ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2163/2011

Ședința publică de la 2 iunie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea disjunsă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova reclamanta SC C. Prahova SA, a solicitat instanței evacuarea pârâtului M.D. din imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova, proprietatea sa; obligarea acestuia la a permite accesul reprezentanților săi legali în imobil și la plata de daune interese în cuantum de 100.500 lei pentru lipsa de folosință și prejudiciile cauzate ca urmare a indisponibilizării totale a activității societății. Cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din data de 23 aprilie 2010, reclamanta și-a precizat perioada pentru care solicită despăgubiri de la reclamant, respectiv luna septembrie și până la momentul la care pârâtul va elibera efectiv locația ocupată, iar pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere față de împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada concilierii directe, potrivit art. 720 1 C. proc. civ. și excepția necompetenței materiale a instanței, excepție respinsă de instanță la termenul din 15 septembrie 2010. De asemenea, la termenul de judecată din data de 15 septembrie 2010, tribunalul a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâtului la despăgubiri reprezentând lipsă de folosință, apreciind că dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ. sunt aplicabile în speță. Prin sentința nr. 338 pronunțată în data de 15 septembrie 2010, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect evacuarea formulat de reclamanta SC C. Prahova SA, împotriva pârâtului M.D., a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind plata despăgubirilor invocată de pârât, a respins ca inadmisibil capătul de cerere precizat privind plata despăgubirilor și a obligat reclamanta la plata sumei de 100.000 lei cheltuieli de judecată către pârât, reprezentând onorariu avocat micșorat de instanță. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, prin cererea disjunsă reclamanta a solicitat evacuarea pârâtului din imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova, proprietatea sa.

Instanța de fond a constatat că, la termenul de judecată din data de 23 aprilie 2010 reclamanta a reiterat necesitatea administrării probei testimoniale cu motivarea că nu se cunoaște data exactă când pârâtul a părăsit locația și pentru a se demonstra exact perioada când pârâtul a folosit locația. La același termen de judecată, reclamanta, prin apărător a și renunțat la judecata acestui capăt de cerere (evacuarea), apreciind că cererea sa a rămas fără obiect, (în condițiile în care pârâtul a părăsit imobilul), pentru ca ulterior la termenul de judecată din data de 15 septembrie 2010 să revină asupra cererii sale și să arate că partea nu dorește să renunțe la judecata acestui capăt de cerere.

Tribunalul, în acest context al afirmațiilor făcute chiar de către reclamantă coroborat cu răspunsurile la interogatoriu a constatat că pârâtul a părăsit imobilul, proprietatea reclamantei, astfel încât cererea de evacuare este lipsită de orice suport, fiind neîntemeiată. Astfel, din probele dosarului nu rezultă că pârâtul ocupă abuziv imobilul în litigiu, împrejurare față de care tribunalul a respins acțiunea în evacuare, ca neîntemeiată. Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere precizat privind plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință, ca inadmisibil. În baza art. 274 C. proc. civ., instanța, reținând culpa procesuală a reclamantei a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de proces, respectiv suma de 100.000 lei reprezentând onorariu avocat, micșorat de instanță potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc.

civ., ținând cont de valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat. Prin decizia nr. 128 din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis ambele apeluri declarate de reclamanta SC C. Prahova SA, și pârâtul M.D., împotriva sentinței nr. 338 din data de 15 septembrie 2010 pronunțate de Tribunalul Prahova, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare. A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de suspendare.

În argumentarea acestei soluții instanța de apel a reținut, în ceea ce privește respingerea cererii de evacuare a intimatului M.D., că aceasta este întemeiată, în mod eronat reținându-se poziția procesuală a părții de renunțare la judecarea acestui capăt de cerere, în condițiile în care, din examinarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei rezultă o situație contrară, respectiv existența unei cereri scrise depusă la termenul din data de 15 septembrie 2010 și cuprinsul practicalei din 15 septembrie 2010, în care se arată expres de către apărătorul reclamantei că nu înțelege să renunțe la capătul de cerere privind evacuarea pârâtului, întrucât acesta nu a părăsit punctul de lucru Bereasca, acționând după bunul său plac în defavoarea reclamantei.

De asemenea, reține instanța de apel, chiar instanța la termenul de judecată din 23.04.2010 a pus în vedere părții prin încheiere (fila 182 dosar fond) să formuleze în scris o cerere de renunțare la judecată în situația în care solicită aceasta, cerere care însă nu a fost formulată reținându-se astfel intenția părții de a se judeca sub acest aspect. Instanța de apel a recomandat ca odată cu ocazia soluționării acestui capăt de cerere de către instanța de fond să se aprecieze asupra administrării probei testimoniale și asupra utilității probei cu expertiză contabilă. În ceea ce privește critica ce vizează admiterea eronată a excepției inadmisibilității capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata sumei de 100.500 lei cu titlu de daune interese, motivat de faptul că reclamanta nu a parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ., instanța de apel a constatat că aceasta este întemeiată. S-a reținut că în speță sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 720 5 , respectiv ca acțiunea să fie pornită pe calea unei cereri reconvenționale, iar pretențiile exprimate, în cererea reconvențională să derive din același raport juridic cu cel invocat în acțiunea principală. În aceste condiții s-a apreciat că instanța de fond urmează a se pronunța asupra cererii formulate de către apelantă pe cale cererii reconvenționale, respectiv de obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului, raportat la probele ce urmează a se administra, iar după soluționarea cauzei în fond în funcție de complexitatea cauzei și modul de soluționare să se aprecieze asupra onorariilor avocaților părților.

Împotriva acestei decizii pârâtul M.D. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ. în argumentarea căruia recurentul pârât a susținut că s-au aplicat greșit dispozițiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ. întrucât legea nu impune ca renunțarea la judecată să fie făcută atât oral cât și în scris și odată făcută și constatată prin încheierea de ședință din data de 23 aprilie 2010, este irevocabilă și nu poate fi retractată ulterior. Al doilea motiv de recurs, încadrat tot în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 720 5 C. proc. civ., în susținerea căruia recurentul a precizat că nu a inițiat procedura concilierii directe, neexistând toate actele doveditoare despre care face referire art. 720 1 alin. (2) C. proc.

civ. și nici înscrisul menționat de art. 720 1 alin. (4) și (5) C. proc. civ. De asemenea, susține recurentul, întrucât cererea reconvențională nu a fost intentată în condițiile art. 720 5 alin. (2) C. proc. civ. și art. 119 C. proc. civ. ea a fost disjunsă astfel încât dispozițiile art. 720 5 C. proc. civ. au devenit inaplicabile. Recursul este nefondat. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal. Din sinteza argumentării acestui motiv de recurs se poate observa că s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ. și art. 720 5 același cod.

Critica privind încălcarea dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ. conform căreia renunțarea la judecată nu poate fi retractată ulterior este nefondată, întrucât renunțarea la judecata este un act de dispoziție al titularului acțiunii ce trebuie făcut numai de către acesta sau de către cel mandatat special. În cauză titularul acțiunii nu a mandatat special avocatul sau reprezentantul legal pentru manifestarea sa de voință. De altfel, instanța de apel analizând înscrisurile de la dosar a constatat, în mod corect, că apărătorul reclamantei a solicitat în mod expres să se rețină că nu înțelege să renunțe la capătul de cerere privind evacuarea pârâtului. Nici critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 720 5 C. proc.

civ. nu poate fi reținută. Înalta Curte observă că instanța de apel în mod corect a apreciat că, în speță sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 720 5 C. proc. civ., față de faptul că obiectul acțiunii îl formează pretențiile derivate din cererea reconvențională motiv pentru care procedura prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea. În consecință, față de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins. Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ. recurentul pârât va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul M.D. împotriva deciziei nr. 128 din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul pârât M.D. la plata sumei de 4340 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC C. Prahova SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2011.