ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1634/2019

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată, la data de 9 aprilie 2014, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul de Poliție Județean Olt și Șeful IPJ Olt - B., sancționarea conducătorului autorității pârâte cu amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu 4 noiembrie 2013, pentru neexecutarea Sentinței nr. 877 din 27 septembrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/2011, irevocabilă prin Decizia nr. 12999 din 3 octombrie 2013 a Curții de Apel Craiova în Dosarul nr. x/2011 și obligarea pârâților la plata penalităților de 1.000 RON pe zi de întârziere, până la executarea obligației privind reîncadrarea reclamantului în funcția deținută anterior emiterii Ordinului MAI nr. II/4004 din 19 octombrie 2011.

Prin Sentința nr. 152 din 7 mai 2014, Curtea de Apel de Craiova a respins acțiunea reclamantului.

Prin Decizia nr. 2118 din 21 mai 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de reclamant împotriva acestei sentințe civile, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Soluția primei instanțe în rejudecare după casare

Prin Decizia nr. 27 din camera de consiliu de la 26 ianuarie 2016, Curtea de Apel Craiova a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând, casarea hotărârii și, rejudecând cauza pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Hotărârea atacată cu contestație în anulare

Prin Decizia nr. 1697 din 26 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 27 din Camera de consiliu de la 26 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Contestația în anulare

Împotriva Deciziei nr. 1697 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurentul - reclamant A., invocând dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 și 3 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor căii de atac exercitate, contestatorul, în prima parte expune istoricul proceselor dintre părți și soluțiile date de instanțe în diversele stadii procesuale parcurse.

În susținerea contestației în anulare, menționează contestatorul că, în Dosarul nr. x/2014 care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 1697/2018 din 26 aprilie 2018 instanța de recurs, respingând recursul, nu a cercetat motivele de casare invocate de recurent în termen. În continuare, contestatorul reia susținerile formulate cu ocazia judecății recursului, apreciind în esență că, " această constatare a instanței este nefondată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5. din noul C. proc. civ. când, prin hotărârea dată,instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât a încălcat norma prevăzută de în Capitolul III. Procedura de executare, art. 24 alin. (3) teza finala din Legea nr. 554/2004, care prevede că, la cererea creditorului, instanța de executare îi acordă reclamantului penalități în condițiile art. 906 din C. proc. civ.. Susține contestatorul în continuare că, aceasta normă, fiind imperativă și ocrotind un interes public, prin nerespectarea acesteia, instanța de fond a pronunțat o hotărâre afectată de nulitate absolută ca act de procedură potrivit art. 174 alin. (2) din noul C. proc. civ., care prevede, "Nulitatea este absolută când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public ", ceea ce conduce la nulitatea sentinței, potrivit cu dispozițiile art. 175 din noul C. proc. civ."

Contestatorul menționează în continuare că și motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. a fost motivat detaliat în cererea de recurs, argumentând apoi de ce instanța de fond nu a avut în vedere toate probele administrate în cauză.

Arată, de asemenea, contestatorul că, în Dosarul nr. x/2014 în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 1697/2018 din 26 aprilie 2018, instanta de recurs, s-a pronunțat pe obligația de a da, fiind necompetentă absolut în această materie iar în privința plății drepturilor bănești cuvenite reclamantului, acestea trebuiau făcute de către pârâți de la data pronunțării hotărârii primei instanțe conform cu dispozițiile art. 448 alin. (1) pct. 2 din noul C. proc. civ. [art. 278 pct. 1 din C. proc. civ. de la 1864, cu modificările și completările ulterioare], deci întârzierea punerii în executare a Sentinței nr. 877/2012 este imputabilă autorităților pârâte.

Sfidarea executării Sentinței nr. 877/2012 de către pârâți este dovedită și de faptul că, pentru punerea în executare s-a procedat la executarea silită.

În continuare, contestatorul prezintă istoricul executării Sentinței civile nr. 877/2012.

În drept contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 și 3 C. proc. civ.

Apărările intimaților.

Împotriva contestației în anulare intimații Inspectoratul de Poliție Județean Olt, Ministerul Afacerilor Interne și Ministrul Afacerilor Interne - B., au formulat întâmpinări, în cadrul cărora au solicitat, în esență, respingerea, în principal, ca inadmisibilă a contestației în anulare și în subsidiar, ca nefondată.

În susținerea inadmisibilității contestației în anulare, au arătat intimații că, în motivarea contestației sale contestatorul a indicat în mod general dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 și 3 C. proc. civ., neprecizând în concret în ce mod instanța de recurs a nesocotit dispozițiile procedurale referitoare la competență sau a pronunțat o decizie fără a analiza vreunul din motivele de casare invocate de recurent.

Pe fondul contestației, se susține în esență de către intimați că nemulțumirea contestatorului constă, de fapt, în aceea că hotărârea instanței de recurs a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Analizând temeiurile de fapt și de drept invocate de contestator, prin prisma dispozițiilor legale ce reglementează contestația în anulare, Înalta Curte reține că această cale de atac de retractare, nedevolutivă, poate fi exercitată în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 503 din C. proc. civ., republicat.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac și îmbracă două forme: contestația în anulare obișnuită sau de drept comun (art. 503 alin. (1) C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 503 alin. (2) C. proc. civ.). Contestația în anulare poate fi exercitată numai pentru motivele anume prevăzute de lege.

În speța de față, contestatorul și-a întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 și 3 din C. proc. civ., ce prevăd următoarele" (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Analizând contestația în anulare ce face obiectul prezentei judecăți, Înalta Curte constată că, în esență, contestatorul a invocat doar generic dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 și 3 din C. proc. civ., în realitate, motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare reprezentând veritabile critici referitoare la legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, ceea ce face ca analiza acestora să excedeze cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestației în anulare.

În cadrul contestației în anulare de față, contestatorul reia motivele de casare invocate în fața instanței de recurs, inclusiv criticile ce vizează soluția pronunțată de instanța de fond " ce a pronunțat o hotărâre afectată de nulitate absolută ca act de procedură potrivit art. 174 alin. (2) din noul C. proc. civ.".

Or, prin invocarea acelorași motive și argumente ca și în fața instanței de recurs, contestatorul și-a întemeiat numai în mod formal cererea sa pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 și 3 din C. proc. civ., republicat, în realitate, acesta urmărind reiterarea căii de atac a recursului, ceea ce nu este admisibil, potrivit principiului unicității dreptului de a folosi o cale de atac.

În realitate, contestatorul, tinde la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei căi extraordinare de atac să nu genereze o nouă judecare a cauzei, decât în situații expres și limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei.

Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008, și Stanca Popescu c. România, nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

În cadrul criticilor subsumate de contestator motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., contestatorul susține că instanța de recurs s-a " pronunțat pe obligația de a da, fiind necompetentă absolut în această materie".

Această susținere nu poate fi reținută de Înalta Curte, ca întemeiată; competența instanței de recurs fiind reglementată de dispozițiile art. 97 alin. (1) din C. proc. civ., în condițiile în care hotărârea supusă analizei acesteia a fost pronunțată de o curte de apel.

În plus, Înalta Curte mai reține din analiza dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. că, pentru a fi incident acest motiv, legiuitorul a impus condiția ca această excepție a necompetenței, să fi fost invocată în fața instanței de recurs și aceasta să fi omis să se pronunțe asupra acesteia.

Or, analizând actele și lucrările dosarului de recurs, inclusiv decizia împotriva căreia s-a formulat prezenta contestație în anulare, Înalta Curte constată că singura excepție de care s-a făcut vorbire a fost excepția autorității de lucru judecat, analizată de instanța de recurs.

Cât privește motivul contestației în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează nepronunțarea asupra unui motiv de casare, ceea ce nu este cazul în prezenta speță, apreciind că, neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susținerea unui motiv de recurs ori gruparea argumentelor și cercetarea lor în bloc nu poate constitui motiv de contestație în anulare.

Acest articol are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care se sprijină.

Atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, se face constant deosebire între motivele de casare și argumentele ce pot fi invocate în sprijinul acestor motive.

Ca urmare, instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea motivelor de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient ca instanța să arate considerentele pentru care a găsit că motivul este neîntemeiat chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului.

Or, nemulțumirea contestatorului față de considerentele instanței de recurs și de soluția adoptată nu este echivalentă cu omisiunea analizării vreunui motiv de casare, pentru că instanța a grupat și a analizat susținerile din recurs.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Analizând Decizia civilă nr. 1697 din 26 aprilie 2018, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.. În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Instanța de recurs, a arătat în mod expres motivele pentru care a apreciat că recursul reclamantului era nefondat, prin urmare, Înalta Curte apreciază că decizia civilă atacată cu prezenta contestație în anulare respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, motivarea hotărârii a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Astfel, motivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la hotărârea atacată, cât timp instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că instanța de recurs a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei sau omiterea unor argumente esențiale invocate de recurent.

Din analiza deciziei atacate rezultă că motivarea dată de instanța de recurs cuprinde argumentele pe care se sprijină decizia de respingere a recursului. Din considerentele deciziei contestate rezultă fără echivoc faptul că instanța de recurs a sistematizat criticile formulate și, analizându-le, a motivat concluzia la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului. Întrucât critica în recurs s-a referit și la ansamblul probator administrat, instanța de recurs nu avea obligația sa analizeze fiecare proba în parte, ci ansamblul probator administrat, ceea ce a și făcut.

Criticile formulate în cuprinsul contestației în anulare reprezintă veritabile critici referitoare la soluția pronunțată de instanța de recurs, prin Decizia nr. 1697 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Or, analiza aspectelor de fapt și de drept, invocate de contestator, privind fondul cauzei excede cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, restrânsă la motivele expres și limitativ reglementate de C. proc. civ.

Prin criticile formulate, contestatorul tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

În soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere din nou, mutatis mutandis, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23 - 24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Este evident că scopul contestatorului este acela de a obține rejudecarea recursului prin reaprecierea probelor și reinterpretarea dispozițiilor legale aplicabile în cauza dedusă judecății, ceea ce este inadmisibil pe calea contestației în anulare. În aceste condiții, contestația în anulare formulată în cauză este inadmisibilă, reprezentând, în realitate, un veritabil "recurs la recurs".

Astfel cum se poate lesne observa, contestatorul readuce în fața instanței învestite cu prezenta contestație în anulare criticile deduse judecății în recurs ("în motivarea sentinței instanța de fond nu a avut în vedere toate probele administrate în cauză, ignorând susținerile părților cu arătarea dovezilor").Or, cu privire la acest aspect s-a reținut deja că nu se poate solicita rejudecarea recursului pe această cale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că niciunul dintre argumentele aduse de către contestatorul A. nu poate fi încadrat în cazurile de contestație în anulare specială, reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 1 și 3 din C. proc. civ.

Temeiul procesual al soluției date contestației în anulare

Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 508 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 și 3 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 1697 din 26 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din Dosarul x/2014, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 martie 2019.

Procesat de GGC - LM