ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1724/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1724/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Urmare a deciziei cu rol de regulator de competență nr. 762 din 28 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, prin Sentința nr. 1149 din 19 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 11797/105/2011 a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta SC C.P. SA împotriva pârâtului M.D. A fost obligată reclamanta la plata sumei de 5.648,63 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea pârâtului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: La termenul de judecată din 12 noiembrie 2013, pârâtul a depus Decizia nr. 2826 din 23 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 8156/1/2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în soluționarea recursului declarat de reclamantă împotriva Deciziei nr. 101 din 6 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a modificat Sentința nr. 214 din 28 mai 2012 a Tribunalului Prahova, în sensul respingerii acțiunii în evacuarea pârâtului din spațiul situat în Ploiești, str. C., județul Prahova, cu privire la care reclamantul l-a apreciat ocupat abuziv de pârât.
S-a arătat că, din considerentele Deciziei nr. 101 din 6 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a modificat Sentința nr. 214 din 28 mai 2012 a Tribunalului Prahova și a Deciziei nr. 2826 din 23 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 8156/1/2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în soluționarea recursului, se poate constata că, și potrivit probelor administrate reclamanta din prezenta cauză nu a făcut dovada ocupării abuzive a acestui spațiu de către pârât. Pentru aceste considerente, în lipsă de dovezi contrarii, Tribunalul, văzând prevederile art. 998 C. civ., a respins acțiunea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata de daune interese în sumă de 100.500 lei.
În baza art. 274 C. proc. civ., Tribunalul a obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtului a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare. A motivat că în cauză munca prestată de avocat a fost reală și efectiv desfășurată și dovedită cu chitanțele eliberate de avocat și care atestă plata și încasarea onorariului și actelor privind deplasarea. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, recalificat ca fiind apel, reclamanta SC C.P. SA, care a solicitat, în baza art. 312 pct. 5 C. proc. civ., casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului. A arătat apelanta că Tribunalul a soluționat dosarul fără a respecta principiile de drept, în sensul în care art. 129 C. proc.
civ. dă instanței drepturi depline de a exercita un rol activ în soluționarea acțiunii, rol activ care presupune posibilitatea instanței de a dispune și încuviința orice probă este necesară pentru o soluționarea justă și temeinică a cauzei. Or, Tribunalul a respins cererile în probațiune și fără a intra în cercetarea fondului cauzei, punând reclamanta în imposibilitatea legală de a-și dovedi acțiunea. Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 357 din 1 octombrie 2014 a admis apelul înaintat de reclamanta SC C.P. SA împotriva Sentinței nr. 1149/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 11797/105/2011* și, în consecință: A anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut că faptele generatoare de prejudicii invocate de reclamantă trebuie analizate din perspectiva dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., raportat la perioada când i se impută pârâtului că le-a săvârșit, or, instanța de fond respingând acțiunea, s-a raportat în motivare doar la Decizia nr. 2826 din 23 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 8156/1/2012 și la Decizia nr. 101 din 6 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, de modificare a Sentinței nr. 214 din 28 mai 2012 a Tribunalului Prahova, de respingere a acțiunii în evacuarea pârâtului din spațiul situat în Ploiești, str. C., județul Prahova, reținând numai că din respectivele hotărâri rezultă că reclamanta nu a făcut dovada ocupării abuzive a acelui spațiu de către pârât.
A arătat instanța de apel că potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea instanței de fond în sensul celor arătate mai sus neputând echivala cu o motivare în fapt și în drept, fiind contrară prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea hotărârii, fiind imposibilă exercitarea controlului judiciar. Prin cererea formulată, apelanta SC C.P. SA a solicitat completarea Deciziei nr. 357/2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în Dosarul nr. 11797/105/2011*, solicitând și soluționarea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, în sensul obligării intimatului M.D.
la achitarea acestora. În motivarea cererii s-a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel admițând apelul ce l-a promovat, fiind îndreptățită la cheltuielile de judecată ce le-a solicitat și dovedit, constând în taxa de timbru de 1.628 lei, timbru judiciar de 5 lei, onorariu avocațial de 5.696,30 lei, cazare în valoare de 440 lei, transport în cuantum de aproximativ 700 de lei, costuri cu masa și trimiteri poștale. S-a mai arătat că instanța de apel nu a respins sau diminuat cheltuielile de judecată, astfel că a omis să se pronunțe asupra lor. În drept s-au invocat prevederile art. 281 2 raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 19 din 21 ianuarie 2015, a respins cererea apelantei-reclamante SC C.P.
SA de completare a Deciziei nr. 357/2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 11797/105/2011*, a respins cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată, reținând, în esență, că față de soluția pronunțată de instanța apelului, nu sunt îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., intimatul M.D. nu putea fi obligat, prin această decizie, la plata cheltuielilor de judecată invocate de apelantă, problema cheltuielilor de judecată urmând să se discute, în final, după soluționarea în fond a cauzei de către instanța competentă material, numai în aceste condiții aceasta putându-se pronunța asupra tuturor cheltuielilor de judecată ce pot fi acordate părții care a câștigat procesul.
Curtea a apreciat astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ., cererea de completare a deciziei formulată de apelanta SC C.P. SA. I. SC C.P. SA a formulat recurs împotriva Deciziei nr. 19 din 21 ianuarie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, solicitând modificarea acestei hotărâri, soluționarea capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată și obligarea intimatului M.D. la achitarea acestora. Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocând, în esență, faptul că instanța a realizat o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 și 281 alin. (1) C. proc.
civ. Argumentându-și criticile, recurenta-reclamantă arată următoarele: Pe de o parte, Decizia nr. 357 din 1 octombrie 2014 nu conține presupusul considerent al neacordării cheltuielilor de judecată pentru motivul nesoluționării cauzei pe fond. De fapt, instanța reține faptul că apelanta a cerut cheltuieli de judecată și că a depus dovada acestora, însă nu se pronunța în niciun fel cu privire la aceasta cerere, nicidecum în sensul în care s-ar impune amânarea soluționării cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată până la momentul soluționării fondului cauzei. Pe de altă parte, precizează recurenta, instanța avea oricum obligația de a răspunde acestei cereri, fie în sensul admiterii sale fie în sensul respingerii sale.
Faptul că instanța, prin Decizia nr. 357 din 1 octombrie 2014, nu a emis o hotărâre pe fond, ci a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Sibiu, este irelevant prin raportare la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece aceasta viza Dosarul nr. 11797/105/2011* aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, prin care a fost admis apelul formulat de C.P. Or, această soluție de admitere a apelului reprezintă o hotărâre favorabilă recurentei-reclamante și totodată defavorabilă intimatului M.D., care solicitase respingerea apelului, aflându-ne astfel în situația prevăzută de art. 274 alin. (1) C. proc.
civ., respectiv "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Se arată că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată nu stă doar culpa procesuală a părții care cade în pretenții, ci și necesitatea ca partea care are câștig de cauză să nu fie prejudiciată (sub forma cheltuielilor de judecată pe care a trebuit să le achite) prin faptul că a urmat demersurile legale pentru realizarea drepturilor sale. Recurenta-reclamantă consideră că respingerea ori omisiunea de a soluționa cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ar echivala cu prejudicierea C.P., care ar fi pusă în situația de a nu își recupera sumele achitate într-un dosar în care s-a pronunțat o hotărâre favorabilă.
Mai mult, se arată, dispozițiile legale impun ca fiecare parte să solicite cheltuieli de judecată, iar cererea să fie admisă sau respinsă de către instanța, cu privire la acel proces, în acea faza procesuală, iar nu printr-o cerere globală care să vizeze toate fazele procesuale. II. M.D. a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 357 din 1 octombrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, solicitând instanței de control judiciar ca: 1. În temeiul art. 312 alin. (1), teza I C. proc. civ. 1865 să admită recursul. 2. În temeiul art. 312 alin. (2), teza I și alin. (3) teza I C. proc. civ., să modifice, în tot, decizia recurata, urmând 3. Să dispună respingerea ca nefondat a apelului formulat de C.P.
S.A, cu consecința menținerii Sentinței civile nr. 1149 din 19 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 11797/105/2011 ca temeinică și legală. 4. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. 1865 să dispună obligarea intimatei C.P. S.A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea acestei pricini, constând din taxa judiciară de timbru, onorariu avocațial și cheltuieli de transport. Recurentul-pârât își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocând faptul că decizia recurata a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii iar legea greșit aplicată o reprezintă dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. 1865. Argumentându-și această critică recurentul-pârât arată următoarele: La termenele din 11 septembrie 2012 respectiv 25 septembrie 2012, intimata-reclamantă C.P.
S.A. a solicitat și i s-a încuviințat acordarea unor noi termene pentru depunerea de înscrisuri. La termenul acordat pentru data de 13 noiembrie 2012, intimata-reclamantă C.P. SA, prin reprezentant convențional a depus o nouă cerere de probațiune vizând efectuarea expertizei contabile și un set de înscrisuri pentru a căror depunere își asumase deja această obligația încă din data de 11 septembrie 2012. Instanța de judecată a fondului a respins întemeiat noua cerere în probațiune pe de-o parte față de atitudinea procesuală a intimatei-reclamante C.P. SA care, în scopul tergiversării soluționării cauzei, a înțeles să formuleze cereri de probațiune la mai multe termene de judecată, fiind decăzută din acest drept.
Prin dispozițiile noului C. proc. civ. legiuitorul a venit în sprijinul clarificării unor situații anterioare în care probele erau depuse discreționar, pe tot parcursul derulării procesului statuând conform art. 254 că "probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel (...)". Intimatei C.P. S.A. i s-au încuviințat suplimentar cererile de amânare pentru 2 (două) termene de judecată în vederea depunerii de înscrisuri în fața Tribunalului Sibiu, societatea neînțelegând să-și îndeplinească obligația asumată, astfel încât instanța de judecată întemeiat a decăzut-o din dreptul de a administra noi probe ulterior termenului din data de 11 septembrie 2012 acordat deja în acest sens.
Instanța învestită cu soluționarea fondului și-a exercitat rolul activ pentru aflarea adevărului, oferind intimatei-reclamante C.P. SA posibilitatea de a depune înscrisuri în susținerea solicitărilor sale. Decăderea din dreptul de a administra noi probe ulterior termenului din data de 11 septembrie 2012 este justificată, în condițiile în care intimata-reclamantă C.P. SA nu a înțeles să-și îndeplinească obligația asumată. Faptă ilicită cauzatoare a pretinsului prejudiciu de 100.500 lei nu a fost dovedită, alegațiile intimatei C.P. S.A. fiind neîntemeiate, în realitate recurentul M.D. realizând o gestiune de afaceri prin care nu s-au adus prejudicii societății. Anterior strămutării dosarului pendinte, instanța a încuviințat la solicitarea intimatei C.P.
SA efectuarea unei expertize contabile ce nu s-a putut realiza din culpa exclusivă a societății care nu a pus la dispoziția expertului actele contabile solicitate, aceasta fiind astfel decăzută din dreptul de a administra acest mijloc de probă prin încheiere interlocutorie, neatacată, împrejurare în care intimata C.P. S.A. nu a probat nici existența faptei delictuale - de ocupare ilegală, în mod abuziv a imobilului din județul Prahova, municipiul Ploiești, str. C. - și niciun prejudiciu cert și nereparat încă, nefiind astfel întrunite cumulativ nici celelalte două condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu precum și vinovăția recurentului M.D.
Conchide recurentul-pârât că în causa pendinte a fost stabilită starea de fapt, iar hotărârea judecătorească conține atât motivele de fapt cât și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților, fiind satisfăcute cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. 1865 astfel încât, în mod neîntemeiat a reținut instanța de apel că "nu a fost stabilită starea de fapt, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului", aprecierea în baza căreia a admis apelul, a anulat Sentința civilă nr. 1149/2013 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Recurentul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În cuprinsul recursului, M.D. susține faptul că hotărârea instanței de fond a fost data cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta conținând atât motivele de fapt cât și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților. Înalta Curte, examinând deciziile recurate prin prisma criticilor formulate, constată următoarele: I. Recursul reclamantei SC C.P. SA este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții "care cade în pretenții", aceasta constituind temeiul răspunderii civile delictuale al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.
Culpa procesuală este cea care trebuia să fundamenteze fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenții, cu titlu de cheltuieli de judecată și presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieși din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumția că nu datorează nimic nimănui), fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumția relativă sus-amintită). Cu alte cuvinte "culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acțiuni ori susținerea unor apărări neîntemeiate". Așadar, natura juridică a cheltuielilor de judecată este una bivalentă, cheltuielile de judecată reprezentând prejudiciul cauzat de culpa procesuală și totodată despăgubirile pe care partea care a căzut în pretenții trebuie să le plătească celeilalte părți.
Soluția pronunțată de instanța de control judiciar, de anulare a hotărârii apelate și de trimitere a cauzei spre rejudecare a fost justificată de încălcarea de către prima instanță a art. 261 pct. 5 C. proc. civ., motivele pe care s-a întemeiat hotărârea recurată sancționând astfel eroarea săvârșită de instanța de fond. Prin urmare, în speță, față de soluția pronunțată în apel, nu se identifică culpa procesuală a părții, temeiul juridic al aplicării art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată solicitate de reclamantul-apelant urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei. II. Recursul pârâtului M.D. este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Astfel cum rezultă din simpla lecturare a hotărârii instanței de fond, raționamentul care a fundamentat soluția de respingere a acțiunii se rezumă exclusiv la considerentele Deciziei nr. 101 din 6 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, instanța neraportându-se la materialul probatoriu adus în susținerea acțiunii, neefectuând astfel o cercetare a înscrisurilor depuse în probațiune, în vederea stabilirii situației de fapt proprie cauzei ceea ce, prin raportare la cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., echivalează cu o nemotivare a hotărârii, aspect judicios reținut de instanța de control judiciar.
Este totodată de menționat, punctual față de criticile aduse, că deși recurentul-pârât a menționat în criticile sale că la termenul din 13 noiembrie 2012 reclamanta ar fi depus o nouă cerere de probe privind efectuarea expertizei contabile și un set de înscrisuri cu privire la care se obligase la termenul din 11 septembrie 2012, cererea a fost respinsă de instanță. În ceea ce privește înscrisurile, evocate acestea au fost depuse la termenul din 13 noiembrie 2012, astfel cum se încuviințase deja la termenul din 11 septembrie 2012, (al doilea termen în cauză), recurenta-reclamantă îndeplinindu-și obligațiile procedurale, astfel că instanța nu avea de ce să respingă administrarea acestor probe.
De asemenea, este de reținut că respingerea probei cu expertiza a fost dispusă de Tribunalul Sibiu în baza soluției Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus strămutarea cauzei și s-a stabilit menținerea actelor de procedură deja efectuate în condițiile în care realizarea acestei expertize nu ar fi contravenit dispozițiilor hotărârii de strămutare, întrucât nu se dispunea anularea sau refacerea unei expertize deja efectuate. Așadar, pentru rațiunile arătate, soluția instanței de apel de anulare a sentinței apelate pentru încălcarea cerințelor înscrise în art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este conformă cu legea nefiind susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că deciziile recurate nu sunt susceptibile de a fi cenzurate din perspectiva criticilor formulate, va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC C.P. SA împotriva Deciziei nr. 19 din 21 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, ca nefondat. Respinge recursul declarat de recurentul-pârât M.D. împotriva Deciziei nr. 357 din 1 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2015. Procesat de GGC - NN
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.