ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2377/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 3 septembrie 2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea parțială a art. 1 alin. (2) și (3) din Norma nr. 24/2014 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea asigurătorilor și brokerilor de asigurare, în măsura în care prin sintagma "împuterniciții legali" dispozițiile legale menționate limitează împuternicirea convențională dată către orice terță persoană/contractul de mandat, astfel cum este reglementat prin dispozițiile legale superioare prevăzute de art. 2009 C. civ., referitor la reprezentarea petenților prin contractul de mandat, în sensul eliminării din art. 1 alin. (3) a cuvântului "legali" din cadrul sintagmei "împuterniciții legali" și a eliminării tezei finale a articolului respectiv:

"și în scopuri din afara obiectului lor de activitate, și fără un interes comercial propriu, își exprimă nemulțumirea cu privire la activitatea asigurătorilor și brokerilor de asigurare", ori obligarea autorității administrative pârâte să modifice normele în conformitate cu dispozițiile legale superioare și cu dispozițiile legale ce reglementează tehnica legislativă.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin Sentința nr. 309 din 3 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția rămânerii fără obiect a acțiunii și a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Au fost anulate parțial prevederile art. 1 alin. (3) din Norma nr. 24/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, doar în ceea ce privește utilizarea termenului de "legali" din cuprinsul sintagmei "împuterniciții legali", în măsura în care această sintagmă se interpretează în sensul că nu permite petenților să formuleze petiții și prin reprezentanți convenționali. A fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată, și obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs S.C. A. S.R.L. și Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Asigurărilor-Reasigurărilor, fiecare recurent invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

1.3.1. Reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat casarea în parte a hotărârii, sub aspectul anulării parțiale a art. 1 alin. (2) și (3) din Norma nr. 24/2014, în sensul eliminării din art. 1 alin. (3) a tezei finale, respectiv " și în scopuri din afara obiectului lor de activitate, și fără un interes comercial propriu, își exprimă nemulțumirea cu privire la activitatea asigurătorilor și brokerilor de asigurare" ori obligarea autorității administrative pârâte să modifice normele în conformitate cu dispozițiile legale superioare și cu dispozițiile legale care reglementează tehnica legislativă.

În motivarea cererii de recurs a arătat că textul se referă la faptul că un petent nu și-ar putea împuternici un reprezentant convențional, fie el chiar persoana juridică ce a realizat reparația ce face obiectul petiției, iar nu la faptul că un mandatar petent nu se poate folosi de mandat pentru a formula petiții în nume propriu. Aceste dispoziții din Normă adaugă la art. 2009 - 2038 C. civ., contravin art. 56 alin. (3) din Legea 136/1995, art. 13 din Legea 24/2000. Deși Norma nr. 24/2014 este un act administrativ cu caracter normativ special, în privința împuterniciților nu poate adăuga la o normă superioară ce reglementează contractul de mandat și nu poate institui o categorie nouă a împuterniciților legali, cu încălcarea dispozițiilor reglementate la nivel superior, respectiv a disp. art. 2009 - 2038 C. civ., care nu limitează și nu disting în privința persoanei mandatarului și nu contravin principiului egalității în drepturi.

În anumite cazuri, acționarea în calitate de împuternicit al unui profesionist poate ajuta la celeritatea procedurii, fiind fără relevanță acționarea în calitate de împuternicit a unui astfel de profesionist pentru modul de soluționare a dosarului de daună care nu este în competența împuternicitului.

De asemenea, nici cuantumul despăgubirii ori modalitatea de reparare a autoturismului nu au legătură cu calitatea împuternicitului/petentului/mandatarului care acționează în numele, pe seama și la solicitarea asiguratului, dat fiind că acestea sunt numai în competența asigurătorului.

Recurenta reclamantă invocă introducerea unei discriminări între mandatari, care nu este corelată cu prevederile C. civ., ale Constituției și nici cu reglementările comunitare și cu tratatele internaționale la care România este parte, cu jurisprudența CEDO.

Împuterniciții asiguraților, alții decât cei legali, care acționează în scopuri rezultând din obiectul lor de activitate și cu interes comercial propriu, pot face parte în mod legal din categoria împuterniciților, iar discriminarea acestora, în condiții de piața internă și în condițiile unei activități comerciale private și fără concurență neloială, nu poate fi admisă.

Mai susține recurenta reclamantă că reglementarea criticată este menită să elimine petițiile cărora nu le poate opune soluții legale, sustenabile și reale de respingere, încercând să le opună o respingere pe criterii de inadmisibilitate nelegal create. Apreciază că justifică și un interes public ce rezidă în necesitatea soluționării corecte și legale a petițiilor asiguraților care, neavând cunoștințe de specialitate, sunt păgubiți în peste 90% din cazuri prin reducerile nejustificate din cuantumul despăgubirilor și în unele cazuri prin neaprobarea dosarului de daună ori prin impunerea unor soluții de reparații neconforme din punct de vedere tehnic, în timp ce garanția reparațiilor este numai în sarcina service-urilor.

1.3.2. În motivarea cererii de recurs, pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Asigurărilor-Reasigurărilor a arătat că în fața instanței de fond a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii având în vedere că, după elaborarea Normei contestate, a fost adoptată Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2016. Această lege a abrogat și modificat acele prevederi ale Legii nr. 32/2000 care reglementau activitatea societăților de asigurare astfel încât, în prezent, aceasta din urmă cuprinde numai reglementări privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări.

A invocat disp. art. 180, art. 8 alin. (12), art. 107, art. 108 din Legea nr. 237/2015 susținând că, având în vedere finalitatea urmărită de legiuitor la elaborarea acestei legi (elaborarea unui act normativ care să reglementeze integral și exclusiv activitatea societăților de asigurare), se poate aprecia că disp. art. 1 alin. (3) din Norma nr. 24/2014 au fost abrogate implicit, în ceea ce privește activitatea de soluționare a petițiilor.

Pe fondul cauzei a arătat că textul criticat nu aduce atingere dreptului petentului de a adresa ASF o petiție formulată în nume propriu, personal sau prin mandatar. Nu există nicio prevedere care să interzică unei persoane să formuleze o reclamație, justificând un interes propriu cu privire la activitatea entităților care își desfășoară activitatea în sectorul asigurărilor-reasigurărilor. Din experiența CSA, ulterior a ASF, a rezultat că un număr considerabil de reclamații sunt formulate de service-urile auto care efectuează reparațiile vehiculelor avariate și care justifică, în fapt, un interes propriu prin formularea petițiilor către ASF.

1.4. Apărările intimaților

Recurenta reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Recurenta pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea căii de atac declarate, pentru motivele expuse în cererea de recurs.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este fondat, iar recursul reclamantei este nefondat, față de următoarele considerente:

2.1.1. În ceea ce privește recursul pârâtei ASF se constată că prima critică vizează soluția de respingere a excepției lipsei de obiect a acțiunii, instanța de fond reținând că prin disp. Legii nr. 237/2015 (...) au fost abrogate prevederile art. 20 alin. (3) lit. f

2

), nu și cele ale art. 41

1

din Legea nr. 32/2000 (...) în baza cărora a fost emisă Norma ASF nr. 24/2014, contestată prin prezenta acțiune, de unde rezultă că dispozițiile acestei norme au rămas în vigoare și după apariția Legii nr. 237/2015, cel puțin până la emiterea unei noi norme de către ASF, care să înlocuiască Norma ASF nr. 24/2014.

Înalta Curte reține că Norma contestată de reclamantă privește procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea asigurătorilor și brokerilor de asigurare, fiind emisă în temeiul disp. art. 20 alin. (3) lit. f)

2

și art. 41

1

din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor.

Art. 20 alin. (3) lit. f)

2

din această lege prevede că asiguratorul are obligația (...) să instituie proceduri de primire și soluționare a reclamațiilor, inclusiv pe cale amiabilă, să deschidă și să mențină un registru de reclamații și sesizări și să trimită raportări către ASF, în conformitate cu normele emise în aplicarea prezentei legi. Potrivit art. 41

1

din Legea nr. 32/2000, ASF (...) va emite norme privind rezolvarea corespunzătoare a reclamațiilor.

La data de 1 ianuarie 2016 intră în vigoare Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, lege care abrogă și modifică prevederile Legii nr. 32/2000 ce reglementau activitatea societăților de asigurare. În consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 237/2015, obiectul de reglementare al Legii nr. 32/2000 îl reprezintă numai activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări, art. 5 lit. n), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 237/2015, stabilind că ASF primește și răspunde la toate sesizările și reclamațiile privind activitatea intermediarilor în asigurări și/sau reasigurări.

Legea nr. 237/2015 abrogă disp. art. 20 alin. (3) lit. f)

2

din Legea nr. 32/2000 avute în vedere la emiterea Normei contestate, nu și disp. art. 41

1

din Legea nr. 32/2000. Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că reclamanta nu mai justifică un interes în cauză pentru a obține anularea parțială a Normei contestate.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., interesul este o condiție de exercitare a acțiunii civile, art. 33 din același cod stabilind că trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Interesul reprezintă folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă și el trebuie să subziste nu doar la momentul sesizării instanței, ci pe tot parcursul judecății.

Din moment ce Norma nr. 24/2014 privește procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea asigurătorilor și brokerilor de asigurare, iar după intrarea sa în vigoare legea pentru a cărei punere în aplicare a fost emisă nu mai reglementează activitatea societăților de asigurare ci, exclusiv, activitatea intermediarilor în asigurări și/sau reasigurări, Legea nr. 237/2015 fiind cea care reglementează integral și exclusiv activitatea societăților de asigurare, rezultă că nu mai subzistă interesul reclamantei de a solicita anularea parțială a acestei norme, întrucât soluționarea petițiilor referitoare la activitatea asigurătorilor și brokerilor de asigurare nu se mai realizează în conformitate cu prevederile Normei în discuție.

În întâmpinarea formulată de recurenta reclamantă se invocă, în combaterea excepției rămânerii fără obiect a acțiunii, împrejurarea că art. 41

1

din Legea nr. 32/2000 nu a fost abrogat prin Legea nr. 237/2015.

Această împrejurare nu constituie un argument în sprijinul menținerii interesului reclamantei în demersul judiciar pe care l-a inițiat, de vreme ce acest articol reprezintă textul de lege care abilitează ASF (fosta CSA) să emită norme privind rezolvarea corespunzătoare a reclamațiilor, respectiv a celor care vizează activitatea intermediarilor în asigurări și/sau reasigurări, activitate rămasă în sfera de reglementare a Legii nr. 32/2000. Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 237/2015 este necesar ca recurenta pârâtă să aibă în continuare competența de emitere a unor astfel de norme pentru reclamațiile referitoare la activitatea intermediarilor în asigurări și/sau reasigurări, ceea ce justifică menținerea dispozițiilor art. 41

1

în cuprinsul legii în temeiul căreia a fost emisă Norma contestată.

2.1.2. Referitor la recursul declarat de reclamantă se constată că acesta vizează soluția de respingere a acțiunii sub aspectul eliminării din art. 1 alin. (3) al Normei nr. 24/2014 a tezei finale, respectiv:

"și în scopuri din afara obiectului lor de activitate, și fără un interes comercial propriu, își exprimă nemulțumirea cu privire la activitatea asigurătorilor și brokerilor de asigurare", ori a obligării autorității administrative pârâte să modifice normele în conformitate cu dispozițiile legale superioare și cu dispozițiile legale ce reglementează tehnica legislativă.

Așa cum s-a precizat, acțiunea reclamantei este lipsită de interes față de considerentele sus menționate, astfel încât recursul care tinde la anularea și a altor dispoziții din Normă este nefondat.

Susținerile recurentei reclamante vizând fondul cauzei, respectiv argumentele pentru care consideră că se justifică anularea acestei Norme sub aspectul eliminării din art. 1 alin. (3) a tezei finale, nu vor mai fi analizate de instanța de control judiciar având în vedere respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul unei excepții procesuale, cea a lipsei de interes, soluție care face de prisos examinarea fondului litigiului.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondat, va admite recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Asigurărilor-Reasigurărilor, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantei ca fiind lipsită de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 309 din 3 februarie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de Autoritatea de Supraveghere Financiară-Sectorul Asigurărilor-Reasigurărilor împotriva aceleiași sentințe.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca fiind lipsită de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 mai 2019.

Procesat de GGC - MM