ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 542/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15 ianuarie 2015, și înregistrată sub nr. x/2015, reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat anularea deciziei care a soluționat disputa arbitrală ce a făcut obiectul dosarului nr. x, înregistrat pe rolul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț de la Paris.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la data de 19 ianuarie 2015, și înregistrată sub nr. x/2015, reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat anularea deciziei ce a soluționat disputa arbitrală ce a făcut obiectul dosarului nr. x înregistrat pe rolul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț de la Paris.

Prin încheierea nr. 6 din 20 martie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis excepția de litispendență și a dispus continuarea litigiului în dosarul nr. x/2015, înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1363 din 14 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române și a respins cererea formulată de reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta B., ca nefiind de competența instanțelor române.

Împotriva sentinței civile nr. 1363/14.05.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (astfel cum s-a reținut prin raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului), solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.

În dezvoltarea recursului se susține că sentința recurată încalcă ordinea publică prin menținerea hotărârii arbitrale care, la rândul ei, a fost dată cu încălcarea ordinii publice. Consideră că reclamantul din litigiul arbitral nu avea calitate procesuală activă, nefiind parte în contractul dedus judecății.

Recurenta-reclamantă susține că dispozițiile art. 36 alin. (2) din Regulile de Arbitraj ale Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris nu sunt aplicabile în cauză, întrucât contractului semnat de părți îi este aplicabilă legislația românească, care prevede, prin dispozițiile art. 364

1

C. proc. civ., că părțile nu pot renunța prin convenție la dreptul unei părți de a introduce acțiune în anularea hotărârii arbitrale.

De asemenea, se arată că instanța de fond a aplicat eronat legea procesuală nouă, întrucât litigiul a luat naștere în anul 2012. Instanța de fond a făcut trimitere la dispozițiile art. 192 alin. (2) din C. proc. civ. din 2010, referindu-se la procesele începute cu o cerere de chemare în judecată, însă cererea recurentei privește controlul judiciar asupra unei hotărâri, astfel încât nu sunt aplicabile aceste prevederi.

Recurenta-reclamantă critică și faptul invocării incorecte a existenței unui element de extraneitate, respectiv locul unde s-a judecat cauza, pentru a exclude cauza din sfera de aplicabilitate a instanțelor române, mai ales că părțile au convenit să aplice în executarea contractului legea română.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20.10.2015, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 03 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 01 noiembrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că se impune analizarea, cu prioritate, a legii de procedură aplicabile prezentului litigiu, având în vedere că recurenta-reclamantă critică aplicarea, de către prima instanță, a dispozițiilor C. proc. civ. din 2010, deși litigiul ar fi supus normelor din C. proc. civ. de la 1865.

Această critică este fondată, Înalta Curte apreciind că prima instanță a reținut greșit incidența dispozițiilor Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Astfel, prima instanță a interpretat dispozițiile art. 192 alin. (2) din C. proc. civ. din 2010 și dispozițiile art. 3 alin. (1) din legea nr. 76/2012, prin raportare la data înregistrării pe rolul Curții a cererii în anulare, respectiv 15 ianuarie 2015, dată care se situează după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 (15.02.2013).

În realitate, instanța de fond a omis a observa că cererea în anularea hotărârii arbitrale nu are caracterul unei acțiuni introductive de instanță, ci reprezintă o cale de atac exercitată împotriva hotărârii arbitrale, astfel cum rezultă din prevederile art. 364 C. proc. civ. de la 1865 (prevedere reluată și prin art. 608 din C. proc. civ. din 2010). Caracterul de cale de atac prin care se urmărește exercitarea controlului judecătoresc asupra hotărârii arbitrale nu poate fi negat, chiar dacă cererea în anulare are caracter special, prin raportare la motivele pentru care poate fi promovată și procedura de soluționare.

Prin urmare, momentul de debut al litigiului nu se stabilește în raport de data promovării cererii în anulare, ci în raport de data sesizării instanței arbitrale (21 august 2012, astfel cum rezultă din hotărârea arbitrală - filele 10-41 dosar fond), dată care se situează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010.

În consecință, cererea în anulare este supusă dispozițiilor art. 364 - 366

1

și art. 369 - 370

3

din C. proc. civ. de la 1865, și nu dispozițiilor art. 608 - 613 și art. 1110-1132 din C. proc. civ. din 2010.

Având în vedere aceste aspecte, precum și criticile de nelegalitate invocate de reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, recursul va fi analizat prin prisma dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

Înalta Curte reține că, deși prima instanță a aplicat greșit dispozițiile C. proc. civ. din 2010, soluția pronunțată cu privire la admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor române este întemeiată, urmând a fi menținută.

Instanța de recurs constată că între prevederile C. proc. civ. de la 1865 și cele ale C. proc. civ. din 2010, care reglementează arbitrajul, nu există diferențe semnificative, astfel încât aplicarea, în prezenta cauză, a dispozițiilor procedurale noi, nu a fost de natură a influența soluția pronunțată în cauză.

Potrivit art. 365 C. proc. civ. de la 1865, competența de a judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute la art. 342 (respectiv instanța care ar fi avut competența de a soluționa litigiul în lipsa convenției arbitrale), în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.

Înalta Curte reține că hotărârea arbitrală contestată a fost pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj ICC Paris, la data de 12.12.2014, în dosarul nr. x, locul arbitrajului fiind Lausanne, Elveția.

În raport de instanța arbitrală și locul situării acesteia, sunt aplicabile dispozițiile art. 370 C. proc. civ. de la 1865, care dispun că:

"...prin hotărâre arbitrală străină se înțelege o hotărâre dată pe teritoriul unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre națională în România."

Utilizarea criteriului teritorialității în stabilirea caracterului național sau străin, este confirmat și de dispozițiile art. 165 din Legea nr. 105/1992, care, fără a se referi expres la hotărârile străine, stabilește că:

"În cazul prezentei legi, termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicție ale instanțelor judecătorești, notariatelor sau oricăror autorități competente dintr-un alt stat."

În același sens vor fi reținute și prevederile Convenției de la New York din 1958, privind recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine, cu conținut similar art. 370 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin urmare, întrucât hotărârea contestată este pronunțată pe teritoriul unui stat străin (Elveția), aceasta nu are caracter național, astfel încât în cauză nu pot fi aplicate dispozițiile art. 365 C. proc. civ., incidente doar în situația pronunțării hotărârii arbitrale pe teritoriul României.

Recurenta-reclamantă a susținut că, în executarea contractului, este incidentă legislația română, ceea ce atrage și competența instanțelor de judecată române. Această critică este nefondată, întrucât se face confuzie între dreptul substanțial, respectiv legea după care se judecă litigiul și normele de procedură ce reglementează activitatea tribunalului arbitral și care stabilesc și instanța competentă să exercite controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale.

Astfel, deși Curtea Internațională de Arbitraj ICC Paris a judecat litigiul potrivit legii române, astfel cum părțile au convenit prin dispozițiile art. 8.2 din contractul de lucrări (a se vedea în acest sens punctele 95-97, 205, 212, 215-217 din hotărârea arbitrală), acest aspect este irelevant în stabilirea competenței de judecată a instanței învestită cu calea de atac formulată împotriva hotărârii curții arbitrale. În acest caz, hotărârea arbitrală poate fi atacată potrivit normelor de procedură reglementate de legislația statului pe teritoriul căruia s-a desfășurat arbitrajul, corelate cu regulamentul forului arbitral, și nu potrivit legii române, incidentă doar în privința reglementării raporturilor juridice derulate între părți.

În ceea ce privește critica din recurs referitoare la încălcarea ordinii publice prin menținerea hotărârii arbitrale, cu trimitere la netemeinicia și nelegalitatea punctelor 5 și 6 din hotărârea contestată, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă pune în discuție un aspect de fond, care nu poate fi soluționat în raport de admiterea excepției necompetenței instanțelor române în soluționarea cererii în anulare, astfel încât critica va fi respinsă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. - Sucursala Râmnicu Vâlcea împotriva sentinței civile nr. 1363 din 14 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2018.