ÎCCJ, decizie (scj.ro #82623)

Bunuri

comune. Împărțire. Instanța competentă

Competența

de soluționare a acțiunilor de împărțire a bunurilor comune revine

judecătoriei, indiferent de valoarea bunurilor în discuție

Secția

civilă, decizia nr.1628 din 17 aprilie 2003

Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă nr.331 din 29 mai 2000, a dispus,

printre altele, partajul bunurilor comune ale foștilor soți S.D. și C.M., în

sensul prevăzut în hotărâre.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr.38/A din 22 martie 2002 a

admis apelul declarat de C.M. și, privitor la bunurile comune, a dispus o altă

împărțeală, prevăzută în hotărâre.

Împotriva deciziei, a declarat recurs S.D.

La termenul de judecată din 2.04.2003 instanța de recurs a pus în discuție, din

oficiu, în conformitate cu art.306(2) C.proc.civ. motivul de casare de ordine

publică privind competența materială a Tribunalului Sibiu de a judeca în fond,

ca primă instanță cauza de față, care are ca obiect principal supus judecății o

acțiune prin care se solicită partajul bunurilor comune, dobândite în timpul

căsătoriei de reclamantul S.C. și pârâta C.M., în raport cu prevederile legii

în vigoare la data sesizării instanței cu acțiunea de partaj de bunuri comune

formulate la 12.XI.1997.

Potrivit dispozițiilor art.2 pct.1 lit.”b” C.proc.civ., în redactare avută

înainte de modificările dispuse prin O.U.G. nr.138/2000, intrate în vigoare la

2 mai 2001, tribunalele judecau în primă instanță procesele și cererile privind

drepturi și obligații rezultând din raporturi juridice civile al căror obiect

avea o valoare de peste 150.000.000 lei.

Dispoziția legală menționată se referea însă strict la procese și cereri ce au

ca obiect, drepturi și obligații rezultând din raporturi juridice civile și nu

din raporturi juridice de dreptul familiei.

Regimul comunității de bunuri, reglementat de Codul familiei, constituie

singurul regim legal obligatoriu, în ceea ce privește drepturile și obligațiile

patrimoniale ale soților în timpul căsătoriei.

Prin prevederile Codului familiei, sunt reglementate, între altele, încheierea

și desfacerea căsătoriei, efectele căsătoriei, fiind totodată stabilite

drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților.

În același cadru sunt incluse și dispozițiile legale referitoare la partajul

bunurilor comune ale soților, Codul familiei prevăzând în art.36 că la

desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii

acestora, iar dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va

hotărî instanța judecătorească.

Rezultă că orice cerere de partajare a bunurilor comune, întemeiată pe

dispozițiile art.36 din Codul familiei, are caracterul unei cereri accesorii la

cererea de divorț, indiferent dacă a fost formulată odată cu aceasta sau

separat, după desfacerea căsătoriei, ca în speța de față, soluționarea ei,

neputând fi atribuită, sub aspectul competenței materiale, în raport cu

criteriul valoric instituit prin art.2 pct.1 lit.”b” C.proc.civ. (în redactarea

anterioară datei de 2 mai 2001), ci numai ținându-se seama de obiectul acțiunii

principale, respectiv, al desfacerii căsătoriei. În această chestiune își

găsesc aplicațiunea dispozițiile art.17 C.proc.civ., potrivit cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Prin urmare, cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune, dobândite de

soți în timpul căsătoriei, indiferent de valoarea masei partajabile, revin

competenței de soluționare a judecătoriei, atât în cazul în care au fost

introduse concomitent cu acțiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât și

atunci când asemenea cereri sunt formulate separat.

În consecință, s-a admis recursul s-au casat  hotărârile pronunțate cu

încălcarea competenței materiale a instanțelor și s-a trimis cauza la

Tribunalul Sibiu pentru soluționarea apelului declarat de reclamant.