ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1026/2019

HOTĂRÂRE

28.05.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1026/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Huși la data de 19.02.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând desfacerea căsătoriei încheiată la data de 12.10.2013, exercitarea autorității părintești exclusive de către reclamanta, în ceea ce o privește pe minora C. și de către pârât privind minorul D., stabilirea domiciliului minorei la reclamantă și a minorului la pârât, obligarea pârâtului la plata unei pensii alimentare raportată la venitul minim pe economie și revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei.

Prin Sentința civilă nr. 719/03.10.2018, Judecătoria Huși a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Buzău.

În motivarea soluție, instanța a reținut că art. 914 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă nici unul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul (...)."

S-a reținut că, din actele dosarului rezultă că la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta avea stabilit domiciliul în satul E., str. x, comuna F., județul Vaslui, însă ultima locuință cu pârâtul a avut-o în județul Buzău unde pârâtul domiciliază în prezent.

Judecătoria Buzău, prin Sentința nr. 2209 din 28 martie 2019, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat, la rândul său, competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Huși. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 915 C. proc. civ. care prevăd că cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților.

S-a reținut că din înscrisurile aflate la dosar, din proba testimonială administrată, precum și din declarațiile date în fața instanței de către reclamantă, ultimul domiciliu comun al părților a fost în comuna F., județul Vaslui care, potrivit H.G. nr. 337/1993, se află în circumscripția teritorială a Judecătoriei Huși, aceasta fiind instanța competentă să soluționeze cauza.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea care a determinat desesizările reciproce ale instanțelor are ca obiect o cerere de divorț.

Norma de competență în materia divorțului, reglementată de C. proc. civ. la art. 915 alin. (1) stipulează în sensul că aceasta aparține judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. În teza a doua a menționatului articol se prevede că în situația în care soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află ultima locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul.

Din dispozițiile legale menționate rezultă că în materie de divorț, competența teritorială aparține instanței în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții, respectiv cei doi soți să fi avut o locuință comună și cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în circumscripția respectivei instanțe.

În ceea ce privește competența teritorială în materia divorțului, noile dispoziții procedurale conțin o reglementare mai flexibilă decât cea prevăzută de C. proc. civ. de la 1865, întrucât criteriul de determinare nu mai este domiciliul comun, ci cea din urmă locuință comună a soților.

Astfel, se reține că, potrivit noilor reglementări în materie, noțiunea de "locuință" trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând așadar, nu atât locuința statornică și principală, cât adresa unde persoana locuiește efectiv.

O explicație a noțiunii de "ultima locuință comună" se regăsește în procedura divorțului pe cale notarială reglementată de Regulamentul de aplicare a legii notarilor publici și a activității notariale, aprobat prin Ordinul nr. 2333/C/2013, potrivit căruia prin "ultima locuință comună" se înțelege ultima locuință în care au conviețuit soții. Dovada ultimei locuințe se face după caz, cu actele de identitate ale soților, din care rezultă domiciliul comun sau reședința comună a acestora ori, dacă nu se poate face dovada în acest fel, prin declarația autentică pe proprie răspundere a fiecăruia dintre soți, din care să rezulte care a fost ultima locuință comună a acestora.

Prin urmare, locuință comună reprezintă adresa la care soții au locuit efectiv împreună. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locuinței comune se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.

În cauză, potrivit susținerilor reclamantei consemnate în practicaua Sentinței nr. 2209 din data de 28.03.2019 pronunțate de Judecătoria Buzău, ultima locuință comună a soților a fost în județul Vaslui.

De asemenea, din declarația martorului propus de reclamantă, aflată la dosarul Judecătoriei Huși, rezultă că cei doi soți au locuit la început în județul Buzău, după care s-au mutat în satul E. iar, din relațiile comunicate de către Poliția comunei F., prin adresa aflată la dosarul Judecătoriei Buzău, rezultă că cei doi soți au locuit perioade scurte de timp pe raza acestei comune la părinții reclamantei.

Așadar, din probele administrate în cauză, se constată că ultimul loc în care cei doi soți au locuit, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, a fost în județul Vaslui, localitate în care este și domiciliul reclamantei potrivit cărții de identitate a acesteia, aflată în copie la dosarului Judecătoriei Huși.

În consecință, în aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Huși.