ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 264/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de28 iulie 2015 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 23 iunie 2015 emisă de către Agenția Naționala de Administrare Fiscala - Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Cluj Napoca, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare - Serviciul de Inspecție Fiscala Contribuabili Mijlocii.

Prin sentința nr. 119/CA/2015 - P.I. pronunțată în data de 25 august 2015, Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 23.06.2015 până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâta Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică.

S-a precizat că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că, suma ce face obiectul suspendării executării actelor administrative este de 304.690 RON și la aceasta trebuia să se raporteze cu privire la îndeplinirea celor doua condiții expres prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/5004.

Mai mult condițiile impuse de lege, prin tonul lor restrictiv și imperativ, denota caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând dovedirea efectiva a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natura a argumenta existenta cazului bine justificat și a iminenței producerii pagubei.

În ce privește existenta cazului bine justificat, reclamanta nu a făcut dovada că aceasta prima condiție este îndeplinita, iar susținerile acesteia cu privire la nelegalitatea actului administrativ nu pot fi primite sub pretextul că se tinde la înfățișarea cazului bine justificat, care nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea unui act întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul unei acțiuni in anulare.

Mai arată că, suspendarea executării, potrivit caracterului său se justifică sub acest aspect numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantei un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat in ipoteza anulării actului, condiție care nu este îndeplinita in cauza.

Astfel, executarea unui act administrativ nu poate fi considerată prin ea insasi producătoare a unei pagube iminente, cu atât mai mult cu cât nu rezulta din actele depuse de reclamantă că această vătămare este ireparabila pentru reclamanta.

Iminenta producerii pagubei nu se prezuma, ea trebuie dovedită de persoana lezată, îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminenta presupune existența unor dovezi care să o probeze, simplele afirmații in acest sens fiind lipsite de relevanta.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 6 decembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Prin încheierea de ședință din data de 31 octombrie 2017, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 30 ianuarie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, și față de criticile recurentei-pârâte, constată recursul nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.

Se reține că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile administrative și în art. 15 din aceeași lege pentru etapa judiciară de contestare a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în privința cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare.

În speță, intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 14 și urm. din Legea nr. 554/2004, cu cererea de suspendare a executării suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 23 iunie 2015, emisă de către Agenția Naționala de Administrare Fiscala - Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Cluj Napoca, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare - Serviciul de Inspecție Fiscala Contribuabili Mijlocii, până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare având ca obiect această decizie de impunere.

În motivarea actului administrativ contestat, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare a reținut că organele fiscale de control au calificat indemnizațiile acordate de societate angajaților săi pe parcursul detașării/delegării în țara și în străinătate pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2014, ca reprezentând drepturi salariale pentru care societății reclamante îi incumba obligația calculării și virării impozitului pe salariu și a contribuțiilor aferente.

Prin actul administrativ a cărui suspendare se solicită s-a stabilit în sarcina societății intimate obligații fiscale suplimentare în cuantum total de 5.045.936 RON.

Prima instanță a admis cererea reclamantei, apreciind, în esență, că aceasta a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor speciale prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și aceasta este și concluzia instanței de control judiciar.

Intimata a sesizat instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea Deciziei de impunere nr. x din 23 iunie 2015, ce face obiectul dosarului nr. x/2016 aflându-se în curs de soluționare pe rolul Tribunalului București.

Înalta Curte reține că raționamentul efectuat de organul fiscal, aparent anulează distincțiile juridice juridice dintre instituția muncii temporară și cea a detașării, prin aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.

Instanța de recurs mai reține, în acord cu instanța de fond, că intrarea în vigoare a Legii nr. 209/2015 pune sub semnul îndoielii legalitatea actelor de impunere prin care s-a procedat la recalificarea în drepturi salariale supuse plății impozitului și a celorlalte contribuții, a sumelor reprezentând indemnizația primită pe perioada delegării și detașării de către angajații care și-au desfășurat activitatea pe teritoriul altei țări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015. Acestea constituie indicii temeinice, de natură să răstoarne prezumția de legalitate a actelor administrative a căror suspendare s-a solicitat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În mod legal judecătorul fondului a precizat că nu se poate reține că legalitatea actului contestat în speță ar fi în afara oricărui dubiu, având în vedere concluziile controlului la care reclamanta a fost supusă în anul 2011, control care a evaluat o stare de fapt asemănătoare, fără ca respectiva evaluare să fie urmată de stabilirea în sarcina reclamantei a unor obligații de plată suplimentare

Condiția existenței unui caz bine justificat este realizată și raportat la complexitatea pe care o prezintă fondul cauzei, care presupune verificarea condițiilor legale și a împrejurărilor de fapt care au condus la emiterea actului administrativ fiscal contestat, iar condiția referitoare la prejudiciu și la iminența producerii acestuia rezultă din posibilitatea punerii în executare a actului administrativ fiscal contestat, cu consecința imediată și directă a afectării activității intimatei, raportat la cuantumul sumei imputate cu titlul de obligații fiscale suplimentare de plată.

Este adevărat că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, dar la fel de adevărat este că cel ce se consideră vătămat prin emiterea unui astfel de act, tocmai pentru a preîntâmpina eventualele consecințe grave în ce-l privește, se poate adresa instanței pentru a obține suspendarea executării actului.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată legalitatea hotărârii primei instanței, astfel că va fi menținută, iar recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administratia Judeteana a Finanțelor Publice Satu Mare va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administratia Judeteana a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva sentinței nr. 119/CA/2015 - P.I. din 25 august 2015 a Curții de Apel

Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 ianuarie 2018.