ÎCCJ, decizie (scj.ro #82623)

Bunuri comune. Împărțire. Instanța competentă Competența de soluționare a acțiunilor de împărțire a bunurilor comune revine judecătoriei, indiferent de valoarea bunurilor în discuție Secția civilă, decizia nr.1628 din 17 aprilie 2003 Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă nr.331 din 29 mai 2000, a dispus, printre altele, partajul bunurilor comune ale foștilor soți S.D. și C.M., în sensul prevăzut în hotărâre. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr.38/A din 22 martie 2002 a admis apelul declarat de C.M. și, privitor la bunurile comune, a dispus o altă împărțeală, prevăzută în hotărâre. Împotriva deciziei, a declarat recurs S.D. La termenul de judecată din 2.04.2003 instanța de recurs a pus în discuție, din oficiu, în conformitate cu art.306(2) C.proc.civ.

motivul de casare de ordine publică privind competența materială a Tribunalului Sibiu de a judeca în fond, ca primă instanță cauza de față, care are ca obiect principal supus judecății o acțiune prin care se solicită partajul bunurilor comune, dobândite în timpul căsătoriei de reclamantul S.C. și pârâta C.M., în raport cu prevederile legii în vigoare la data sesizării instanței cu acțiunea de partaj de bunuri comune formulate la 12.XI.1997. Potrivit dispozițiilor art.2 pct.1 lit.”b” C.proc.civ., în redactare avută înainte de modificările dispuse prin O.U.G. nr.138/2000, intrate în vigoare la 2 mai 2001, tribunalele judecau în primă instanță procesele și cererile privind drepturi și obligații rezultând din raporturi juridice civile al căror obiect avea o valoare de peste 150.000.000 lei.

Dispoziția legală menționată se referea însă strict la procese și cereri ce au ca obiect, drepturi și obligații rezultând din raporturi juridice civile și nu din raporturi juridice de dreptul familiei. Regimul comunității de bunuri, reglementat de Codul familiei, constituie singurul regim legal obligatoriu, în ceea ce privește drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților în timpul căsătoriei. Prin prevederile Codului familiei, sunt reglementate, între altele, încheierea și desfacerea căsătoriei, efectele căsătoriei, fiind totodată stabilite drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților. În același cadru sunt incluse și dispozițiile legale referitoare la partajul bunurilor comune ale soților, Codul familiei prevăzând în art.36 că la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora, iar dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească.

Rezultă că orice cerere de partajare a bunurilor comune, întemeiată pe dispozițiile art.36 din Codul familiei, are caracterul unei cereri accesorii la cererea de divorț, indiferent dacă a fost formulată odată cu aceasta sau separat, după desfacerea căsătoriei, ca în speța de față, soluționarea ei, neputând fi atribuită, sub aspectul competenței materiale, în raport cu criteriul valoric instituit prin art.2 pct.1 lit.”b” C.proc.civ. (în redactarea anterioară datei de 2 mai 2001), ci numai ținându-se seama de obiectul acțiunii principale, respectiv, al desfacerii căsătoriei. În această chestiune își găsesc aplicațiunea dispozițiile art.17 C.proc.civ., potrivit cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Prin urmare, cererile având ca obiect partajarea bunurilor comune, dobândite de soți în timpul căsătoriei, indiferent de valoarea masei partajabile, revin competenței de soluționare a judecătoriei, atât în cazul în care au fost introduse concomitent cu acțiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât și atunci când asemenea cereri sunt formulate separat. În consecință, s-a admis recursul s-au casat hotărârile pronunțate cu încălcarea competenței materiale a instanțelor și s-a trimis cauza la Tribunalul Sibiu pentru soluționarea apelului declarat de reclamant.