ÎCCJ, decizie (scj.ro #85492)

Act

administrativ.Cetățenie.Renunțarea minorilor la cetățenia română.Condiția

prevăzută de art.39 din Legea  cetățeniei române nr.21/1991

Actul

șefului secției consulare a Ambasadei Române în care s-a consemnat

consimțământul oral de renunțare la cetățenia română, are valoare de act

autentic în sensul art.39 din Legea nr.21/1991.

Secția

de contencios administrativ – decizia nr.2827 din 2 octombrie 2002

Reclamanții C.A. și C.I. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției

– Comisia pentru cetățenie, Ministerul de Interne – Direcția generală de

evidență informatizată a persoanei, și Ministerul Afacerilor Externe – Direcția

consulară, solicitând obligarea autorităților competente să recunoască faptul

că, în conformitate cu art.27 alin.2 din Legea nr.21/1991, au pierdut cetățenia

română și să li se elibereze dovada că nu mai sunt cetățeni români.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că părinții lor au primit

aprobarea cererii de renunțare la cetățenia română și că, la data de când

ultimul dintre părinți a pierdut cetățenia română, erau minori și au fost

înscriși în dovada de renunțare la cetățenia română eliberată mamei lor de

Ambasada României din Bonn. Reclamanții au învederat că  deși și-au exprimat

consimțământul pentru renunțarea la cetățenia română, pârâții au refuzat să le

elibereze un act în acest sens, motivând că declarațiile de renunțare nu au

fost întocmite în formă autentică.

Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ, prin sentința

civilă nr.412 din 16 aprilie 2002, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând

că refuzul pârâților este justificat, deoarece reclamanții nu și-au manifestat

consimțământul privind pierderea cetățeniei române în condițiile prevăzute de

legea română și nu se încadrează în dispozițiile art.27 alin.2 din Legea

nr.21/1991 republicată pentru a li se elibera dovada solicitată că nu mai sunt

cetățeni români.

Împotriva acestei sentințe, au declarat

recurs reclamanții, susținând că instanța de fond a respins greșit acțiunea,

fără a avea în vedere documentul emis de Ambasada României din Bonn din care

rezultă că și-au exprimat oral consimțământul pentru pierderea cetățeniei

române și că, deci,  potrivit art.28 alin.2 din Legea nr.21/1991, au

pierdut cetățenia română prin efectul legii.

Recursul este fondat.

Conform art.27 alin.2 din Legea nr.21/1991

republicată, în cazul în care ambii părinți obțin aprobarea renunțării la

cetățenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate ori

părăsește împreună cu ei țara, minorul pierde cetățenia română odată cu

părinții săi, iar dacă aceștia au pierdut cetățenia română la date diferite, pe

ultima dintre aceste date.

Părinții reclamanților nu mai sunt cetățeni

români; ei au pierdut cetățenia română la date diferite, prin aprobarea

renunțării la cetățenia română: tatăl la data de 26.03.1990 prin Decretul

nr.180/1990 și mama la data de 30.06.1993 când Hotărârea Guvernului nr.294/1993

a fost publicată în Monitorul Oficial nr.142/1993.

La data pierderii cetățeniei române de

către mama lor, reclamanții erau minori și împliniseră vârsta de 14 ani, astfel

încât, pentru a pierde și ei cetățenia română, era necesar și consimțământul

lor, conform art.27 alin.final din Legea nr.21/1991 republicată.

Această cerință legală a fost îndeplinită

la data de 8.09.1993, când reclamanții, aflați împreună cu mama lor în

Germania, și-au exprimat oral consimțământul, așa după cum rezultă din actul

întocmit la acea dată cu nr.23991 la Ambasada României din Bonn.

Deși a fost eliberat de reprezentantul său,

Ministerul Afacerilor Externe a refuzat să recunoască valabilitatea acestui act

ca fiind atestarea pierderii cetățeniei române și de către reclamanți.

Refuzul Ministerului Afacerilor Externe a

fost motivat, în primul rând, pe lipsa unui consimțământ dat de reclamanți în

scris și anterior pierderii cetățeniei române de mama lor și, în al doilea

rând, pe nerespectarea cerinței de formă autentică prevăzută de art.39 din

Legea nr.21/1991 republicată.

Instanța de fond a apreciat eronat ca fiind

justificat refuzul, astfel motivat de Ministerul Afacerilor Externe, de a se

elibera reclamanților actul solicitat prin acțiune cu privire la pierderea

cetățeniei lor române.

Consimțământul oral al reclamanților, ca

mod de manifestare unilaterală a voinței cu intenția de a produce efecte

juridice, a fost exprimat în fața șefului secției consulare la Ambasada

României din Bonn și această situație, consemnată în actul nr.23991, nu a fost

contestată de autoritățile pârâte în cauză.

Prin consimțământul  expres astfel

dat, reclamanții au îndeplinit condiția de fond prevăzută de lege și necesară

pentru ca pierderea cetățeniei române de către părinții lor să producă efecte

juridice și în privința lor, în sensul pierderii și de către ei a cetățeniei

române.

Actul nr.23991/8.09.1993 care atestă

consimțământul dat de reclamanți dovedește că a fost îndeplinită și condiția

de  formă prevăzută de art.39 din Legea nr.21/1991 republicată și anume ca

acest consimțământ să fi fost dat în forma unei declarații autentice.

Reclamanții și-au exprimat consimțământul

în fața funcționarului consular cu atribuții de notar împuternicit să exercite

pe teritoriul statului de reședință funcții similare pentru cetățenii statului

trimițător.

Pârâții nu au contestat că actul

nr.23991/8.09.1993 a fost eliberat de funcționarul public competent să

întocmească, să legalizeze și să autentifice declarații ale cetățenilor români,

inclusiv în probleme de cetățenie și în drept să exercite asemenea funcții

notariale la Bonn, astfel încât actul respectiv îndeplinește cerințele

prevăzute de art.1171 Cod civil pentru a fi considerat un înscris autentic.

De asemenea, pârâții nu au contestat că

acest act cuprinde mențiunile referitoare la îndeplinirea condițiilor esențiale

autentificării. Toate aceste mențiuni corespund unei încheieri de autentificare

și ele garantează autenticitatea înscrisului atât sub aspectul identității

părților, cât și sub aspectul cuprinsului său, ca expresie a voinței

manifestate de reclamanți la data întocmirii lui.

În consecință, prin forma și conținutul său (semnătura funcționarului public

competent, ștampila autorității emitente, numărul și data înregistrării,

indicarea actului normativ aplicat), actul nr.23991/8.09.1993 are aparența unui

înscris autentic regulat întocmit. Până la înscrierea în fals, funcționarul

consular atestă prin acest act că, la data de 8.09.1993, reclamanții au

declarat în fața sa că cele cuprinse în act, cu privire la pierderea și de

către ei a cetățeniei române, exprimă voința lor.

Beneficiind de prezumția de autenticitate și de  veridicitate a

conținutului său, actul nr.23991/8.09.1993 și-a produs efectele juridice

prevăzute de lege  chiar de la data întocmirii lui, în sensul că, de la

acea dată, din punct de vedere juridic și social, reclamanții s-au aflat în

situația de apatrizi.

Valoarea juridică și forța probantă a actului 23991/8.09.1993, ca înscris

autentic privind consimțământul reclamanților, au fost recunoscute de

autoritățile competente ale statului de reședință. Reclamanții au primit drept

de ședere și de muncă în Germania și  au fost înregistrați ca persoane

fără cetățenie în registrul de evidență a populației ținut la Primăria orașului

Frankfurt pe Main

Cu toate acestea, Ministerul Afacerilor Externe a susținut că actul

nr.23991/8.09.1993 a fost întocmit de funcționarul său dintr-o eroare

materială, referindu-se însă în termeni generali la încălcarea unor norme de drept

și fără a preciza cauza de nulitate care ar afecta valabilitatea actului.

Împrejurarea că reclamanții, minori la data de 8.09.1993, și-au exprimat

consimțământul oral nu lipsește de efecte juridice actul întocmit de

funcționarul consular competent.

De altfel, prevederile art.39 din Legea nr.21/1991 republicată au ca scop

ocrotirea dreptului acelor minori care, având capacitate de

exercițiu  restrânsă, pot opta pentru aplicarea art.27 alin.2 din aceeași

lege, în sensul pierderii cetățeniei române la aceeași dată cu părinții lor,

pentru a avea același statut juridic cu familia legitimă.

Dispozițiile art.39 din Legea nr.21/1991 republicată au scopul  de a

ocroti interesele minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă și deci

reclamanții erau singurii în drept să invoce încălcarea legii în privința

consimțământului dat la 8.09.1993.

În consecință, actul nr.23991/8.09.1993 dovedește îndeplinirea condițiilor de

fond și de formă prevăzute de art.39 din Legea nr.21/1991 republicată,

dispoziții legale care  trebuie interpretate în raport de art.12 din

Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, adoptată la 28.11.1989 și

ratificată de România prin Legea nr.18/1990. Această Convenție care, potrivit

art.20 din Constituție, face parte din dreptul intern, prevede că pentru a se

garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia

asupra oricărei probleme care îl privește, i se va da posibilitatea de a fi

ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă, (…) fie direct, fie

printr-un reprezentant sau un organism competent, în conformitate cu regulile

de procedură din legislația națională.

Susținerea Ministerului Afacerilor Externe că reclamanții aveau obligația să

dea declarațiile lor de consimțământ anterior pierderii cetățeniei române de

mama lor este nefondată, pentru că dispozițiile art.27 alin.2, alin.final și

art.39 din Legea nr.21/1991 republicată nu prevăd o asemenea normă imperativă.

Atât din cuprinsul Legii nr.21/1991, cât și din răspunsurile Ministerului

Justiției la interogatoriu rezultă că declarațiile de consimțământ ale

minorilor nu se atașează la cererea părinților lor de renunțare la cetățenie și

se depun la misiunea diplomatică a României din raza teritorială de domiciliu

din străinătate, urmând a fi comunicate Ministerului de Interne – Direcția de

Evidență Informatizată a Persoanei.

De altfel, declarația de consimțământ dată de copilul cu capacitate de

exercițiu restrânsă anterior pierderii cetățeniei române de părinții săi, nu

poate produce prin ea însăși efectele juridice pentru care a fost întocmită,

deoarece actul respectiv este afectat de condițiile prevăzute în art.27 alin.2

din Legea nr.21/1991 republicată, ca ambii părinți să obțină aprobarea

renunțării la cetățenia română și ca minorul să se afle împreună cu părinții în

străinătate ori să părăsească împreună cu ei țara.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că refuzul Ministerului

Afacerilor Externe de a elibera reclamanților actul solicitat este nejustificat

și vatămă dreptul acestora la recunoașterea statutului juridic de apatrizi de

la data de 30.06.1993, când prin efectul legii – art.27 alin.2 din Legea

nr.21/1991 republicată - au pierdut cetățenia română, ca urmare a

aprobării  renunțării la cetățenie de către mama lor prin Hotărârea

Guvernului nr.294/22.06.1993, publicată în Monitorul Oficial nr.142/1993.

Consimțământul reclamanților, deși a fost exprimat la 8.09.1993, conform art.27

alin.2 din Legea nr.21/1991 republicată, produce efecte retroactive de la data

îndeplinirii condițiilor prevăzute în acest text de lege și în art.33, din

aceeași lege, și de care depindea însăși valabilitatea consimțământului dat, și

anume de la data când părinții lor au pierdut cetățenia română prin aprobarea

renunțării la cetățenie și actul de aprobare a acestei renunțări a fost

publicat în Monitorul Oficial.

În consecință, Curtea a admis recursul și a modificat hotărârea atacată în

sensul că a admis acțiunea formulată și a obligat Ministerul Afacerilor Externe

să  elibereze actul administrativ prin care să se constate că cei doi

reclamanți au pierdut cetățenia română la data de 30.06.1993, ca urmare a

aprobării prin Hotărârea Guvernului nr.294/22.06.1993 a renunțării la cetățenia

română a mamei lor.

Obligația eliberării acestui act revine Ministerului Afacerilor Externe care,

prin misiunile diplomatice ale României în străinătate, ambasade sau consulate,

eliberează adeverințe persoanelor care au pierdut  cetățenia română.

Susținerea Ministerului Afacerilor Externe că această competență aparține

Ministerului Justiției este nefondată, întrucât actul solicitat de reclamanți

are ca obiect pierderea de către ei a cetățeniei române prin efectul legii –

art.27 alin.2 din Legea nr.21/1991 republicată și nu cererea de aprobare a

renunțării la cetățenie care se soluționează de comisia constituită în cadrul

Ministerului Justiției.