ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3267/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3267/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor

și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Prahova sub nr. 1381/105/2010, reclamanta SC R.H.P. SRL a chemat în judecată pe

pârâta SC D.B. SA Brazi, solicitând rezilierea contractului de închiriere nr.

49 din 08 august 2006 din culpa pârâtei SC D.B. SA și obligarea acesteia la

plata de despăgubiri în cuantum de 2.399.075,31 lei pentru prejudiciul cauzat

prin încălcarea obligațiilor contractuale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 322 din 15 aprilie 2011, Tribunalul

Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a luat act de

renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind rezilierea contractului de

închiriere nr. 49 din 08 august 2006; a admis excepția lipsei de interes a

reclamantei în formularea petitului privind obligarea pârâtei la plata de

despăgubiri și a respins cererea de acordare a despăgubirilor formulată de

reclamanta SC R.H.P. SRL, prin lichidator judiciar IPURL P.V. în contradictoriu

cu pârâta SC D.B. SA.

Pentru a pronunța această soluție tribunalul a

reținut că, la data de 17 martie 2010, reclamanta SC R.H.P. SRL, în calitate de

locatar în contractul de închiriere nr. 49 din 08 august 2006, încheiat cu

pârâta SC D.B. SA Brazi, în calitate de locator, a solicitat constatarea

rezilierii contractului și obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru

repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației ce îi revenea de a

asigura reclamantei liniștita folosință a spațiului închiriat, ceea ce a și

generat încetarea activității acesteia din urmă, împotriva sa fiind deschisă

procedura simplificată a insolvenței, conform încheierii din data de 21 iulie

2010, prin care a și fost desemnat lichidator judiciar P.V. IPURL.

La termenul de judecată din data de 15 aprilie 2011

reclamanta, prin lichidator judiciar, a renunțat la capătul de cerere privind

rezilierea contractului de închiriere, precizând că înțelege să susțină doar

petitul privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru acoperirea

prejudiciului cauzat.

Față de susținerile reclamantei, pârâta prin apărător

a invocat excepția lipsei de interes privind capătul de cerere de acordare a

despăgubirilor.

Tribunalul a reținut că, prin adresa nr. 810 din 25

ianuarie 2010, aflată la fila 231 dosar, pârâta SC D.B. SA a notificat

reclamantei că, în măsura în care până pe data de

26 ianuarie 2010,

nu va achita sumele restante, îi va bloca

accesul în hală, reclamanta nerăspunzând acestei adrese.

In raport de această situație, prima instanță a dat

eficiență dispozițiilor art. 86

alin. (1)

din

Legea nr. 85/2006, potrivit cărora contractul se consideră denunțat, dacă

administratorul judiciar/lichidatorul nu răspunde în termen de 30 de zile de la

recepționarea solicitării cocontractantului de denunțare a contractului.

Astfel, reținând desființarea de drept a contractului

ca urmare a culpei lichidatorului judiciar, tribunalul, în baza principiului

potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă în neîndeplinirea unor

obligații legale, a apreciat ca fiind întemeiată excepția lipsei de interes a

reclamantei în a pretinde despăgubiri derivând din contract.

Împotriva sentinței nr. 322 din 15 aprilie 2011,

pronunțate de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios

administrativ, a formulat apel reclamanta SC R.H.P. SRL prin lichidator

judiciar IPURL P.V.

Prin decizia civilă nr. 104 din 20 octombrie 2011,

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, a admis apelul reclamantei, a anulat sentința atacată și respingând

excepția lipsei de interes, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe

de fond.

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel

a apreciat soluția instanței de fond ca fiind eronată și a reținut că

reclamanta are interes în a pretinde obligarea pârâtei la repararea

prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligațiilor contractuale ce îi

incumbau, având în vedere că interesul este una dintre condițiile de exercițiu

ale acțiunii civile, definit ca folosul practic, imediat, pe care o parte îl

are în declanșarea procedurii judiciare, interes care trebuie să fie legitim,

născut și actual, personal și direct.

Chiar dacă se consideră că acest contract a încetat,

împrejurarea nu exclude dreptul părții care și-a executat obligațiile de a pretinde

acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin nerespectarea culpabilă a

obligațiilor asumate de cocontractant, cu atât mai mult cu cât, în speță,

reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată anterior deschiderii

procedurii insolvenței față de societate, instanța având obligația de a examina

al doilea capăt de cerere, prin raportare la eventuala culpă contractuală a

părților, stabilită anterior sesizării instanței.

Împotriva deciziei

civile

nr. 104 din 20 octombrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în termen legal, a declarat

recurs pârâta SC D.B. SA Brazi, criticând-o pentru motivul de nelegalitate

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

recursului, în principal cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței de apel și în subsidiar cu modificarea

hotărârii instanței de prim control judiciar, în sensul respingerii apelului

reclamantei și menținerea hotărârii instanței de fond, cu obligarea reclamantei

SC R.H.P. SRL prin LICHIDATOR JUDICIAR IPURL P.V. la plata cheltuielilor de

judecată efectuate pentru susținerea acestei faze procesuale.

In dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susținut

că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 20

alin. (5) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 77 din Legea nr. 85/2006 în ceea

ce privește timbrajul cererii introductive și de asemenea cu interpretarea

greșită a condițiilor de admisibilitate a excepției lipsei de interes vizând

petitul referitor la acoperirea prejudiciului constând în nerespectarea

obligațiilor contractuale.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările

dosarului, din perspectiva susținerilor pârtilor și a normelor legale

incidente, reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins în considerarea

următoarelor argumente:

Referitor la timbrajul cererii de chemare în

judecată, pârâta a reiterat susținerile formulate în fața instanțelor de fond

și a criticat soluția instanței de apel, de a fi apreciat că cererea

reclamantei este scutită de la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar în

baza art. 77 din Legea nr. 85/2006, arătând că întrucât acțiunea nu a fost

introdusă de administratorul judiciar/lichidator, ea nu se încadrează în

prevederile normei menționate și prin urmare acestea nu îi sunt aplicabile și a

solicitat instanței de recurs să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (5)

din Legea nr. 146/1997, respectiv să dea în debit reclamanta cu sumele

neachitate la instanțele de fond și de apel.

Critica este nefondată și va fi înlăturată, înalta

Curte apreciind că cererea dedusă judecății de este scutită de obligația plății

taxei de timbru în baza dispozițiilor art. 77 din Legea nr. 85/2006, care

prevăd: "Toate acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de

lichidator în aplicarea dispozițiilor prezentei legi, inclusiv pentru

recuperarea creanțelor, sunt scutite de taxe de timbru."

Interpretarea stricto sensu, dată de pârâtă normei

legale precitate, potrivit căreia scutirea ar opera exclusiv pentru cazul

acțiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator, nu și

pentru cele însușite și continuate de aceștia, este apreciată ca fiind

formulată în mod evident pro causa și nu poate fi primită, având în vedere

voința legiuitorului ce rezultă din însuși scopul edictării normei, acela de a

protegui interesul falitei și al creditorilor săi.

Totodată, Înalta Curte apreciază că susținerea

potrivit căreia scutirea nu operează decât în ceea ce privește acțiunile

introduse de administratorul judiciar sau de lichidator, are semnificația unei

interpretări în litera legii, nu în spiritul său și a-i da eficiență ar avea

consecința eludării însuși scopului actului normativ, acela de salvgardare a

intereselor creditorilor și de protejare a existenței și activității economice

a societății debitoare, pentru care a prevăzut falimentul ca ultimă soluție și

doar în varianta eșecului procedurii de reorganizare.

Astfel, se reține că, în măsura în care nu s-a pus în

vedere reclamantei sub sancțiunea nulității achitarea taxei de timbru la

valoare, anterior deschiderii procedurii insolvenței față de aceasta, nu poate

fi sancționată ulterior declanșării procedurii pentru care legiuitorul a

prevăzut expres ca fiind operantă scutirea. Această opinie este susținută atât

de practica judiciară în materie, cât și de posibilitatea acordată de legiuitor

administratorului judiciar sau lichidatorului de a confirma actele debitorului,

așa cum s-a întâmplat și în speță prin însușirea acțiunii.

In considerarea celor anterior expuse, se reține

incidența în cauză a prevederilor art. 77 din Legea nr. 146/2006, în raport de

care reclamanta este scutită de obligația achitării taxei de timbru și pe cale

de consecință că nu datorează taxa de timbru în gradele de jurisdicție deja

parcurse, fapt pentru care nu poate fi obligată la achitarea acestora conform

art. 20 alin. (5) din legea taxelor de timbru, potrivit căruia: „în situația în

care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac

ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa

judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea

părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii

constituind titlu executoriu."

In dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs

invocat, pârâta a criticat soluția instanței de apel referitoare la respingerea

excepția lipsei de interes a reclamantei în susținerea capătului de cerere

privind repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea culpabilă a

contractului, în condițiile în care acesta a fost desființat de drept în

temeiul art. 86 din Legea 85/2006, sens în care a arătat că interesul

reclamantei nu mai îndeplinește condiția actualității, dreptul de a obține

despăgubiri ca urmare a rezilierii culpabile a contractului de închiriere fiind

intrinsec legat de modalitatea în care părțile și-au respectat sau nu

obligațiile ce le incumbau potrivit contractului.

A mai susținut că, în materia răspunderii civile

contractuale, dreptul de a obține daune-interese ar fi luat naștere la momentul

pronunțării rezilierii de către instanța de fond, or, cum instanța nu s-a mai

pronunțat pe acest aspect, întrucât reclamanta însăși a renunțat la acest capăt

de cerere, nici dreptul la daune interese nu s-a mai născut.

Critica este nefondată.

Interesul părții în inițierea unui demers în

justiție, ca și justificare a promovării acțiunii trebuie, potrivit practicii

și doctrinei în materie civilă, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele

condiții: să fie legitim, născut și actual, personal și direct.

Interpretarea dată de pârâtă condiției ca interesul

să fie actual, ca și interpretarea că acesta ar fi dispărut/încetat odată cu

desființarea contractului sunt complet eronate.

Interesul reclamantei în a pretinde despăgubiri, s-a

născut în mod evident odată cu ce i-a fost produs prejudiciul și continuă să

existe până la acoperirea acestuia, nici măcar împlinirea termenului de

prescripție, care ar putea avea ca efect paralizarea acțiunii, nu se poate

susține că ar lipsi de interes cererea.

Condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni civile

în răspundere contractuală sunt următoarele: existența unui contract valabil

încheiat, a

prejudiciului,

a culpei pârâtului, (care se prezumă, în cazul

îndepliniri!

primelor două), punerea în

întârziere a pârâtului-debitor al obligației de a da sau a face. legătura de

cauzalitate între neexecutarea

culpabila

a pârâtului și prejudiciu, inexistența vreunei clauze exonerare, iar dreptul la

acțiune să nu fie prescris.

Astfel că, în ceea ce privește pretinsa încetare a

interesului reclamantei ca și consecință a desființării de drept a

contractului, pârâta susține o opinie cel puțin originală, în cadrul căreia

face confuzie gravă probabil între valabilitatea contractului, ca și condiție a

răspunderii civile contractuale și încetarea contractului ca și raport

generator de efecte juridice intrinseci.

Astfel, cum prejudiciul a fost generat în timpul

derulării contractului, pentru a fi îndreptățită la daune, reclamanta trebuie

să dovedească că acesta a fost produs ca și consecință a neexecutării culpabile

de către pârâtă a obligațiilor ce-i incumbau până la desființarea contractului

și nu ulterior momentului desființării.

In ceea ce privește rezilierea contractului ca și

sancțiune prevăzută de legiuitor, aceasta de asemenea nu poate conduce la

concluzia că nemaiputând opera, ar fi de natură să atragă imposibilitatea

valorificării dreptului reclamantei la acoperirea prejudiciului, având în

vedere că ea a fost prevăzută ca și opțiune alternativă pentru creditorul

obligației neexecutate, acesta putând opta între rezilierea contractului cu

daune interese sau obligarea pârâtului la îndeplinirea exactă a obligației cu

daune pentru întârziere.

De altfel, susținerile pârâtei, în sensul că aceste

argumente ar fi fost reținute de instanța de fond în motivarea soluției

pronunțate, constituie de asemenea o interpretare eronată dată de pârâtă

considerentelor hotărârii primei instanțe, care în realitate și-a fundamentat

soluția pe principiul "nemo propriam turpitudinem alegans" - nimeni

nu-și poate invoca în susținerea intereselor propria culpa - raportat la

desființarea contractului în temeiul art. 86 din Legea nr. 85/2006, reținând

culpa administratorului judiciar al reclamantei în desființarea contractului.

Analizând critica pârâtei privind soluția de

respingere a excepției interesului reclamantei în susținerea acțiunii în daune

și din perspectiva argumentelor primei instanțe, Înalta Curte, o apreciază ca

fiind nefondată și o va înlătura având în vedere că atitudinea, conduita

culpabilă a paliilor trebuia apreciată prin raportare la îndeplinirea

obligațiilor

contractuale până la

producerea eventualului prejudiciu, care a determinat introducerea acțiunii cu

care a fost învestită, si nu la momentul ulterior promovării acțiunii.

Având în vedere că pârâta SC D.B. SA Brazi a căzut în

pretenții, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., urmează a fi

respinse pretențiile acesteia de obligare a reclamantei SC R.H.P. SRL prin

LICHIDATOR JUDICIAR IPURL P.V. la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca

nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta SC D.B. SA Brazi

împotriva deciziei civile nr. 104 din 20 octombrie

2011

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a

II-a

civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

Respinge cererea pârâtei SC D.B. SA Brazi de obligare

a reclamantei SC R.H.P. SRL prin LICHIDATOR JUDICIAR IPURL P.V. la plata

cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2012.