ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 50/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba - Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. "A." S.A. Sibiu, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Transporturilor și Ministerul Finanțelor Publice din România, a solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la întocmirea documentației pentru solicitarea și obținerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanțelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente și necesare plății deconturilor lunare centralizatoare expediate de reclamantă începând cu luna iulie 2013 până în februarie 2014, reprezentând diferența de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii - transportați de S.C. "A." S.A.- conform art. 31 din H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 și a O.U.G. nr. 71/2004

- obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor, conform art. 24 Legea nr. 554/2004, ca în termen maxim de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii la plata a 50% din contravaloarea cupoanelor de călătorie pe întreaga perioadă menționată, respectiv, suma de 492.492,43 RON, în mod actualizat funcție de rata inflației, începând cu data de 20 a lunii pentru care sunt datorate și până la zi - potrivit art. 32 H.G. menționată anterior;

- obligarea Ministerului Finanțelor Publice la aprobarea finanțării și alocarea fondurilor bănești necesare de la Bugetul de stat în scopul efectuării plății către reclamantă a contravalorii a 50% din cupoanele de călătorie în condițiile precizate la petitele anterioare - conform art. 32 H.G. menționată mai sus;

- în caz neexecutare a hotărârii, obligarea pârâtului, conform art. 18 alin. (5) corelat cu art. 24 din Legea nr. 554/2004, la plata unei amenzi;

- obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 17 din 30 ianuarie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, excepția inadmisibilității și a tardivității acțiunii.

Totodată, a respins ca rămasă fără obiect acțiunea în contencios administrativ formulată de S.C. "A." S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Ministerul Finanțelor Publice precum și cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Transporturilor împotriva Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, a obligat pârâții la plata a 1800 RON către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentințe a promovat recurs pârâtul Ministerul Transporturilor, în condițiile art. 483 din C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, exclusiv din perspectiva soluției de obligare a acestui pârât la plata către reclamantă a sumei de 1800 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Deși a invocat în mod generic dispozițiile art. 483 și următoarele din C. proc. civ., criticile invocate pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

Recurentul a solicitat casarea hotărârii atacate, cu consecința exonerării de plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-pârât arată că instanța de fond a obligat, în mod nelegal, pârâții la plata cheltuielilor de judecată, sub două aspecte și anume:

- Cheltuielile de judecată se acordă, potrivit dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., la cererea părții care a câștigat procesul. Or, reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată prin cererea de chemare în judecată;

- Temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este "culpa procesuală". Or, în speță, nu poate fi reținută culpa Ministerului Transporturilor pentru plata debitului în cursul anului 2013 și 2014, deoarece, așa cum a constatat și prima instanță prin considerentele sentinței recurate, Ministerul Transporturilor și-a îndeplinit obligația ce îi incumbă, prin efectuarea plăților datorate.

Mai arată recurentul-pârât că nu i-a fost comunicat cuantumul cheltuielilor de judecată pe parcursul derulării procesului și solicită, în subsidiar, cenzurarea acestora.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefonddat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând recursul formulat în cauză, prin prisma criticilor formulate și prin raportare dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că scopul principal al demersului judiciar inițiat de societatea reclamantă l-a reprezentat obligarea pârâților la alocarea fondurilor bănești și la plata efectivă a diferenței de 50% din tariful cupoanelor de călătorie auto de care au beneficiat pensionarii transportați de S.C. "A." S.A., în perioada iulie 2013- februarie 2014, conform art. 31 din H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 și a O.U.G. nr. 71/2004.

Pe parcursul soluționării cauzei, în fața primei instanțe, pârâtul Ministerul Transporturilor a făcut dovada achitării întregului debit solicitat de societatea reclamantă, iar instanța de fond, luând act de acest fapt juridic, a respins acțiunea reclamantei și cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Transporturilor împotriva Ministerului Finanțelor Publice, ca rămase fără obiect.

Totodată, instanța de fond a obligat pârâții la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Potrivit art. 452 din C. proc. civ., republicat:

"Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Având ca fundament aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că la baza acordării cheltuielilor de judecată stau cererea părții care a câștigat procesul, dovedită în condițiile legii și culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

În acest context, instanța de recurs, analizând critica formulată de recurentul-pârât în sensul că nu a existat o cerere a reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată este vădit neîntemeiată.

Astfel, reclamanta a înțeles să solicite obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată chiar prin acțiunea introductivă de instanță, această cerere fiind reiterată și prin notele de ședință transmise prin fax la dosar, înaintea ultimului termen de judecată, la data de 29.01.2015, reclamanta precizând, în mod expres, că solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, din actele dosarului rezultă că societatea reclamantă a făcut dovada cheltuielilor de judecată și le-a solicitat înainte de închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, neexistând vreo obligație legală de a se comunica celorlalte părți chitanțele justificative ale cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, astfel cum pretinde recurentul-pârât.

În ceea ce privește a două critică formulată prin cererea de recurs, referitoare la inexistența unei culpe procesuale din partea Ministerului Transporturilor, Înalta Curte constată că și aceasta este nefondată.

Astfel, în cauza dedusă judecății, rezultă fără putință de tăgadă că instituția recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii până la data introducerii acțiunii în contencios administrativ de către societatea reclamantă, având în vedere și faptul că s-a parcurs și procedura prealabilă care a vizat aceleași pretenții cu soluționarea cărora a fost învestită instanța de contencios administrativ.

De altfel, este consacrată în jurisprudența constantă a Înaltei Curți acordarea cheltuielilor de judecată atunci când cererea reclamantei a fost respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât pârâtul și-a îndeplinit obligațiile în timpul judecății.

Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, în faza formulării plângerii prealabile, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen rezonabil.

Culpa recurentului-pârât a fost dovedită, întrucât acesta trebuia să-și ia toate diligențele pentru a soluționa cererea societății reclamantei în termenul legal.

Orice amânare în soluționarea cererii reclamantei a însemnat depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a determinat-o să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat autorității pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea reclamantei ar fi fost soluționată mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nu este întrunită în cauză nici ipoteza exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, reglementată de art. 454 din C. proc. civ., republicat, având în vedere că pârâtul nu a înțeles să recunoască pretențiile reclamantei la primul termen de judecată, formulând întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, iar prin formularea plângerii prealabile a fost pus în întârziere.

În final, instanța de control judiciar reține că onorariul avocatului, în cuantum de 1500 de RON este proporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei și cu activitatea defășurată de avocatul reclamantei, astfel încât nu se impune reducerea cuantumului acestuia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor împotriva sentinței nr. 17 din 30 ianuarie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2017.