ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7437/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, sub nr. 1252 din 11 iulie 2002, reclamantul E.C., în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Justiției, a contestat refuzul de acordare a cetățeniei

române, comunicat prin adresa nr. 150 din 14 iunie 2002, emisă de cabinetul

Ministerului Justiției.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că refuzul instituției publice pârâte, de acordare a cetățeniei române,

este neîntemeiat, întrucât se află legal în România, din anul 1991, unde are

domiciliu stabil, fiind căsătorit cu numita E.A., de cetățenie română și având

împreună cu aceasta, un copil minor, având asigurate mijloace legale de

existență și o conduită foarte bună.

Tribunalul București, secția a V-a civilă

și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 692/F din 27

septembrie 2002, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea

Curții de Apel București, reținând că pârâtul este o autoritate publică

centrală, iar potrivit normelor de competență prevăzute la art. 3 pct. 1 C.

proc. civ., actele emise de autoritățile publice centrale pot fi cenzurate de curțile

de apel.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 780 din 29 mai 2003, a

respins acțiunea reclamantului, ca nefondată, reținând că din cercetările

efectuate de Comisia pentru constatarea condițiilor de acordare a cetățeniei

române, rezultă că reclamantul nu îndeplinește, cumulativ, condițiile prevăzute

la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, a cetățeniei române, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, respectiv nu a făcut dovada

loialității față de Statul român.

Împotriva sentinței pronunțată de

Curtea de Apel București, reclamantul a formulat recurs, invocând ca temei, art.

304 pct. 9 C. proc. civ., republicată, cu modificările și completările

ulterioare și, susținând, în esență, că instanța de fond a încălcat art. 261 pct.

3 și 5 C. proc. civ. și art. 8 lit. b) din Legea nr. 21/1991, a cetățeniei

române.

Recursul este inadmisibil.

Este necontestat că actul

administrativ atacat în cauză, este încheierea prin care Comisia de

specialitate de pe lângă Ministerul Justiției a constatat neîndeplinirea de

către recurentul-reclamant, a condițiilor cerute de Legea cetățeniei nr. 21/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, dispunând respingerea

cererii prin care acesta a solicitat acordarea cetățeniei române.

Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea

nr. 21/1991, încheierea de respingere poate fi atacată cu recurs la Curtea de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia.

Problema admisibilității recursului

de față își găsește rezolvarea în răspunsul la întrebarea dacă instanța de

contencios administrativ a soluționat contestația recurentului-reclamant, fiind

sesizată în temeiul art. 1 din Legea nr. 29/1990 sau în temeiul art. 4 din

aceeași lege, raportat la art. 299 C. proc. civ., după cum actul atacat este

calificat, ca un simplu act administrativ emis de o autoritate administrativă

sau este un act administrativ-jurisdicțional.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr.

29/1990, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în

drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ, se poate

adresa instanței competente, pentru anularea actului și recunoașterea

dreptului, hotărârea instanței putând fi atacată cu recurs, conform art. 14 din

aceeași lege.

Pe de altă parte, potrivit art. 4

din Legea nr. 29/1990 și art. 299 C. proc. civ., actele administrative

jurisdicționale pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor

administrativ-jurisdicționale, caz în care soluția pronunțată de instanță nu

mai poate fi atacată cu un al doilea recurs.

Deci, încadrarea căii de atac, în prevederile

legale de mai sus, este dată de calificarea actului atacat: simplu act

administrativ sau act administrativ-jurisdicțional.

Caracterul jurisdicțional al unui

act administrativ este dat de statutul organului care îl adoptă sau emite,

precum și de procedura și forma prin care a fost adoptat sau emis actul

respectiv.

Astfel, Comisia de pe lângă

Ministerul Justiției nu este subordonată ministrului, fiind formată din

magistrați judecători de la Tribunalul București, care funcționează după o procedură jurisdicțională, putând, potrivit art. 15 din Legea nr. 21/1991, să

ceară explicații, petiționarului, să solicite relații de la autorități, să

citeze și să audieze orice persoană care ar putea da informații folositoare,

etc.

Pe de altă parte, actul administrativ

care finalizează această procedură, este, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr.

21/1991, o încheiere motivată, aspect care caracterizează întotdeauna un act de

jurisdicție.

În concluzie, actul atacat este un

act administrativ jurisdicțional, instanța fiind sesizată în condițiile art. 4

din Legea nr. 29/1990 și art. 299 C. proc. civ., soluția pronunțată de curtea

de apel, fiind astfel, definitivă și irevocabilă, iar recursul de față,

inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de E.C., cetățean libanez,

împotriva sentinței civile nr. 780 din 29 mai 2003 a Curții de Apel București, secția

de contencios administrativ, ca inadmisibil.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2004.