ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1724/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1724/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Urmare a deciziei cu rol de regulator de

competență nr. 762 din 28 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia,

secția I civilă, prin Sentința nr. 1149 din 19 noiembrie 2013 pronunțată de

Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 11797/105/2011 a fost respinsă acțiunea civilă

formulată de reclamanta SC C.P. SA împotriva pârâtului M.D.

A fost obligată

reclamanta la plata sumei de 5.648,63 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată,

în favoarea pârâtului.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

La termenul de

judecată din 12 noiembrie 2013, pârâtul a depus Decizia nr. 2826 din 23 mai

2012, pronunțată în Dosarul nr. 8156/1/2012 de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, în soluționarea recursului declarat de reclamantă

împotriva Deciziei nr. 101 din 6 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, prin

care s-a modificat Sentința nr. 214 din 28 mai 2012 a Tribunalului Prahova, în

sensul respingerii acțiunii în evacuarea pârâtului din spațiul situat în

Ploiești, str. C., județul Prahova, cu privire la care reclamantul l-a apreciat

ocupat abuziv de pârât.

S-a arătat că, din

considerentele Deciziei nr. 101 din 6 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești,

prin care s-a modificat Sentința nr. 214 din 28 mai 2012 a Tribunalului Prahova

și a Deciziei nr. 2826 din 23 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 8156/1/2012

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în soluționarea

recursului, se poate constata că, și potrivit probelor administrate reclamanta

din prezenta cauză nu a făcut dovada ocupării abuzive a acestui spațiu de către

pârât.

Pentru aceste

considerente, în lipsă de dovezi contrarii, Tribunalul, văzând prevederile art.

998 C. civ., a respins acțiunea reclamantei privind obligarea pârâtului la

plata de daune interese în sumă de 100.500 lei.

În baza art. 274 C.

proc. civ., Tribunalul a obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtului a

cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de

deplasare.

A motivat că în cauză

munca prestată de avocat a fost reală și efectiv desfășurată și dovedită cu

chitanțele eliberate de avocat și care atestă plata și încasarea onorariului și

actelor privind deplasarea.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs, recalificat ca fiind apel, reclamanta SC C.P. SA,

care a solicitat, în baza art. 312 pct. 5 C. proc. civ., casarea sentinței și

trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului.

A arătat apelanta că

Tribunalul a soluționat dosarul fără a respecta principiile de drept, în sensul

în care art. 129 C. proc. civ. dă instanței drepturi depline de a exercita un

rol activ în soluționarea acțiunii, rol activ care presupune posibilitatea

instanței de a dispune și încuviința orice probă este necesară pentru o

soluționarea justă și temeinică a cauzei. Or, Tribunalul a respins cererile în

probațiune și fără a intra în cercetarea fondului cauzei, punând reclamanta în

imposibilitatea legală de a-și dovedi acțiunea.

Curtea de Apel Alba

Iulia, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 357 din 1 octombrie 2014 a admis

apelul înaintat de reclamanta SC C.P. SA împotriva Sentinței nr. 1149/2013

pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 11797/105/2011* și, în consecință:

A anulat sentința

atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de control judiciar a reținut că faptele generatoare

de prejudicii invocate de reclamantă trebuie analizate din perspectiva

dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., raportat la perioada când i se impută

pârâtului că le-a săvârșit, or, instanța de fond respingând acțiunea, s-a

raportat în motivare doar la Decizia nr. 2826 din 23 mai 2012 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 8156/1/2012 și la Decizia

nr. 101 din 6 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, de modificare a

Sentinței nr. 214 din 28 mai 2012 a Tribunalului Prahova, de respingere a

acțiunii în evacuarea pârâtului din spațiul situat în Ploiești, str. C.,

județul Prahova, reținând numai că din respectivele hotărâri rezultă că

reclamanta nu a făcut dovada ocupării abuzive a acelui spațiu de către pârât.

A arătat instanța de

apel că potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., o hotărâre judecătorească

trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților,

motivarea instanței de fond în sensul celor arătate mai sus neputând echivala

cu o motivare în fapt și în drept, fiind contrară prevederilor art. 261 pct. 5

C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea hotărârii, fiind imposibilă exercitarea

controlului judiciar.

Prin cererea

formulată, apelanta SC C.P. SA a solicitat completarea Deciziei nr. 357/2014

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în Dosarul nr. 11797/105/2011*,

solicitând și soluționarea capătului de cerere privind cheltuielile de

judecată, în sensul obligării intimatului M.D. la achitarea acestora.

În motivarea cererii

s-a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța de apel admițând apelul ce l-a promovat, fiind îndreptățită la

cheltuielile de judecată ce le-a solicitat și dovedit, constând în taxa de

timbru de 1.628 lei, timbru judiciar de 5 lei, onorariu avocațial de 5.696,30

lei, cazare în valoare de 440 lei, transport în cuantum de aproximativ 700 de

lei, costuri cu masa și trimiteri poștale.

S-a mai arătat că

instanța de apel nu a respins sau diminuat cheltuielile de judecată, astfel că

a omis să se pronunțe asupra lor.

În drept s-au invocat

prevederile art. 281

2

raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea de Apel Alba

Iulia, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 19 din 21 ianuarie 2015, a

respins cererea apelantei-reclamante SC C.P. SA de completare a Deciziei nr.

357/2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr.

11797/105/2011*, a respins cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de

judecată, reținând, în esență, că față de soluția pronunțată de instanța

apelului, nu sunt îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., intimatul M.D.

nu putea fi obligat, prin această decizie, la plata cheltuielilor de judecată

invocate de apelantă, problema cheltuielilor de judecată urmând să se discute,

în final, după soluționarea în fond a cauzei de către instanța competentă

material, numai în aceste condiții aceasta putându-se pronunța asupra tuturor

cheltuielilor de judecată ce pot fi acordate părții care a câștigat procesul.

Curtea a apreciat

astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 281

2

alin. (1) C.

proc. civ., cererea de completare a deciziei formulată de apelanta SC C.P. SA.

I. SC C.P. SA a

formulat recurs împotriva Deciziei nr. 19 din 21 ianuarie 2015 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția a II-a civilă, solicitând modificarea acestei hotărâri,

soluționarea capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată și

obligarea intimatului M.D. la achitarea acestora.

Recurenta-reclamantă

își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. invocând, în esență, faptul că instanța a realizat o

interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 și 281 alin. (1) C.

proc. civ.

Argumentându-și

criticile, recurenta-reclamantă arată următoarele:

Pe de o parte,

Decizia nr. 357 din 1 octombrie 2014 nu conține presupusul considerent al

neacordării cheltuielilor de judecată pentru motivul nesoluționării cauzei pe

fond. De fapt, instanța reține faptul că apelanta a cerut cheltuieli de

judecată și că a depus dovada acestora, însă nu se pronunța în niciun fel cu

privire la aceasta cerere, nicidecum în sensul în care s-ar impune amânarea

soluționării cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată până la

momentul soluționării fondului cauzei.

Pe de altă parte,

precizează recurenta, instanța avea oricum obligația de a răspunde acestei

cereri, fie în sensul admiterii sale fie în sensul respingerii sale. Faptul că

instanța, prin Decizia nr. 357 din 1 octombrie 2014, nu a emis o hotărâre pe

fond, ci a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Sibiu, este irelevant prin

raportare la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece aceasta

viza Dosarul nr. 11797/105/2011* aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, prin

care a fost admis apelul formulat de C.P. Or, această soluție de admitere a

apelului reprezintă o hotărâre favorabilă recurentei-reclamante și totodată

defavorabilă intimatului M.D., care solicitase respingerea apelului, aflându-ne

astfel în situația prevăzută de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., respectiv

"partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată".

Se arată că la baza

obligației de restituire a cheltuielilor de judecată nu stă doar culpa

procesuală a părții care cade în pretenții, ci și necesitatea ca partea care

are câștig de cauză să nu fie prejudiciată (sub forma cheltuielilor de judecată

pe care a trebuit să le achite) prin faptul că a urmat demersurile legale

pentru realizarea drepturilor sale.

Recurenta-reclamantă

consideră că respingerea ori omisiunea de a soluționa cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată ar echivala cu prejudicierea C.P., care ar fi pusă în

situația de a nu își recupera sumele achitate într-un dosar în care s-a

pronunțat o hotărâre favorabilă.

Mai mult, se arată,

dispozițiile legale impun ca fiecare parte să solicite cheltuieli de judecată,

iar cererea să fie admisă sau respinsă de către instanța, cu privire la acel

proces, în acea faza procesuală, iar nu printr-o cerere globală care să vizeze

toate fazele procesuale.

II. M.D. a formulat

recurs împotriva Deciziei civile nr. 357 din 1 octombrie 2014 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția a II-a civilă, solicitând instanței de control judiciar ca:

312 alin. (1), teza I C. proc. civ. 1865 să admită recursul.

312 alin. (2), teza I și alin. (3) teza I C. proc. civ., să modifice, în tot,

decizia recurata, urmând

respingerea ca nefondat a apelului formulat de C.P. S.A, cu consecința

menținerii Sentinței civile nr. 1149 din 19 noiembrie 2013 pronunțată de

Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 11797/105/2011 ca temeinică și legală.

274 alin. (1) C. proc. civ. 1865 să dispună obligarea intimatei C.P. S.A. la

plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea acestei pricini,

constând din taxa judiciară de timbru, onorariu avocațial și cheltuieli de

transport.

Recurentul-pârât își

subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. invocând faptul că decizia recurata a fost pronunțată cu aplicarea

greșită a legii iar legea greșit aplicată o reprezintă dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ. 1865.

Argumentându-și

această critică recurentul-pârât arată următoarele:

La termenele din 11

septembrie 2012 respectiv 25 septembrie 2012, intimata-reclamantă C.P. S.A. a

solicitat și i s-a încuviințat acordarea unor noi termene pentru depunerea de

înscrisuri.

La termenul acordat

pentru data de 13 noiembrie 2012, intimata-reclamantă C.P. SA, prin

reprezentant convențional a depus o nouă cerere de probațiune vizând efectuarea

expertizei contabile și un set de înscrisuri pentru a căror depunere își

asumase deja această obligația încă din data de 11 septembrie 2012.

Instanța de judecată

a fondului a respins întemeiat noua cerere în probațiune pe de-o parte față de

atitudinea procesuală a intimatei-reclamante C.P. SA care, în scopul tergiversării

soluționării cauzei, a înțeles să formuleze cereri de probațiune la mai multe

termene de judecată, fiind decăzută din acest drept.

Prin dispozițiile

noului C. proc. civ. legiuitorul a venit în sprijinul clarificării unor

situații anterioare în care probele erau depuse discreționar, pe tot parcursul

derulării procesului statuând conform art. 254 că "probele se propun, sub

sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată,

iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel (...)".

Intimatei C.P. S.A. i

s-au încuviințat suplimentar cererile de amânare pentru 2 (două) termene de

judecată în vederea depunerii de înscrisuri în fața Tribunalului Sibiu,

societatea neînțelegând să-și îndeplinească obligația asumată, astfel încât

instanța de judecată întemeiat a decăzut-o din dreptul de a administra noi

probe ulterior termenului din data de 11 septembrie 2012 acordat deja în acest

sens.

Instanța învestită cu

soluționarea fondului și-a exercitat rolul activ pentru aflarea adevărului,

oferind intimatei-reclamante C.P. SA posibilitatea de a depune înscrisuri în

susținerea solicitărilor sale.

Decăderea din dreptul

de a administra noi probe ulterior termenului din data de 11 septembrie 2012

este justificată, în condițiile în care intimata-reclamantă C.P. SA nu a

înțeles să-și îndeplinească obligația asumată.

Faptă ilicită

cauzatoare a pretinsului prejudiciu de 100.500 lei nu a fost dovedită,

alegațiile intimatei C.P. S.A. fiind neîntemeiate, în realitate recurentul M.D.

realizând o gestiune de afaceri prin care nu s-au adus prejudicii societății.

Anterior strămutării

dosarului pendinte, instanța a încuviințat la solicitarea intimatei C.P. SA

efectuarea unei expertize contabile ce nu s-a putut realiza din culpa exclusivă

a societății care nu a pus la dispoziția expertului actele contabile

solicitate, aceasta fiind astfel decăzută din dreptul de a administra acest

mijloc de probă prin încheiere interlocutorie, neatacată, împrejurare în care

intimata C.P. S.A. nu a probat nici existența faptei delictuale - de ocupare

ilegală, în mod abuziv a imobilului din județul Prahova, municipiul Ploiești,

str. C. - și niciun prejudiciu cert și nereparat încă, nefiind astfel întrunite

cumulativ nici celelalte două condiții ale răspunderii civile delictuale,

respectiv legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu precum și

vinovăția recurentului M.D.

Conchide

recurentul-pârât că în causa pendinte a fost stabilită starea de fapt, iar

hotărârea judecătorească conține atât motivele de fapt cât și de drept care au

format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat

susținerile părților, fiind satisfăcute cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

1865 astfel încât, în mod neîntemeiat a reținut instanța de apel că "nu a

fost stabilită starea de fapt, ceea ce echivalează cu necercetarea

fondului", aprecierea în baza căreia a admis apelul, a anulat Sentința

civilă nr. 1149/2013 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recurentul-pârât a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei,

ca nefondat și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul

recursului, M.D. susține faptul că hotărârea instanței de fond a fost data cu

respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta

conținând atât motivele de fapt cât și de drept care au format convingerea

instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților.

Înalta Curte,

examinând deciziile recurate prin prisma criticilor formulate, constată

următoarele:

I. Recursul

reclamantei SC C.P. SA este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Fundamentul juridic

al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a

părții "care cade în pretenții", aceasta constituind temeiul

răspunderii civile delictuale al cărei conținut îl constituie obligația civilă

de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care

partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Culpa procesuală este

cea care trebuia să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea

care a căzut în pretenții, cu titlu de cheltuieli de judecată și presupune fie

înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a

fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieși din pasivitatea

confortabilă pe care i-o asigură prezumția că nu datorează nimic nimănui), fie

susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea

reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumția relativă sus-amintită).

Cu alte cuvinte

"culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei

acțiuni ori susținerea unor apărări neîntemeiate".

Așadar, natura

juridică a cheltuielilor de judecată este una bivalentă, cheltuielile de

judecată reprezentând prejudiciul cauzat de culpa procesuală și totodată

despăgubirile pe care partea care a căzut în pretenții trebuie să le plătească

celeilalte părți.

Soluția pronunțată de

instanța de control judiciar, de anulare a hotărârii apelate și de trimitere a

cauzei spre rejudecare a fost justificată de încălcarea de către prima instanță

a art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivele pe care s-a întemeiat hotărârea

recurată sancționând astfel eroarea săvârșită de instanța de fond.

Prin urmare, în

speță, față de soluția pronunțată în apel, nu se identifică culpa procesuală a

părții, temeiul juridic al aplicării art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de

judecată solicitate de reclamantul-apelant urmând a fi avute în vedere cu

ocazia rejudecării pe fond a cauzei.

II. Recursul

pârâtului M.D. este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Astfel cum rezultă

din simpla lecturare a hotărârii instanței de fond, raționamentul care a

fundamentat soluția de respingere a acțiunii se rezumă exclusiv la

considerentele Deciziei nr. 101 din 6 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel Ploiești, instanța neraportându-se la materialul probatoriu adus în

susținerea acțiunii, neefectuând astfel o cercetare a înscrisurilor depuse în

probațiune, în vederea stabilirii situației de fapt proprie cauzei ceea ce,

prin raportare la cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

echivalează cu o nemotivare a hotărârii, aspect judicios reținut de instanța de

control judiciar.

Este totodată de

menționat, punctual față de criticile aduse, că deși recurentul-pârât a

menționat în criticile sale că la termenul din 13 noiembrie 2012 reclamanta ar

fi depus o nouă cerere de probe privind efectuarea expertizei contabile și un

set de înscrisuri cu privire la care se obligase la termenul din 11 septembrie

2012, cererea a fost respinsă de instanță.

În ceea ce privește

înscrisurile, evocate acestea au fost depuse la termenul din 13 noiembrie 2012,

astfel cum se încuviințase deja la termenul din 11 septembrie 2012, (al doilea

termen în cauză), recurenta-reclamantă îndeplinindu-și obligațiile procedurale,

astfel că instanța nu avea de ce să respingă administrarea acestor probe.

De asemenea, este de

reținut că respingerea probei cu expertiza a fost dispusă de Tribunalul Sibiu

în baza soluției Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus

strămutarea cauzei și s-a stabilit menținerea actelor de procedură deja

efectuate în condițiile în care realizarea acestei expertize nu ar fi

contravenit dispozițiilor hotărârii de strămutare, întrucât nu se dispunea anularea

sau refacerea unei expertize deja efectuate.

Așadar, pentru

rațiunile arătate, soluția instanței de apel de anulare a sentinței apelate

pentru încălcarea cerințelor înscrise în art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. este conformă cu legea nefiind susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma

criticilor formulate.

În considerarea celor

ce preced Înalta Curte, constatând că deciziile recurate nu sunt susceptibile

de a fi cenzurate din perspectiva criticilor formulate, va respinge ambele

recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-reclamantă SC C.P. SA împotriva Deciziei nr. 19 din 21

ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă,

ca nefondat.

Respinge recursul

declarat de recurentul-pârât M.D. împotriva Deciziei nr. 357 din 1 octombrie

2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 iunie 2015.

Procesat

de GGC - NN