ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2163/2011

Ședința publică de la 2 iunie 2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea disjunsă

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova reclamanta SC C. Prahova SA, a

solicitat instanței evacuarea pârâtului M.D. din imobilul situat în Ploiești, jud.

Prahova, proprietatea sa; obligarea acestuia la a permite accesul reprezentanților

săi legali în imobil și la plata de daune interese în cuantum de 100.500 lei

pentru lipsa de folosință și prejudiciile cauzate ca urmare a

indisponibilizării totale a activității societății. Cu cheltuieli de judecată.

La termenul de

judecată din data de 23 aprilie 2010, reclamanta și-a precizat perioada pentru

care solicită despăgubiri de la reclamant, respectiv luna septembrie și până la

momentul la care pârâtul va elibera efectiv locația ocupată, iar pârâtul a

invocat excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere față de împrejurarea

că reclamanta nu a făcut dovada concilierii directe, potrivit art. 720

1

C. proc. civ. și excepția necompetenței materiale a instanței, excepție

respinsă de instanță la termenul din 15 septembrie 2010. De asemenea, la

termenul de judecată din data de 15 septembrie 2010, tribunalul a admis

excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâtului la

despăgubiri reprezentând lipsă de folosință, apreciind că dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. sunt aplicabile în speță.

Prin sentința nr. 338

pronunțată în data de 15 septembrie 2010, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiat

capătul de cerere având ca obiect evacuarea formulat de reclamanta SC C. Prahova

SA, împotriva pârâtului M.D., a admis excepția inadmisibilității capătului de

cerere privind plata despăgubirilor invocată de pârât, a respins ca inadmisibil

capătul de cerere precizat privind plata despăgubirilor și a obligat reclamanta

la plata sumei de 100.000 lei cheltuieli de judecată către pârât, reprezentând

onorariu avocat micșorat de instanță.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut că, prin cererea disjunsă reclamanta a

solicitat evacuarea pârâtului din imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova,

proprietatea sa.

Instanța de fond a

constatat că, la termenul de judecată din data de 23 aprilie 2010 reclamanta a

reiterat necesitatea administrării probei testimoniale cu motivarea că nu se

cunoaște data exactă când pârâtul a părăsit locația și pentru a se demonstra

exact perioada când pârâtul a folosit locația.

La același termen de

judecată, reclamanta, prin apărător a și renunțat la judecata acestui capăt de

cerere (evacuarea), apreciind că cererea sa a rămas fără obiect, (în condițiile

în care pârâtul a părăsit imobilul), pentru ca ulterior la termenul de judecată

din data de 15 septembrie 2010 să revină asupra cererii sale și să arate că

partea nu dorește să renunțe la judecata acestui capăt de cerere.

Tribunalul, în acest

context al afirmațiilor făcute chiar de către reclamantă coroborat cu răspunsurile

la interogatoriu a constatat că pârâtul a părăsit imobilul, proprietatea

reclamantei, astfel încât cererea de evacuare este lipsită de orice suport,

fiind neîntemeiată.

Astfel, din probele

dosarului nu rezultă că pârâtul ocupă abuziv imobilul în litigiu, împrejurare

față de care tribunalul a respins acțiunea în evacuare, ca neîntemeiată.

Totodată, tribunalul

a respins capătul de cerere precizat privind plata despăgubirilor pentru lipsa

de folosință, ca inadmisibil.

În baza art. 274 C.

proc. civ., instanța, reținând culpa procesuală a reclamantei a obligat-o pe

aceasta la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de proces, respectiv

suma de 100.000 lei reprezentând onorariu avocat, micșorat de instanță potrivit

dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ., ținând cont de valoarea

pricinii și munca îndeplinită de avocat.

Prin decizia nr. 128

din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, a admis ambele apeluri declarate de

reclamanta SC C. Prahova SA, și pârâtul M.D., împotriva sentinței nr. 338 din

data de 15 septembrie 2010 pronunțate de Tribunalul Prahova, a desființat

sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare. A fost respinsă ca rămasă

fără obiect cererea de suspendare.

În argumentarea acestei soluții

instanța de apel a reținut, în ceea ce privește respingerea cererii de evacuare

a intimatului M.D., că aceasta este întemeiată, în mod eronat reținându-se poziția

procesuală a părții de renunțare la judecarea acestui capăt de cerere, în

condițiile în care, din examinarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei

rezultă o situație contrară, respectiv existența unei cereri scrise depusă la

termenul din data de 15 septembrie 2010 și cuprinsul practicalei din 15

septembrie 2010, în care se arată expres de către apărătorul reclamantei că nu

înțelege să renunțe la capătul de cerere privind evacuarea pârâtului, întrucât

acesta nu a părăsit punctul de lucru Bereasca, acționând după bunul său plac în

defavoarea reclamantei.

De asemenea, reține

instanța de apel, chiar instanța la termenul de judecată din 23.04.2010 a pus

în vedere părții prin încheiere (fila 182 dosar fond) să formuleze în scris o

cerere de renunțare la judecată în situația în care solicită aceasta, cerere

care însă nu a fost formulată reținându-se astfel intenția părții de a se

judeca sub acest aspect.

Instanța de apel a

recomandat ca odată cu ocazia soluționării acestui capăt de cerere de către

instanța de fond să se aprecieze asupra administrării probei testimoniale și

asupra utilității probei cu expertiză contabilă.

În ceea ce privește

critica ce vizează admiterea eronată a excepției inadmisibilității capătului de

cerere referitor la obligarea pârâtului la plata sumei de 100.500 lei cu titlu

de daune interese, motivat de faptul că reclamanta nu a parcurs procedura

prealabilă prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., instanța de apel a

constatat că aceasta este întemeiată.

S-a reținut că în

speță sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 720

5

,

respectiv ca acțiunea să fie pornită pe calea unei cereri reconvenționale, iar

pretențiile exprimate, în cererea reconvențională să derive din același raport juridic

cu cel invocat în acțiunea principală.

În aceste condiții

s-a apreciat că instanța de fond urmează a se pronunța asupra cererii formulate

de către apelantă pe cale cererii reconvenționale, respectiv de obligarea

pârâtului la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului,

raportat la probele ce urmează a se administra, iar după soluționarea cauzei în

fond în funcție de complexitatea cauzei și modul de soluționare să se aprecieze

asupra onorariilor avocaților părților.

Împotriva acestei decizii pârâtul

M.D. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctul 9 C. proc.

civ. în argumentarea căruia recurentul pârât a susținut că s-au aplicat greșit

dispozițiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ. întrucât legea nu impune ca

renunțarea la judecată să fie făcută atât oral cât și în scris și odată făcută

și constatată prin încheierea de ședință din data de 23 aprilie 2010, este

irevocabilă și nu poate fi retractată ulterior.

Al doilea motiv de

recurs, încadrat tot în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 720

5

C. proc. civ., în

susținerea căruia recurentul a precizat că nu a inițiat procedura concilierii

directe, neexistând toate actele doveditoare despre care face referire art. 720

1

alin. (2) C. proc. civ. și nici înscrisul menționat de art. 720

1

alin. (4) și (5) C. proc. civ.

De asemenea, susține

recurentul, întrucât cererea reconvențională nu a fost intentată în condițiile

art. 720

5

alin. (2) C. proc. civ. și art. 119 C. proc. civ. ea a

fost disjunsă astfel încât dispozițiile art. 720

5

C. proc. civ. au

devenit inaplicabile.

Recursul este nefondat.

Motivul prevăzut de art. 304

alin. (9) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu

aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal. Din

sinteza argumentării acestui motiv de recurs se poate observa că s-a invocat

încălcarea dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ. și art. 720

5

același cod.

Critica privind încălcarea

dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ. conform căreia renunțarea la

judecată nu poate fi retractată ulterior este nefondată, întrucât renunțarea la

judecata este un act de dispoziție al titularului acțiunii ce trebuie făcut

numai de către acesta sau de către cel mandatat special. În cauză titularul

acțiunii nu a mandatat special avocatul sau reprezentantul legal pentru

manifestarea sa de voință. De altfel, instanța de apel analizând înscrisurile

de la dosar a constatat, în mod corect, că apărătorul reclamantei a solicitat

în mod expres să se rețină că nu înțelege să renunțe la capătul de cerere

privind evacuarea pârâtului.

Nici critica privind aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 720

5

C. proc. civ. nu poate fi

reținută.

Înalta Curte observă că instanța

de apel în mod corect a apreciat că, în speță sunt îndeplinite condițiile

impuse de dispozițiile art. 720

5

C. proc. civ., față de faptul că

obiectul acțiunii îl formează pretențiile derivate din cererea reconvențională

motiv pentru care procedura prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. nu

își găsește aplicabilitatea.

În consecință, față

de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.

Având în vedere

dispozițiile art. 274 C. proc. civ. recurentul pârât va fi obligat la plata

cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul M.D. împotriva deciziei nr. 128 din 7 decembrie 2010 a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Obligă recurentul

pârât M.D. la plata sumei de 4340 lei cheltuieli de judecată către intimata

reclamantă SC C. Prahova SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2011.