ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1768/2019

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015 reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Fondul de Garantare a Asiguraților solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 145 din 29 decembrie 2014 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților administrat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu consecința admiterii cererii de plată formulată de către A. SRL și înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților cu nr. 693 din 29 februarie 2012 în cuantum de 13.298,38 RON aferentă unui număr de 5 dosare daună ale societății de asigurare în insolvență B. SRL.

Prin Sentința civilă nr. 907 din 31 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Autoritatea de Supraveghere Financiară - Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 907 din 31 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta SC A. SRL și pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recurenta- reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul admiterii contestației formulate împotriva Deciziei nr. 145 din 29 decembrie 2014 și implicit admiterii cererii de plată înregistrată la F.G.A. cu nr. 693 din 29 februarie 2012, în cuantum de 13.298,38 RON.

Recurenta susține, în dezvoltarea motivelor de recurs, faptul că Legea nr. 136/1995 este cadrul general al desfășurării activității de asigurare și reasigurare iar Normele de aplicare sunt o dezvoltare a cadrului legal instituit de lege, astfel că legislația este pe deplin aplicabilă, vizând aceleași chestiuni de drept.

Recurenta-reclamantă face referire la prevederile art. 43 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și la art. 13 alin. (1) Ordinul nr. 10/2009, apreciind că dovada despăgubirilor și a reparațiilor necesare, precum și confirmarea faptului că s-a deschis un dosar de daună se face cu înscrisul "proces-verbal de constatare a pagubelor" care este contrasemnat de asigurător și face dovada inițierii procedurii de reparație a autovehiculului în condiții de asigurare.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru plata despăgubirilor și respingerea contestației formulată de reclamanta-intimată împotriva deciziei F.G.A. nr. 145 din data de 29 decembrie 2014 ca fiind prescrisă.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește excepția prescripției.

De asemenea, a apreciat că, în mod eronat, prima instanță a reținut că formularea cererii de despăgubire în termenul legal ar întrerupe curgerea termenului de prescripție, nefiind aplicabile cazurile prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară - Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei F.G.A. nr. 145 din data de 29 decembrie 2014.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru plata despăgubirilor.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de recurente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Litigiul dedus judecății vizează verificarea legalității Deciziei nr. 145 din 29 decembrie 2014 emisă de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților prin care s-a respins cererea de plată formulată de SC A. SRL privind contravaloarea reparațiilor service, motivat de faptul că petenta nu a depus documentele solicitate și că s-a împlinit termenul de prescripție al petentei cu privire la dreptul material la acțiune.

Recurenta susține că Legea nr. 136/1995 este cadrul general al desfășurării activității de asigurare și reasigurare iar Normele de aplicare sunt o dezvoltare a cadrului legal instituit de lege, astfel că legislația este pe deplin aplicabilă, vizând aceleași chestiuni de drept.

Înalta Curte reține că Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 reprezintă cadrul general în materia asigurărilor și reasigurărilor din România.

În cadrul Cap. 4 intitulat "Fonduri de protecție", la art. 60 alin. (1) se prevede: "În vederea protejării asiguraților, beneficiarilor asigurării și terțelor persoane păgubite, prin contribuția asigurătorilor se constituie Fondul de garantare, destinat plăților de indemnizații rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile prezentei legi, în cazul constatării insolvabilității asigurătorului, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare".

În Monitorul Oficial al României s-a publicat Ordinul nr. 10 din 21 iulie 2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de garantare, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, prin care se reglementează procedurile de constituire, de administrare și de utilizare a Fondului de garantare prevăzut la art. 60 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, precum și procedurile specifice de plată a sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform dispozițiilor Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară și falimentul societăților de asigurare.

Împotriva societății de asigurare SC B. SRL a fost declanșată procedura insolvenței astfel că devin incidente prevederile Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, în cadrul căreia, la art. 3 lit. h), a) fost definită noțiunea de "creditori de asigurări" ca fiind "persoane asigurate, titulari de polițe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum și oricare alte terțe persoane prejudiciate prin nerespectarea condițiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanțe nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare".

De asemenea, la lit. i) sunt definite "creanțele de asigurări" ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă".

Se rețin și prevederile art. 14 din Ordinul nr. 10/2009 care dispun: "(1)

Indemnizațiile/Despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare față de care s-a stabilit starea de insolvență, în conformitate cu prevederile prezentelor norme.

(2) Creditorii de asigurări prevăzuți la alin. (1) sunt, după caz:

a) persoana asigurată (asiguratul) - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu societatea de asigurare debitoare prin încheierea contractului de asigurare, având calitatea (și) de parte contractantă;

b) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, societatea de asigurare debitoare urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a realizării evenimentului prevăzut în contract (caz asigurat);

c) terța persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana fizică sau juridică prejudiciată prin atingerea adusă bunurilor ori sănătății sale și față de care persoana asigurată este obligată, potrivit legii, la repararea prejudiciului în condițiile stabilirii răspunderii civile delictuale a acesteia. Prin terță persoană păgubită se înțelege, de asemenea, orice persoană fizică sau juridică prejudiciată prin nerespectarea condițiilor de asigurare ale contractelor, a cărei calitate de creditor de asigurări a fost stabilită în temeiul subrogației acesteia în drepturile creditorului prin plata creanței de asigurări ori, după caz, în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile. În această noțiune se încadrează, după caz, și asigurătorii care fac dovada efectuării plății despăgubirilor în baza unui contract de asigurare facultativ, subrogându-se astfel în drepturile terțelor persoane păgubite conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, precum și C. care a efectuat plăți din fondul de compensare (Fondul comun Carte Verde) cu titlu de despăgubiri pentru pagube produse de asigurații de răspundere civilă Carte Verde ai asiguraților societății de asigurare debitoare aflate în stare de insolvență, în îndeplinirea obligațiilor asumate în acest sens prin statut și prin Convenția-tip interbirouri.

(3) În sensul prezentelor norme, sunt asimilate terțelor persoane păgubite prevăzute la alin. (2) lit. c) și unitățile de service specializate în activitatea de reparație a autovehiculelor de producție internă și/sau de producție externă, agreate de societatea de asigurare debitoare prin convenții încheiate în acest sens, atât pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă, cât și pentru asigurarea facultativă auto CASCO, sau cele care fac dovada primirii unei confirmări de plată din partea asigurătorului cu privire la plata sumelor datorate persoanelor păgubite prin accidente auto".

Față de prevederile legale precitate se constată că, pentru ca recurenta-reclamantă să poată obține despăgubiri acordate de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, este necesar să fie îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile legale speciale astfel că, în mod corect intimatul a solicitat petentei să completeze documentația prin depunerea convenției încheiată cu SC B. SRL sau dovada primirii unei confirmări de plată din partea asigurătorului iar pentru două dosare de daună care nu au fost regăsite în evidențele asigurătorului, s-a solicitat reconstituirea acestora.

Articolul nr. 43 la care face referire recurenta-reclamantă este din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care nu era în vigoare nici la data producerii accidentului și nici la data formulării cererii de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x din 29 februarie 2012.

În mod corect prima instanță a constatat inaplicabilitatea acestui text care se referă la asigurarea de răspundere civilă obligatorie, nicidecum la raporturile născute între asigurător și societatea service care a efectuat reparațiile, aspect ce rezultă chiar din textul invocat: "Asigurătorii RCA pot acorda despăgubiri și în cazul în care persoana păgubită a procedat la repararea vehiculului avariat înainte ca asigurătorii să efectueze constatarea avariilor, dacă împrejurările și cauzele producerii evenimentului asigurat, precum și cuantumul pagubei rezultă din actele aflate la dosar".

Art. 13 din Ordinul nr. 10/2009 prevede că: "(1) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, departamentul specializat din cadrul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele administratorului Fondului, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare specifice categoriilor de asigurări pentru care urmează să se plătească despăgubiri, și întocmește listele potențialilor creditori de asigurări îndreptățiți la plata sumelor cuvenite de la Fond".

Este evident faptul că dispozițiile art. 13 se coroborează cu cele ale art. 14 din același Ordin și nu poate fi aplicat în mod singular astfel că nu se vor reține argumentele avansate de recurenta-reclamantă, acordarea despăgubirilor fiind condiționată de completarea documentației, astfel cum prevăd dispozițiile Ordinului nr. 10/2009, nefiind suficient procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător.

Înscrisurile depuse de recurenta-reclamantă nu fac dovada încheierii unei convenții de plată sau a unei confirmări de plată din partea asigurătorului astfel că nu sunt îndeplinite condițiile acordării despăgubirilor, prevăzute de art. 13 și 14 din Ordinul nr. 10/2009, instanța de control judiciar validând astfel raționamentul instanței de fond.

Un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurenta pârâtă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare insuficientă și contradictorie a hotărârii primei instanțe.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea primei instanțe răspunde la argumentele prezentate de pârâtă, fiind examinată în mod efectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune. Chiar și în condițiile în care motivarea hotărârii recurate nu este amplă, permite totuși exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

Argumentele invocate de recurenta-pârâtă, vizând interpretarea normelor legale incidente, deduc controlului judiciar al instanței de recurs legalitatea soluției instanței de fond data asupra excepției invocate, analiză pe care Înalta Curte o va dezvolta cu ocazia analizării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, acest motiv de nelegalitate al hotărârii recurate nu va fi reținut ca întemeiat.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că dreptul material la acțiune al reclamantei s-a prescris, nefiind incident niciun caz de întrerupere al prescripției.

Înalta Curte reține că soluția pronunțată de prima instanță în ceea ce privește respingerea excepției prescripției invocată de pârâtă este corectă, avându-se în vedere următoarele argumente.

Potrivit prevederilor art. 24 din Legea nr. 503/2004, "(1) În termen de 60 de zile de la publicarea listei creditorilor de asigurări prevăzute la art. 23 alin. (3), orice persoană care nu figurează în lista creditorilor cerți și care pretinde vreun drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare poate formula, sub sancțiunea decăderii din drept, o cerere motivată în acest sens, adresată administratorului Fondului de garantare.

(2) Cererea prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către fiecare pretins creditor și se depune la sediul administratorului Fondului de garantare, prin intermediul serviciilor de poștă, recomandat, cu confirmare de primire. O dată cu cererea, persoana respectivă anexează documentele și înscrisurile justificative și menționează toate elementele necesare stabilirii cu exactitate a cuantumului sumelor solicitate; în măsura în care aceste înscrisuri justificative nu există, în cerere se precizează motivul imposibilității depunerii lor.

(3) În cerere se vor menționa, în principal, următoarele elemente: natura creanței, momentul nașterii sale și valoarea certă sau estimată a acesteia, dacă se revendică vreun privilegiu ori o garanție reală în ceea ce privește creanța, precum și care sunt bunurile acoperite de asigurarea lor.

(4) Cererea, precum și actele și informațiile solicitate conform alin. (2) și (3) se depun în limba română; traducerile actelor se vor transmite numai sub semnătura autorizată a traducătorului, conform legii.

(5) După primirea fiecărei cereri în condițiile alin. (1) - (4), comisia special constituită, desemnată conform art. 23 alin. (2), înregistrează și analizează întreaga documentație aferentă cererii. Pe baza propunerilor comisiei, administratorul Fondului de garantare va emite o decizie de aprobare sau, după caz, de respingere a cuantumului sumelor pretinse de la Fondul de garantare. Împotriva deciziei se poate formula plângere, în condițiile prevăzute de art. 19.

(6) După expirarea termenului prevăzut la alin. (1), comisia va publica lista creditorilor de asigurări acceptați la plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. Pentru creditorii acceptați la plată prin hotărâre judecătorească, publicarea se va face, pentru fiecare caz, după ce această hotărâre a rămas irevocabilă".

Conform art. 56 pct. 2 și art. 82 din Legea nr. 76/2012, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (1 septembrie 2012), la articolul 24, alin. (5) și (6) au următorul cuprins:

"(5) După primirea fiecărei cereri în condițiile alin. (1) - (4), comisia special constituită, desemnată conform art. 23 alin. (2), înregistrează și analizează întreaga documentație aferentă cererii. Pe baza propunerilor comisiei, administratorul Fondului de garantare va emite o decizie de aprobare sau, după caz, de respingere a cuantumului sumelor pretinse de la Fondul de garantare. Împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19.

(6) După expirarea termenului prevăzut la alin. (1), comisia va publica lista creditorilor de asigurări acceptați la plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. Pentru creditorii acceptați la plată prin hotărâre judecătorească, publicarea se va face, pentru fiecare caz, după ce această hotărâre a rămas definitivă."

Art. 19 prevede că "(1) Decizia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor prevăzută la art. 8, 13 și 15 este executorie.

(2) Împotriva deciziei societatea de asigurare poate face plângere la secția de contencios administrativ a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii.

(3) Plângerea se judecă cu celeritate și cu precădere; plângerea nu suspendă executarea deciziei Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Hotărârea instanței este definitivă și poate fi atacată cu recurs, în condițiile legii".

Conform art. 56 pct. 1 și art. 82 din Legea nr. 76/2012, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (1 septembrie 2012), la articolul 19, alin. (2) și (3) au următorul cuprins: "(2) Împotriva deciziei, societatea de asigurare poate face contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii.

(3) Contestația se judecă cu celeritate și cu precădere; contestația nu suspendă executarea deciziei Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Hotărârea instanței poate fi atacată cu recurs, în condițiile legii."

Potrivit prevederilor art. 48 din Legea nr. 503/2004,"(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condițiile prezentei legi, administratorul Fondului de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii."

Reclamanta a formulat cererea de acordare a despăgubirilor la data de 29 februarie 2012 iar contestația îndreptată împotriva Deciziei nr. 145 din 29 decembrie 2014 a fost formulată în termenul legal indicat mai sus.

Față de procedura administrativă specială instituită atât prin Legea nr. 503/2004 cât și prin Ordinul nr. 10/2009, este evident faptul că reclamanta nu avea posibilitatea de a introduce acțiune în instanță pentru obținerea despăgubirilor, anterior emiterii deciziei de soluționare a cererii de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

Mai mult, contestația se soluționează în condițiile procedurale specifice materiei contenciosului administrativ astfel că, potrivit prevederilor art. 8 coroborate cu cele ale art. 18 din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată sesizează instanța competentă pentru a solicita anularea actului și repararea pagubei cauzate, neputând fi disociate cele două cereri astfel că este irelevant faptul că s-ar fi întrerupt sau nu prescripția.

De altfel, se observă și faptul că intimata-recurentă, prin Decizia nr. 145/2014, s-a rezumat la a menționa că s-a împlinit termenul de prescripție al petentei cu privire la dreptul material la acțiune însă această precizare nu a fost însoțită de o motivare din care să se poată deduce care au fost argumentele avute în vedere de intimată.

În consecință, dreptul material la acțiune al reclamantei nu este prescris.

Față de toate considerentele reținute, se vor respinge recursurile declarate ca nefondate, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL și de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Sentinței civile nr. 907 din 31 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM