ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3267/2012

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1381/105/2010, reclamanta SC R.H.P. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC D.B. SA Brazi, solicitând rezilierea contractului de închiriere nr. 49 din 08 august 2006 din culpa pârâtei SC D.B. SA și obligarea acesteia la plata de despăgubiri în cuantum de 2.399.075,31 lei pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea obligațiilor contractuale, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 322 din 15 aprilie 2011, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a luat act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind rezilierea contractului de închiriere nr. 49 din 08 august 2006; a admis excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea petitului privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri și a respins cererea de acordare a despăgubirilor formulată de reclamanta SC R.H.P.

SRL, prin lichidator judiciar IPURL P.V. în contradictoriu cu pârâta SC D.B. SA. Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că, la data de 17 martie 2010, reclamanta SC R.H.P. SRL, în calitate de locatar în contractul de închiriere nr. 49 din 08 august 2006, încheiat cu pârâta SC D.B. SA Brazi, în calitate de locator, a solicitat constatarea rezilierii contractului și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației ce îi revenea de a asigura reclamantei liniștita folosință a spațiului închiriat, ceea ce a și generat încetarea activității acesteia din urmă, împotriva sa fiind deschisă procedura simplificată a insolvenței, conform încheierii din data de 21 iulie 2010, prin care a și fost desemnat lichidator judiciar P.V.

IPURL. La termenul de judecată din data de 15 aprilie 2011 reclamanta, prin lichidator judiciar, a renunțat la capătul de cerere privind rezilierea contractului de închiriere, precizând că înțelege să susțină doar petitul privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat. Față de susținerile reclamantei, pârâta prin apărător a invocat excepția lipsei de interes privind capătul de cerere de acordare a despăgubirilor. Tribunalul a reținut că, prin adresa nr. 810 din 25 ianuarie 2010, aflată la fila 231 dosar, pârâta SC D.B. SA a notificat reclamantei că, în măsura în care până pe data de 26 ianuarie 2010, nu va achita sumele restante, îi va bloca accesul în hală, reclamanta nerăspunzând acestei adrese.

In raport de această situație, prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora contractul se consideră denunțat, dacă administratorul judiciar/lichidatorul nu răspunde în termen de 30 de zile de la recepționarea solicitării cocontractantului de denunțare a contractului. Astfel, reținând desființarea de drept a contractului ca urmare a culpei lichidatorului judiciar, tribunalul, în baza principiului potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în neîndeplinirea unor obligații legale, a apreciat ca fiind întemeiată excepția lipsei de interes a reclamantei în a pretinde despăgubiri derivând din contract. Împotriva sentinței nr. 322 din 15 aprilie 2011, pronunțate de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a formulat apel reclamanta SC R.H.P.

SRL prin lichidator judiciar IPURL P.V. Prin decizia civilă nr. 104 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul reclamantei, a anulat sentința atacată și respingând excepția lipsei de interes, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel a apreciat soluția instanței de fond ca fiind eronată și a reținut că reclamanta are interes în a pretinde obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligațiilor contractuale ce îi incumbau, având în vedere că interesul este una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, definit ca folosul practic, imediat, pe care o parte îl are în declanșarea procedurii judiciare, interes care trebuie să fie legitim, născut și actual, personal și direct.

Chiar dacă se consideră că acest contract a încetat, împrejurarea nu exclude dreptul părții care și-a executat obligațiile de a pretinde acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin nerespectarea culpabilă a obligațiilor asumate de cocontractant, cu atât mai mult cu cât, în speță, reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată anterior deschiderii procedurii insolvenței față de societate, instanța având obligația de a examina al doilea capăt de cerere, prin raportare la eventuala culpă contractuală a părților, stabilită anterior sesizării instanței. Împotriva deciziei civile nr. 104 din 20 octombrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC D.B.

SA Brazi, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel și în subsidiar cu modificarea hotărârii instanței de prim control judiciar, în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerea hotărârii instanței de fond, cu obligarea reclamantei SC R.H.P. SRL prin LICHIDATOR JUDICIAR IPURL P.V. la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru susținerea acestei faze procesuale.

In dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 77 din Legea nr. 85/2006 în ceea ce privește timbrajul cererii introductive și de asemenea cu interpretarea greșită a condițiilor de admisibilitate a excepției lipsei de interes vizând petitul referitor la acoperirea prejudiciului constând în nerespectarea obligațiilor contractuale.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva susținerilor pârtilor și a normelor legale incidente, reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins în considerarea următoarelor argumente: Referitor la timbrajul cererii de chemare în judecată, pârâta a reiterat susținerile formulate în fața instanțelor de fond și a criticat soluția instanței de apel, de a fi apreciat că cererea reclamantei este scutită de la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 77 din Legea nr. 85/2006, arătând că întrucât acțiunea nu a fost introdusă de administratorul judiciar/lichidator, ea nu se încadrează în prevederile normei menționate și prin urmare acestea nu îi sunt aplicabile și a solicitat instanței de recurs să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, respectiv să dea în debit reclamanta cu sumele neachitate la instanțele de fond și de apel.

Critica este nefondată și va fi înlăturată, înalta Curte apreciind că cererea dedusă judecății de este scutită de obligația plății taxei de timbru în baza dispozițiilor art. 77 din Legea nr. 85/2006, care prevăd: "Toate acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidator în aplicarea dispozițiilor prezentei legi, inclusiv pentru recuperarea creanțelor, sunt scutite de taxe de timbru." Interpretarea stricto sensu, dată de pârâtă normei legale precitate, potrivit căreia scutirea ar opera exclusiv pentru cazul acțiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator, nu și pentru cele însușite și continuate de aceștia, este apreciată ca fiind formulată în mod evident pro causa și nu poate fi primită, având în vedere voința legiuitorului ce rezultă din însuși scopul edictării normei, acela de a protegui interesul falitei și al creditorilor săi.

Totodată, Înalta Curte apreciază că susținerea potrivit căreia scutirea nu operează decât în ceea ce privește acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidator, are semnificația unei interpretări în litera legii, nu în spiritul său și a-i da eficiență ar avea consecința eludării însuși scopului actului normativ, acela de salvgardare a intereselor creditorilor și de protejare a existenței și activității economice a societății debitoare, pentru care a prevăzut falimentul ca ultimă soluție și doar în varianta eșecului procedurii de reorganizare. Astfel, se reține că, în măsura în care nu s-a pus în vedere reclamantei sub sancțiunea nulității achitarea taxei de timbru la valoare, anterior deschiderii procedurii insolvenței față de aceasta, nu poate fi sancționată ulterior declanșării procedurii pentru care legiuitorul a prevăzut expres ca fiind operantă scutirea.

Această opinie este susținută atât de practica judiciară în materie, cât și de posibilitatea acordată de legiuitor administratorului judiciar sau lichidatorului de a confirma actele debitorului, așa cum s-a întâmplat și în speță prin însușirea acțiunii.

In considerarea celor anterior expuse, se reține incidența în cauză a prevederilor art. 77 din Legea nr. 146/2006, în raport de care reclamanta este scutită de obligația achitării taxei de timbru și pe cale de consecință că nu datorează taxa de timbru în gradele de jurisdicție deja parcurse, fapt pentru care nu poate fi obligată la achitarea acestora conform art. 20 alin. (5) din legea taxelor de timbru, potrivit căruia: „în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu." In dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs invocat, pârâta a criticat soluția instanței de apel referitoare la respingerea excepția lipsei de interes a reclamantei în susținerea capătului de cerere privind repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului, în condițiile în care acesta a fost desființat de drept în temeiul art. 86 din Legea 85/2006, sens în care a arătat că interesul reclamantei nu mai îndeplinește condiția actualității,

dreptul de a obține despăgubiri ca urmare a rezilierii culpabile a contractului de închiriere fiind intrinsec legat de modalitatea în care părțile și-au respectat sau nu obligațiile ce le incumbau potrivit contractului. A mai susținut că, în materia răspunderii civile contractuale, dreptul de a obține daune-interese ar fi luat naștere la momentul pronunțării rezilierii de către instanța de fond, or, cum instanța nu s-a mai pronunțat pe acest aspect, întrucât reclamanta însăși a renunțat la acest capăt de cerere, nici dreptul la daune interese nu s-a mai născut. Critica este nefondată. Interesul părții în inițierea unui demers în justiție, ca și justificare a promovării acțiunii trebuie, potrivit practicii și doctrinei în materie civilă, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să fie legitim, născut și actual, personal și direct.

Interpretarea dată de pârâtă condiției ca interesul să fie actual, ca și interpretarea că acesta ar fi dispărut/încetat odată cu desființarea contractului sunt complet eronate. Interesul reclamantei în a pretinde despăgubiri, s-a născut în mod evident odată cu ce i-a fost produs prejudiciul și continuă să existe până la acoperirea acestuia, nici măcar împlinirea termenului de prescripție, care ar putea avea ca efect paralizarea acțiunii, nu se poate susține că ar lipsi de interes cererea. Condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni civile în răspundere contractuală sunt următoarele: existența unui contract valabil încheiat, a prejudiciului, a culpei pârâtului, (care se prezumă, în cazul îndepliniri!

primelor două), punerea în întârziere a pârâtului-debitor al obligației de a da sau a face. legătura de cauzalitate între neexecutarea culpabila a pârâtului și prejudiciu, inexistența vreunei clauze exonerare, iar dreptul la acțiune să nu fie prescris. Astfel că, în ceea ce privește pretinsa încetare a interesului reclamantei ca și consecință a desființării de drept a contractului, pârâta susține o opinie cel puțin originală, în cadrul căreia face confuzie gravă probabil între valabilitatea contractului, ca și condiție a răspunderii civile contractuale și încetarea contractului ca și raport generator de efecte juridice intrinseci. Astfel, cum prejudiciul a fost generat în timpul derulării contractului, pentru a fi îndreptățită la daune, reclamanta trebuie să dovedească că acesta a fost produs ca și consecință a neexecutării culpabile de către pârâtă a obligațiilor ce-i incumbau până la desființarea contractului și nu ulterior momentului desființării.

In ceea ce privește rezilierea contractului ca și sancțiune prevăzută de legiuitor, aceasta de asemenea nu poate conduce la concluzia că nemaiputând opera, ar fi de natură să atragă imposibilitatea valorificării dreptului reclamantei la acoperirea prejudiciului, având în vedere că ea a fost prevăzută ca și opțiune alternativă pentru creditorul obligației neexecutate, acesta putând opta între rezilierea contractului cu daune interese sau obligarea pârâtului la îndeplinirea exactă a obligației cu daune pentru întârziere.

De altfel, susținerile pârâtei, în sensul că aceste argumente ar fi fost reținute de instanța de fond în motivarea soluției pronunțate, constituie de asemenea o interpretare eronată dată de pârâtă considerentelor hotărârii primei instanțe, care în realitate și-a fundamentat soluția pe principiul "nemo propriam turpitudinem alegans" - nimeni nu-și poate invoca în susținerea intereselor propria culpa - raportat la desființarea contractului în temeiul art. 86 din Legea nr. 85/2006, reținând culpa administratorului judiciar al reclamantei în desființarea contractului.

Analizând critica pârâtei privind soluția de respingere a excepției interesului reclamantei în susținerea acțiunii în daune și din perspectiva argumentelor primei instanțe, Înalta Curte, o apreciază ca fiind nefondată și o va înlătura având în vedere că atitudinea, conduita culpabilă a paliilor trebuia apreciată prin raportare la îndeplinirea obligațiilor contractuale până la producerea eventualului prejudiciu, care a determinat introducerea acțiunii cu care a fost învestită, si nu la momentul ulterior promovării acțiunii. Având în vedere că pârâta SC D.B. SA Brazi a căzut în pretenții, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., urmează a fi respinse pretențiile acesteia de obligare a reclamantei SC R.H.P.

SRL prin LICHIDATOR JUDICIAR IPURL P.V. la plata cheltuielilor de judecată. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâta SC D.B. SA Brazi împotriva deciziei civile nr. 104 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Respinge cererea pârâtei SC D.B. SA Brazi de obligare a reclamantei SC R.H.P. SRL prin LICHIDATOR JUDICIAR IPURL P.V. la plata cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2012.