ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1511/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 940/2016 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. x/105/2011* s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SA, împotriva pârâtului B. pentru despăgubiri și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 5.

648,63 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea pârâtului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea reconvențională exercitată la termenul din 30 ianuarie 2008 în fața Judecătoriei Ploiești în Dosarul nr. x/281/2007, (pârâta) reclamanta A. SA a solicitat obligarea pârâtului B. la plata către reclamantă a sumei de 100.500 RON pentru lipsa de folosință a imobilului situat în Județul Prahova, municipiul Ploiești.

Acest capăt de cerere era al doilea al cererii reconvenționale, primul fiind cel privitor la evacuarea pârâtului din imobilul identificat supra, pe considerentul că pârâtul ar fi ocupat acest imobil fără titlu și în mod abuziv.

În urma disjungerii celor două capete de cerere. disjungere dispusă prin încheierea de ședință din data de 21 decembrie 2011 de către Tribunalul Prahova", capătul de cerere privind evacuarea aceluiași pârât a fost soluționat în prima instanță, prin sentința civilă nr. 214 din 28 mai 2012, în sensul admiterii cererii în evacuare și dispunerea evacuării pârâtului B. din imobilul proprietatea reclamantei.

Această decizie a rămas definitivă prin respingerea recursului A. SA de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2826 din 23 mai 2013.

Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită. Cu toate că art. 998 C. civ., dispunea cu valoare de principiu "orice faptă a omului", atât literatura cât și practica judiciară au susținut că această prevedere se referă numai la fapta ilicită.

De obicei faptele ilicite aduc atingere dreptului de proprietate și celorlalte drepturi reale principale. În acest caz toate persoanele, altele decât titularul dreptului, sunt ținute de obligația negativă universală de a nu face nimic de natură să aducă atingere prerogativelor cuprinse în dreptul real, prerogative pe care titularul le poate exercita, prin acte materiale sau juridice, fără intervenția activă a altei persoane.

Fapta ilicită ar consta, potrivit susținerilor reclamantei, în "ocuparea fără titlu, în mod abuziv, a imobilului aflat în proprietatea reclamantei, situat în Ploiești, județul Prahova. Această faptă ilicită cauzatoare a pretinsului prejudiciu de 100.500 RON nu există având în vedere soluția dată în apel, de respingere a cererii în evacuare.

Vor beneficia de autoritatea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii. Sunt cuprinse de asemenea în sfera autorității lucrului judecat "considerentele decisive", adică acelea care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta, ele semnificând, cum plastic s-a spus, animus et quasi nervus sententia. S-a considerat că se vor bucura de autoritatea lucrului judecat "considerentele decizorii", cele care tranșează o parte din fondul litigiului, fără a reprezenta însă susținerea necesară a dispozitivului.

A priori (dedus din cele expuse mai sus), din considerentele deciziilor Curții de Apel Ploiești și celei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, care au respins acțiunea în evacuare ca nefondată s-a dedus că fapta reclamantului de a ocupa imobilul proprietatea reclamantei, situat în Ploiești, județul Prahova nu are caracter ilicit, posesia acestui imobil fiindu-i recunoscută acestuia.

Rezultă că, în speță, lipsesc și alte elemente care ar putea angaja răspunderea civilă delictuală cum ar fi existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel SC A. SA, solicitând admiterea apelului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare sau reținerea spre rejudecare în cadrul apelului la Curtea de Apel Alba Iulia, precum și obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată de la formularea acțiunii reconvenționale pentru toate ciclurile procesuale, având în vedere caracterul devolutiv al apelului.

Curtea a fost învestită cu soluționarea apelului împotriva sentinței civile nr. 940/2016 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. x/105/2011 prin care a fost respinsă, în urma rejudecării, acțiunea civilă formulată de SC A. SA București împotriva pârâtului B. pentru despăgubiri. A fost obligată reclamanta la plata sumei de 5.648,63 RON cheltuieli de judecată.

În virtutea caracterului devolutiv al apelului, Curtea a constatat că, prin cererea reconvențională formulată la data de 30 ianuarie 2008 la Judecătoria Ploiești în Dosarul nr. x/281/2007 pârâta reclamantă reconvențională SC A. SA a solicitat:

- evacuarea pârâtului reclamant din imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova, spațiu pe care pârâtul îl ocupa în mod abuziv, fără titlu, din luna septembrie 2000 până în prezent;

- obligarea pârâtului reclamant de a permite accesul reprezentanților legali ai reclamantei reconvenționale în imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova;

- obligarea reclamantului pârât la plata către reclamanta reconvențională de daune interese în cuantum de 100.500 RON (aproximativ 5911,76 X 17 luni) pentru lipsa de folosință și pentru prejudiciul cauzat reclamantei reconvenționale ca urmare a indisponibilizării totale a activității societății în cadrul punctului de lucru.

Capătul de cerere privind evacuarea pârâtului în urma disjungerii dispuse de Tribunalul Prahova, prin încheierea din 21 decembrie 2011 a fost soluționat prin sentința civilă nr. 214 din 28 mai 2012 pronunțată în Dosar nr. x/105/2008 prin admiterea cererii de evacuare și evacuarea pârâtului B. din imobilul proprietatea reclamantei, sentință schimbată în tot de Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 101 din 06 noiembrie 2012, pronunțată în Dosar nr. x/105/2008*, acțiunea în evacuare fiind respinsă.

Decizia nr. 101 din 06 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești a rămas definitivă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2826 din 23 mai 2013 dată în Dosar nr. x/1/2012.

Capătul de cerere privind obligarea pârâtului B. la plata către reclamanta SC A. SA a sumei de 100.500 RON pentru folosirea în mod abuziv a imobilului a fost soluționat în rejudecare prin sentința nr. 940 din 08 noiembrie 2016 atacată prin apelul ce face obiectul prezentului dosar.

În rejudecare, instanța, analizând cerințele ce trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ. a ajuns la concluzia că în cauză, nu s-a săvârșit o faptă ilicită cu motivarea că, atât timp cât s-a respins cererea de evacuare apreciindu-se că pârâtul nu a ocupat fără drept imobilul, prin decizii definitive ale Curții de Apel Ploiești și Înalta Curte de Casație și Justiție, nu se poate pune problema unor fapte ilicite.

Hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, argumentul invocat în considerente fiind unul dintre cele care justifică respingerea cererii de despăgubiri. Instanța reține că perioada pentru care se solicită despăgubiri este 2005-2011, începând cu data pensionării intimatului pârât.

Această pagubă a societății SC A. SA, a fost determinată prin raportare la situația scriptică contabilă rezultată din evidențele societății, la data efectuării expertizei.

Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă cu certitudine că într-adevăr pârâtul a fost cel care a produs paguba invocată prin multitudinea de fapte.

Asupra acestei intervenții planează un dubiu. Încă din anul 2010 în Dosar nr. x/105/2008 prin sentința nr. 338/2010 a Tribunalului Prahova se reține că reclamanta care solicită evacuarea pârâtului din punctul de lucru, susține că pârâtul a părăsit locația (dar nu cunoaște data exactă), renunțând chiar la judecata capătului de cerere privind evacuarea, având în vedere că pârâtul a părăsit imobilul.

De asemenea, cererea de evacuare a pârâtului a fost respinsă și prin decizia Curții de Apel Ploiești nr. 101 din 06 noiembrie 2012, rămasă definitivă prin decizia nr. 2826 din 23 mai 2013 dată în Dosar nr. x/1/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilindu-se că din anul 2010 pârâtul nu mai folosea spațiul deloc.

Prin aceste hotărâri judecătorești s-a constatat că pârâtul nu poate fi evacuat pe motiv că ocupă abuziv imobilul. Prin urmare, fapta de ocupare abuzivă ca și faptă ilicită nu s-a confirmat, în cauză, instanțele reținând cu putere de lucru judecat contrariul și respingându-se cererea de evacuare. Această constatare a instanțelor din hotărâri definitive vor fi avute în vedere în judecarea prezentei cauze în baza efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

Prin urmare, punctul de lucru este aceeași locație cu stația de betoane și cu punctul de lucru.

Cu privire la ocuparea de către pârât a locației, martorul C. în declarația dată în Dosarul nr. x/105/2008* având ca obiect evacuare a arătat că pârâtul locuia din când în când într-o cameră și că în anul 2009 au fost vânduți toți porcii.

De asemenea, martorul D., în declarația dată în același dosar, a precizat că a fost angajat din iunie 2006 până în octombrie 2007 și că pârâtul nu dormea în acea cameră cât el a lucrat acolo. Din aceste declarații rezultă că pârâtul nu a mai avut o legătură stabilă cu punctul de lucru.

În ce privește valorificarea și însușirea beneficiilor rezultate din vânzarea animalelor din probele administrate, acte și declarațiile martorilor rezultă că acestea au fost vândute de societate. Astfel, există la dosar o decizie a SC A. SA, respectiv decizia nr. 1 din 30 ianuarie 2007 emisă de vicepreședintele consiliului de administrație E. prin care acesta, la punctul 4, hotărăște desființarea crescătoriei de animale prin vânzarea la abator a acestora și întocmirea actelor necesare.

Referitor la autoturismul care se susține că a fost sustras din depozițiile martorilor rezultă că, exista un schelet, fiind dezmembrată în mare proporție, aflată acolo din anul 1990 până în 2010.

Astfel, nu s-a probat existența unei fapte ilicite în sarcina pârâtului intimat.

Relativ la beneficiul nerealizat, acesta a fost determinat prin expertiză, prin raportare la veniturile pe care le-ar fi realizat reclamanta în condiții normale de activitate. Ori, societatea nu a mai realizat venituri, mijloacele fixe degradându-se prin nefolosirea lor. Și oricum, acest prejudiciu nu poate fi imputat intimatului care deși, a mai servit punctul de lucru nu s-a dovedit că beneficiile nerealizate se datorează culpei acestuia. Se impută pârâtului cheltuieli cu telefonul, plata impozitelor și taxelor locale ori aceste obligații incumbă proprietarului imobilului și al telefonului, respectiv SC A. SA, indiferent de fapta pârâtului.

Astfel, deși din unele probe rezultă că intimatul a mai utilizat sporadic punctul de lucru, după anul 2005, nu s-a făcut dovada că această intervenție materială și juridică de care vorbește reclamanta ar fi ilicită.

Se constată că, prin decizia nr. 141/2014 a Curții de Apel București, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că pârâtul a acționat legitim, în baza unei gestiuni de afaceri, în virtutea fostei calități în societate și în scopul preîntâmpinării creării unor prejudicii mai mari.

Față de cele de mai sus, s-a constatat că, în cauză, deși se reclamă un prejudiciu, nu s-a făcut dovada existenței unor fapte ilicite produse de B., a raportului de cauzalitate dintre fapte și prejudiciu, precum și a vinovăției acestuia, nefiind îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale pentru atragerea răspunderii pârâtului intimat și obligarea acestuia la plata sumei de 100.500 RON.

Cum nu s-a făcut dovada intervenției ilicite a fostului acționar al SC A. SA, nu s-au considerat a fi aplicabile nici prevederile art. 210 din Legea nr. 297/2004 a pieței de capital.

Față de cele de mai sus, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de SC A. SA București împotriva sentinței nr. 940/2016 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. x/105/2011*.

Fiind căzută în pretenții, apelanta, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată la plata sumei de 5.825,96 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimatului.

Împotriva deciziei nr. 220 din 27 aprilie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC A. SA care a susținut următoarele critici de nelegalitate:

Prezentul recurs s-a întemeiat pe nemotivarea hotărârii recurate (art. 304 pct. 7), pe interpretarea greșită a obiectului dedus judecății (art. 304 pct. 8), pe nulitatea hotărârii recurate (art. 304 pct. 5), pe acordarea a ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6), pe depășirea atributelor puterii judecătorești (art. 304 pct. 4), pe alcătuirea ilegală a instanței (art. 304 pct. 1) și pe aplicarea greșită a legii de către instanțele de fond (art. 304 pct. 9).

Se arată de către recurentă, după expunerea situației de fapt, că, în total, intimatul - pârât a cauzat societății prejudicii totale de 2.118.073 RON - de peste 20 de ori mai mult decât suma solicitată. Cererea reconvențională a fost disjunsă din Dosarul nr. x/281/2007 al Tribunalului Prahova și a format obiectul Dosarului nr. x/105/2008. În acest dosar A. a solicitat: (i) evacuarea lui B., (ii) permiterea accesului reprezentanților Societății la Punctul de Lucru și (iii) despăgubiri pentru prejudiciului pe care B. l-a creat prin activitatea și acțiunea sa la și asupra punctului de lucru. Se arată că acțiunea în evacuare, așa cum a rămas după disjungerea cererii de acordarea a despăgubirilor, a fost respinsă întrucât intimatul-pârât nu mai ocupa punctul de lucru la momentul pronunțării hotărârii. Lipsa de folosință și perioada de timp până la momentul pronunțării hotărârii nu au făcut obiectul litigiului ca urmare a disjungerii. Această interpretare greșită a prevederilor legale referitoare la autoritatea de lucru judecat face aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Consideră că, dat fiind momentul producerii pagubelor, legea aplicabilă din punct de vedere material este C. civ. din anul 1864 în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 71/2011.

De asemenea, invocându-se și Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, ca și legislația pieței de capital, în special Legea nr. 297/2004 a pieței de capital, se arată că instanța din al doilea apel nu a judecat apelul și prin prisma Legii nr. 31/1990 și nici prin prisma legislației pieței de capital, ceea ce constituie un motiv de nelegalitate.

În a doua judecată în apel, s-a dispus completarea expertizei și administrarea probei cu înscrisuri. În ciuda concluziilor expertizei, aceasta a fost ignorată fără nici un motiv de instanța de apel care a preluat argumentele instanței de fond fără înlăturarea argumentelor reclamantei-recurente.

Mai mult, instanța din al doilea apel nu a motivat hotărârea, s-a substituit experților desemnați, nu a luat în considerare probele administrate în acest dosar, a referit ilicit probe, declarații de martori și altele care nu au fost administrate în acest dosar, nu a judecat prin prisma Legii nr. 31/1990 și legislației pieței de capital.

În ceea ce privește probele, se arată că expertiza contabilă nu a fost anulată și nu s-au admis obiecțiuni împotriva acesteia, aceasta rămânând câștigată cauzei.

Se solicită casarea și trimiterea spre rejudecare a hotărârii atacate în temeiul art. 304 pct. 1, raportat la art. 312 C. proc. civ., deoarece una dintre judecătoarele care a pronunțat hotărârea atacată a judecat cauza și în primul ciclu procesual și, deși s-a pus problema abținerii sale, cauza a continuat să fie judecată de aceasta. Această situație a dus la o compunere nelegală a completului de judecată și la încălcarea dreptului la apărare.

Recurenta solicită casarea și trimiterea spre rejudecare a hotărârii atacate și în temeiul art. 304 pct. 4 raportat la art. 312, deoarece în cauza de față a avut loc. un abuz de putere circumscris prevederilor art. 304 pct. 4 în condițiile în care instanța a trecut peste voința acționarilor care au hotărât în primul rând încetarea contractului de muncă și apoi interzicerea accesului intimatului-pârât la punctul de lucru al societății. Niciodată aceste hotărâri A.G.A., ale consiliului de administrație, ale conducerii executive a societății, nu au fost anulate, nu s-a dovedit că încalcă vreo lege și produc efecte cu putere de lege între părți.

Expertiza a constatat și confirmat lipsa de venituri la punctul de lucru din "gestiunea" de afaceri a intimatului-pârât, constatând și existența veniturilor necuvenite în folosul personal al intimatului - pârât. În ciuda acestor aspecte evidente, instanța a ignorat aceste hotărâri și a reținut că prezența la punctul de lucru poate avea un caracter licit. Hotărârea instanței nu este numai ilegală (motiv care se încadrează la art. 304 pct. 9) ci este un evident abuz de putere în care instanța se substituie acționariatului societății deși nu are acest drept și nu a fost sesizată în acest sens.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se arată că instanța de apel, nu numai că nu a motivat înlăturarea expertizei, dar a realizat acest lucru în afara condițiilor procedurale. Astfel, în conformitate cu prevederile C. proc. civ., expertiza poate fi completată sau refăcută. Deși nu s-a aplicat nici una dintre aceste proceduri, expertiza a dispărut din probatoriul analizat la pronunțarea hotărârii. Această eroare reprezintă o eroare de procedură care se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 și 212 C. proc. civ.

Mai solicită recurenta casarea și trimiterea spre rejudecare a hotărârii atacate în temeiul art. 304 pct. 6 și 8 raportat la art. 312 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată a schimbat natura solicitării reclamantei și a deformat ilicit sensul ei, prin alterare și simplificare. O primă greșeală ar fi aceea că nu s-au solicitat despăgubiri pentru "lipsa de folosință a unui imobil"

cum greșit se exprimă instanța de apel. Nici celelalte capete de cerere din cererea reconvențională nu sunt redate corect de instanța de apel, care minimalizează și schimbă în totul realitatea și sensul cauzei pe care era obligată să o fi judecat obiectiv.

Astfel, cererea reclamantei nu vizează "un imobil din Ploiești", ci este vorba de un punct de lucru stație de fabricare betoane care ar fi trebui să funcționeze și să aducă venituri societății reclamante-recurente. Curtea de Apel Alba Iulia vorbește eronat de "titluri de proprietate", când în această cauză nu s-a discutat niciodată despre existența vreunui titlu, iar instanța supremă trebuie să promoveze legislația pieței de capital și să sancționeze prin casarea hotărârii de apel ilegalitatea hotărârii recurate.

Astfel, ilegalitatea hotărârii de apel în ceea ce privește schimbarea naturii cauzei reiese și se putea vedea și la simpla lectura a precizărilor la cererea reconvențională, precizări depuse în Dosarul nr. x/105/2011 al Tribunalului Prahova la 13 februarie 2012. Motivele de fapt și de drept pe care se fundamentează această cerere au drept scop atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de acesta, cauzatoare de grave prejudicii în patrimoniul subscrisei, în considerarea dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ. din 1864, în vigoare la momentul formulării cererii (art. 1349 din actualul C. civ.) și art. 210 din Legea nr. 297/2004 a pieței de capital.

Ca atare, din argumentele reținute de instanța de apel reiese că aceasta a judecat o altă cauză și că a acordat altceva decât s-a cerut. Astfel, în locul unei acțiuni în despăgubire, s-a judecat o acțiune în evacuare. Din acest motiv, în temeiul art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ. raportat la art. 312, dat fiind că nu au fost valorificate și analizate probele administrate în cauză, se impune casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare.

Se invocă și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Afirmația instanței de apel "Astfel, deși din unele probe rezultă că intimatul a mai utilizat sporadic punctul de lucru, după anul 2005, nu s-a făcut dovada că această intervenție materială și juridică de care vorbește reclamanta ar fi ilicită" echivalează, în opinia recurentei, cu faptul că, deși instanța de apel admite existența faptelor ilicite de intervenție evidentă materială și juridică asupra punctului de lucru.

În practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că instanța trebuie să răspundă, să accepte sau să înlăture motivat argumentele părților. Și în prezenta cauză motivarea insuficientă a hotărârii echivalează cu o nemotivare care face pe deplin aplicabile prevederile art. 304 pct. 7 raportat la art. 312 alin. (3) teza 3 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de modificare a hotărârii atacate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că în prezenta cauză nu s-a reținut autoritatea de lucru judecat a considerentelor decizorii și s-a reținut autoritate de lucru judecat pentru considerente nedecizorii, interpretate greșit și izolat.

Se susține aplicarea greșită a legii care constă în neaplicarea dispozițiilor referitoare la autoritatea/puterea de lucru judecat corespunzătoare Dosarelor nr. x/281/2007 privind acordarea despăgubirilor pentru intervenția asupra punctului de lucru după anul 2005, nr. x/105/2006 prin care s-a solicitat și acordarea unui "salariu" de la concediere și până la predarea gestiunii și nr. x/2/2013 prin care s-au solicitat despăgubiri pentru gestiunea de afaceri de după anul 2005.

Din toate cele 3 dosare citate reiese că instanțele au avut în vedere o situație de fapt în care acțiunile și influența pârâtului-intimat a continuat după anul 2005, aceste considerente intră în autoritatea de lucru judecat întrucât sunt chiar temeiul în baza căruia intimatul-pârât a solicitat despăgubiri și descriu o situație de fapt care nu a fost contestată de nici una dintre părți până la judecarea prezentei cauze.

Ca atare, singura interpretare care nu este greșită din punct de vedere logic și care ia în calcul toate hotărârile judecătorești pronunțate este că pârâtul - intimat B. a acționat asupra punctului de lucru atât material, cât și juridic și după data de 24 iunie 2006.

De asemenea, acordarea de despăgubiri are în vedere o perioadă de timp, în timp ce evacuarea are în vedere un moment care trebuie să fie contemporan cu pronunțarea hotărârii.

În concluzie, considerentele din Dosarul nr. x/105/2008 nu se bucurau de autoritate de lucru judecat deși le-a fost eronat recunoscută această calitate de către instanța de apel, în timp ce considerentelor din Dosarele nr. x/281/2007, nr. x/105/2006 și nr. x/2/2013 nu li s-a recunoscut această calitate, deși legea în interpretarea unanimă a doctrinei ar fi impus acest lucru.

Se mai invocă netemeinicia și nelegalitatea deciziei recurate, aratându-se că, deși s-a administrat o expertiză contabilă pentru determinarea întinderii prejudiciului, instanța a soluționat cauza în baza unei presupuse autorități de lucru judecat extrasă dintr-o hotărâre din alt dosar, analizată izolat și trunchiat.

Deși decizia nr. 357/2014 a Curții de Apel Alba a impus administrarea de probe pentru determinarea elementelor răspunderii civile delictuale, hotărârea atacată a ignorat în întregime această primă decizie. Ca atare, hotărârea atacată este numai în aparență motivată și reia aproape ad-literam raționamentul folosit de prima instanță, raționament care a dus la pronunțarea soluției de casare.

Se mai impută instanței de apel ignorarea atât a Legii nr. 31/1990, cât și a art. 210 din Legea nr. 297/2004 a pieței de capital.

Un alt motiv de recurs este acela ca hotărârea de apel reprezintă și o încălcare a atribuțiilor conferite instanței, căci instanța nu poate modifica expertizele prin interpretări punctuale și desprinse din contextul general, și mai ales nu poate modifica constatările experților în lipsă documentelor pe care experții le-au consultat. Instanța de apel ignoră că la A.G.A. ordinară anuală, impusă de Legea nr. 31/1990 și de Legea nr. 297/2004 a pieței de capital, se analizează și se raportează acționarilor și pieței bursiere cum a gestionat consiliul de administrație patrimoniul societății.

Instanța de apel nu a parcurs expertiza și face declarații nesusținute afirmând în pagina 9 că "Această pagubă a societății SC A. SA, a fost determinată prin raportare la situația scriptic-contabilă rezultând din evidențele societății, la data efectuării expertizei.''

Pe fond, se solicită admiterea acțiunii, aratând că sunt întrunite elementele și condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ., și anume fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția.

Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs și a dipozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul declarat de reclamantă este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Criticile amplu formulate de recurenta reclamantă vor fi grupate și se va răspunde acestora prin prisma încadrării lor în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304, invocate de recurentă.

Primul motiv de nelegalitate invocat vizează incidența art. 304 pct. 1 C. proc. civ., susținându-se că instanța de apel nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, unul din judecători continuând să judece cauza deși s-a pus problema abținerii sale, fiind încălcat astfel și dreptul la apărare.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit. Prin alcătuirea greșită a instanței se înțelege atât alcătuirea acesteia cu un număr de judecători necorespunzător, cât și cu judecători care se aflau într-o situație de incompatibilitate ori recuzare. Textul de lege menționat nu-și restrânge aplicabilitatea la încălcarea dispozițiilor privind alcătuirea instanței cuprinse în legea de organizare judecătorească, ci se referă la orice situație în care instanța nu a fost alcătuită potrivit legii, fie a legii de organizare judecătorească, fie a celei de procedură.

Pentru a fi incidente aceste prevederi legale, este necesar deci ca instanța de apel să fi fost alcătuită cu un număr necorespunzător de judecători sau în compunerea acesteia să se afle judecători care se aflau într-o stare de incompatibilitate sau de recuzare. Or, în cauză, apelul a fost soluționat de Curtea de apel în complet de 2 judecători, cu privire la care nu a fost ridicată nici de instanță, nici de părți incidența vreunui caz de incompatibilitate sau de recuzare în condițiile art. 24 sau 27 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondat.

Dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. reglementează situația depășirii de către instanța de judecată a atribuțiilor puterii judecătorești, prin aceasta înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sferele celorlalte puteri ale Statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituționale sau de către legile organice, instanța săvârșind astfel acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

Susținerea de către recurentă a depășirii de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești, prin aceea că aceasta ar fi reținut că prezența pârâtului la punctul de lucru al societății reclamante are caracter licit, încălcându-se astfel voința acționarilor care au decis interzicerea accesului pârâtului la punctele de lucru ale societății nu constituie o astfel de incursiune în sferele de competență ale celorlalte puteri pentru a atrage nelegalitatea deciziei recurate prin prisma acestor dispoziții.

Al treilea motiv de recurs invocate, reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primit. Pentru a fi incident acest motiv, este necesar ca instanța să fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta reclamantă nu indică însă norma de procedură încălcată care are drept consecință sancțiunea nulității, precizarea acesteia în sensul că ar fi vorba de o eroare de procedură, deoarece instanța ar fi înlăturat expertiza efectuată din probatoriul analizat la pronunțarea hotărârii nu poate fi echivalată cu o astfel de încălcare a unei norme de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă mai invocă motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., arătându-se că instanța de apel ar fi schimbat natura solicitării sale și ar fi deformat sensul ei, prin alterare și simplificare, deoarece ea nu a solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, cererea sa vizând un punct de lucru al societății, nu imobilul din Ploiești.

Nici aceste critici nu subzistă. Pentru a opera aceste motive de nelegalitate, este necesar ca instanța să fi acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, și interpretând greșit actul dedus judecății, să fi schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este aplicabil hotărârilor de control judiciar prin care se păstrează în întregime soluțiile atacate, respingându-se calea de atac, întrucât, în aceste situații, instanța nu rejudecă cererile de chemare în judecată, pentru a da mai mult decât s-a cerut.

Așadar, el nu poate fi invocat decât în măsura în care instanța de apel, găsind întemeiat apelul, ar fi schimbat soluția primei instanțe și, pronunțându-se asupra fondului pretențiilor, ar fi acordat mai mult decât a constituit obiectul cererilor deduse judecății. Cum apelul a fost respins de Curtea de apel cu menținerea sentinței atacate, art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este aplicabil în cauză.

Nici dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt aplicabile, criticile formulate de recurentă nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece, pe de o parte, acestea nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei. Pe de altă parte, instanța de apel nu s-a pronunțat pe o acțiune în evacuare, așa cum susține recurenta, ci, cu respectarea principiului disponibilității părților, pe o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998 și 999 C. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat. Aceste dispoziții impun ca judecătorii să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, obligație respectată de instanța de apel, putându-se exercita astfel controlul judiciar de către instanța de recurs. Susținerile recurentei reclamante în sensul că se ignoră argumentele invocate în legătură cu cele trei dosare în care s-a reținut intervenția asupra punctului de lucru al societății, că nu se motivează de ce acea intervenție ar fi licită nu pot conduce la concluzia că hotărârea criticată ar fi motivată insuficient, câtă vreme instanța de apel a răspuns motivelor invocate de părți, verificând, conform art. 295 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Ultimul motiv de nelegalitate, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente de către instanța de apel, motiv ce nu poate fi primit pentru considerentele ce urmează.

În mod just Curtea de apel a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, prin prisma dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ., și anume existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între aceste două elemente și a vinovăției pârâtului, concluzionând că nu sunt întrunite aceste elemente, de asemenea, că nu sunt aplicabile prevederile art. 210 din Legea nr. 297/2004 a pieței de capital, în lipsa dovezii intervenției ilicite a fostului acționar al SC A.

Se învederează de către recurentă că instanța de apel a greșit, pe de o parte, atunci când a încălcat acele dispoziții legale cu privire la autoritatea de lucru judecat a considerentelor decizorii din Dosarele nr. x/281/2007, x/105/2006, x/2/2013, nereținând că pârâtul a continuat să acționeze la punctul de lucru la societății și după anul 2005. Pe de altă parte, se susține că instanța nu trebuia să rețină autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei din Dosar nr. x/105/2008, al cărui obiect l-a constituit evacuarea pârâtului din imobilul societății.

În cauză, Curtea de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente. Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală, conform art. 1201 C. civ. și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze un anumit fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părți, art. 1200 C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv de natură să oprească o nouă judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat, există o distincție clară. Astfel, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică) ce oprește repetarea judecății, iar puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Contrar susținerilor recurentei reclamante, analiza puterii de lucru judecat a fost efectuată din perspectiva dispozițiilor art. 1200 C. civ., instanța de apel judecând prezentul apel ținând cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept deduse judecății,în cauza anterioară, dar în contextul analizei presupuse de cauza de față. Astfel, instanța de apel a valorificat considerentele unor hotărâri judecătorești anterioare, intrate în puterea lucrului judecat, drept mijloace de probă în analiza identității dintre persoana pârâtului și persoana ce a produs paguba invocată de reclamantă, prin multitudinea de fapte puse în sarcina pârâtului. Instanța de apel nu s-a raportat exclusiv la aceste mijloace de probă, ci a procedat la coroborarea lor cu celelalte probe administrate în cauză și nici nu a reținut că dezlegările instanțelor anterioare ar viza întreaga perioadă pentru care s-au formulat pretențiile din prezenta cauză: 2005-2011, ci le-a dat eficiență în măsura relevanței lor pentru prezenta cauză.

Din acest motiv, nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că instanța de apel s-ar fi raportat la considerente nedecizorii ale hotărârilor judecătorești anterioare, în condițiile în care, prin decizia recurată au fost valorificate constatări intrate în puterea lucrului judecat ce vizează o parte din intervalul de timp relevant în cauza de față.

Pe de altă parte, nu se putea reține autoritatea de lucru judecat invocată de reclamantă, cu privire la cele trei cauze soluționate anterior, nefiind îndeplinite condițiile legale necesare pentru a opera această prezumție. În măsura în care recurenta invocă puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești din acele cauze, aceste susțineri tind la reaprecierea situației de fapt stabilite de către instanța de apel și a probatoriilor administrate, finalitate incompatibilă cu atribuțiile acestei instanțe, de control judiciar, ce sunt circumscrise exclusiv cercetării legalității deciziei recurate, iar nu și temeiniciei acesteia.

Nici criticile recurentei privind neraportarea instanței la probele administrate în cauză, la ignorarea recunoașterii de către pârât a vinei și a caracterului ilicit al faptei sale în Dosarul nr. x/281/2007 al Judecătoriei Ploiești, a ignorării dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și a Legii nr. 297/2004 prin aceea că instanța a confundat patrimoniul societății cu acela al intimatului - pârât, precum și celelalte susțineri ce vizează situația de fapt reținută de instanța de apel nu pot constitui critici de nelegalitate a deciziei recurate, pentru a atrage modificarea acesteia.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de reclamanta SC A., împotriva deciziei nr. 220 din 27 aprilie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia recurată ca fiind legală.

Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ., conform cărora partea căzută în pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor ocazionate de desfășurarea procesului, se va admite cererea intimatului pârât privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, obligând-o pe aceasta la plata sumei de 2.488 RON către intimatul pârât B., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei nr. 220 din 27 aprilie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurenta reclamantă SC A. SA la plata sumei de 2.488 RON către intimatul pârât B., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2017.