ÎCCJ, decizie (scj.ro #85492)

Act administrativ.Cetățenie.Renunțarea minorilor la cetățenia română.Condiția prevăzută de art.39 din Legea cetățeniei române nr.21/1991 Actul șefului secției consulare a Ambasadei Române în care s-a consemnat consimțământul oral de renunțare la cetățenia română, are valoare de act autentic în sensul art.39 din Legea nr.21/1991. Secția de contencios administrativ – decizia nr.2827 din 2 octombrie 2002 Reclamanții C.A. și C.I. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției – Comisia pentru cetățenie, Ministerul de Interne – Direcția generală de evidență informatizată a persoanei, și Ministerul Afacerilor Externe – Direcția consulară, solicitând obligarea autorităților competente să recunoască faptul că, în conformitate cu art.27 alin.2 din Legea nr.21/1991, au pierdut cetățenia română și să li se elibereze dovada că nu mai sunt cetățeni români.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că părinții lor au primit aprobarea cererii de renunțare la cetățenia română și că, la data de când ultimul dintre părinți a pierdut cetățenia română, erau minori și au fost înscriși în dovada de renunțare la cetățenia română eliberată mamei lor de Ambasada României din Bonn. Reclamanții au învederat că deși și-au exprimat consimțământul pentru renunțarea la cetățenia română, pârâții au refuzat să le elibereze un act în acest sens, motivând că declarațiile de renunțare nu au fost întocmite în formă autentică.

Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.412 din 16 aprilie 2002, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că refuzul pârâților este justificat, deoarece reclamanții nu și-au manifestat consimțământul privind pierderea cetățeniei române în condițiile prevăzute de legea română și nu se încadrează în dispozițiile art.27 alin.2 din Legea nr.21/1991 republicată pentru a li se elibera dovada solicitată că nu mai sunt cetățeni români. Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții, susținând că instanța de fond a respins greșit acțiunea, fără a avea în vedere documentul emis de Ambasada României din Bonn din care rezultă că și-au exprimat oral consimțământul pentru pierderea cetățeniei române și că, deci, potrivit art.28 alin.2 din Legea nr.21/1991, au pierdut cetățenia română prin efectul legii.

Recursul este fondat. Conform art.27 alin.2 din Legea nr.21/1991 republicată, în cazul în care ambii părinți obțin aprobarea renunțării la cetățenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate ori părăsește împreună cu ei țara, minorul pierde cetățenia română odată cu părinții săi, iar dacă aceștia au pierdut cetățenia română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Părinții reclamanților nu mai sunt cetățeni români; ei au pierdut cetățenia română la date diferite, prin aprobarea renunțării la cetățenia română: tatăl la data de 26.03.1990 prin Decretul nr.180/1990 și mama la data de 30.06.1993 când Hotărârea Guvernului nr.294/1993 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.142/1993.

La data pierderii cetățeniei române de către mama lor, reclamanții erau minori și împliniseră vârsta de 14 ani, astfel încât, pentru a pierde și ei cetățenia română, era necesar și consimțământul lor, conform art.27 alin.final din Legea nr.21/1991 republicată. Această cerință legală a fost îndeplinită la data de 8.09.1993, când reclamanții, aflați împreună cu mama lor în Germania, și-au exprimat oral consimțământul, așa după cum rezultă din actul întocmit la acea dată cu nr.23991 la Ambasada României din Bonn. Deși a fost eliberat de reprezentantul său, Ministerul Afacerilor Externe a refuzat să recunoască valabilitatea acestui act ca fiind atestarea pierderii cetățeniei române și de către reclamanți.

Refuzul Ministerului Afacerilor Externe a fost motivat, în primul rând, pe lipsa unui consimțământ dat de reclamanți în scris și anterior pierderii cetățeniei române de mama lor și, în al doilea rând, pe nerespectarea cerinței de formă autentică prevăzută de art.39 din Legea nr.21/1991 republicată. Instanța de fond a apreciat eronat ca fiind justificat refuzul, astfel motivat de Ministerul Afacerilor Externe, de a se elibera reclamanților actul solicitat prin acțiune cu privire la pierderea cetățeniei lor române. Consimțământul oral al reclamanților, ca mod de manifestare unilaterală a voinței cu intenția de a produce efecte juridice, a fost exprimat în fața șefului secției consulare la Ambasada României din Bonn și această situație, consemnată în actul nr.23991, nu a fost contestată de autoritățile pârâte în cauză.

Prin consimțământul expres astfel dat, reclamanții au îndeplinit condiția de fond prevăzută de lege și necesară pentru ca pierderea cetățeniei române de către părinții lor să producă efecte juridice și în privința lor, în sensul pierderii și de către ei a cetățeniei române. Actul nr.23991/8.09.1993 care atestă consimțământul dat de reclamanți dovedește că a fost îndeplinită și condiția de formă prevăzută de art.39 din Legea nr.21/1991 republicată și anume ca acest consimțământ să fi fost dat în forma unei declarații autentice. Reclamanții și-au exprimat consimțământul în fața funcționarului consular cu atribuții de notar împuternicit să exercite pe teritoriul statului de reședință funcții similare pentru cetățenii statului trimițător.

Pârâții nu au contestat că actul nr.23991/8.09.1993 a fost eliberat de funcționarul public competent să întocmească, să legalizeze și să autentifice declarații ale cetățenilor români, inclusiv în probleme de cetățenie și în drept să exercite asemenea funcții notariale la Bonn, astfel încât actul respectiv îndeplinește cerințele prevăzute de art.1171 Cod civil pentru a fi considerat un înscris autentic. De asemenea, pârâții nu au contestat că acest act cuprinde mențiunile referitoare la îndeplinirea condițiilor esențiale autentificării. Toate aceste mențiuni corespund unei încheieri de autentificare și ele garantează autenticitatea înscrisului atât sub aspectul identității părților, cât și sub aspectul cuprinsului său, ca expresie a voinței manifestate de reclamanți la data întocmirii lui.

În consecință, prin forma și conținutul său (semnătura funcționarului public competent, ștampila autorității emitente, numărul și data înregistrării, indicarea actului normativ aplicat), actul nr.23991/8.09.1993 are aparența unui înscris autentic regulat întocmit. Până la înscrierea în fals, funcționarul consular atestă prin acest act că, la data de 8.09.1993, reclamanții au declarat în fața sa că cele cuprinse în act, cu privire la pierderea și de către ei a cetățeniei române, exprimă voința lor. Beneficiind de prezumția de autenticitate și de veridicitate a conținutului său, actul nr.23991/8.09.1993 și-a produs efectele juridice prevăzute de lege chiar de la data întocmirii lui, în sensul că, de la acea dată, din punct de vedere juridic și social, reclamanții s-au aflat în situația de apatrizi.

Valoarea juridică și forța probantă a actului 23991/8.09.1993, ca înscris autentic privind consimțământul reclamanților, au fost recunoscute de autoritățile competente ale statului de reședință. Reclamanții au primit drept de ședere și de muncă în Germania și au fost înregistrați ca persoane fără cetățenie în registrul de evidență a populației ținut la Primăria orașului Frankfurt pe Main Cu toate acestea, Ministerul Afacerilor Externe a susținut că actul nr.23991/8.09.1993 a fost întocmit de funcționarul său dintr-o eroare materială, referindu-se însă în termeni generali la încălcarea unor norme de drept și fără a preciza cauza de nulitate care ar afecta valabilitatea actului. Împrejurarea că reclamanții, minori la data de 8.09.1993, și-au exprimat consimțământul oral nu lipsește de efecte juridice actul întocmit de funcționarul consular competent.

De altfel, prevederile art.39 din Legea nr.21/1991 republicată au ca scop ocrotirea dreptului acelor minori care, având capacitate de exercițiu restrânsă, pot opta pentru aplicarea art.27 alin.2 din aceeași lege, în sensul pierderii cetățeniei române la aceeași dată cu părinții lor, pentru a avea același statut juridic cu familia legitimă. Dispozițiile art.39 din Legea nr.21/1991 republicată au scopul de a ocroti interesele minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă și deci reclamanții erau singurii în drept să invoce încălcarea legii în privința consimțământului dat la 8.09.1993. În consecință, actul nr.23991/8.09.1993 dovedește îndeplinirea condițiilor de fond și de formă prevăzute de art.39 din Legea nr.21/1991 republicată, dispoziții legale care trebuie interpretate în raport de art.12 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, adoptată la 28.11.1989 și ratificată de România prin Legea nr.18/1990.

Această Convenție care, potrivit art.20 din Constituție, face parte din dreptul intern, prevede că pentru a se garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, i se va da posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă, (…) fie direct, fie printr-un reprezentant sau un organism competent, în conformitate cu regulile de procedură din legislația națională. Susținerea Ministerului Afacerilor Externe că reclamanții aveau obligația să dea declarațiile lor de consimțământ anterior pierderii cetățeniei române de mama lor este nefondată, pentru că dispozițiile art.27 alin.2, alin.final și art.39 din Legea nr.21/1991 republicată nu prevăd o asemenea normă imperativă.

Atât din cuprinsul Legii nr.21/1991, cât și din răspunsurile Ministerului Justiției la interogatoriu rezultă că declarațiile de consimțământ ale minorilor nu se atașează la cererea părinților lor de renunțare la cetățenie și se depun la misiunea diplomatică a României din raza teritorială de domiciliu din străinătate, urmând a fi comunicate Ministerului de Interne – Direcția de Evidență Informatizată a Persoanei. De altfel, declarația de consimțământ dată de copilul cu capacitate de exercițiu restrânsă anterior pierderii cetățeniei române de părinții săi, nu poate produce prin ea însăși efectele juridice pentru care a fost întocmită, deoarece actul respectiv este afectat de condițiile prevăzute în art.27 alin.2 din Legea nr.21/1991 republicată, ca ambii părinți să obțină aprobarea renunțării la cetățenia română și ca minorul să se afle împreună cu părinții în străinătate ori să părăsească împreună cu ei țara.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că refuzul Ministerului Afacerilor Externe de a elibera reclamanților actul solicitat este nejustificat și vatămă dreptul acestora la recunoașterea statutului juridic de apatrizi de la data de 30.06.1993, când prin efectul legii – art.27 alin.2 din Legea nr.21/1991 republicată - au pierdut cetățenia română, ca urmare a aprobării renunțării la cetățenie de către mama lor prin Hotărârea Guvernului nr.294/22.06.1993, publicată în Monitorul Oficial nr.142/1993.

Consimțământul reclamanților, deși a fost exprimat la 8.09.1993, conform art.27 alin.2 din Legea nr.21/1991 republicată, produce efecte retroactive de la data îndeplinirii condițiilor prevăzute în acest text de lege și în art.33, din aceeași lege, și de care depindea însăși valabilitatea consimțământului dat, și anume de la data când părinții lor au pierdut cetățenia română prin aprobarea renunțării la cetățenie și actul de aprobare a acestei renunțări a fost publicat în Monitorul Oficial. În consecință, Curtea a admis recursul și a modificat hotărârea atacată în sensul că a admis acțiunea formulată și a obligat Ministerul Afacerilor Externe să elibereze actul administrativ prin care să se constate că cei doi reclamanți au pierdut cetățenia română la data de 30.06.1993, ca urmare a aprobării prin Hotărârea Guvernului nr.294/22.06.1993 a renunțării la cetățenia română a mamei lor.

Obligația eliberării acestui act revine Ministerului Afacerilor Externe care, prin misiunile diplomatice ale României în străinătate, ambasade sau consulate, eliberează adeverințe persoanelor care au pierdut cetățenia română. Susținerea Ministerului Afacerilor Externe că această competență aparține Ministerului Justiției este nefondată, întrucât actul solicitat de reclamanți are ca obiect pierderea de către ei a cetățeniei române prin efectul legii – art.27 alin.2 din Legea nr.21/1991 republicată și nu cererea de aprobare a renunțării la cetățenie care se soluționează de comisia constituită în cadrul Ministerului Justiției.