ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4642/2018

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 15 septembrie 2015, așa cum a fost precizată la data de 14 ianuarie 2016, reclamanta Agenția Națională de Integritate a solicitat în contradictoriu cu pârâții A., B., C. și Camera Deputaților: - anularea Contractului civil nr. 61/1735 din 17 octombrie 2006, prin care pârâtul A. a angajat pe soția sa, pârâta B., în funcția de referent la propriul său Birou Parlamentar; - anularea Contractelor individuale de muncă nr. x din 20 decembrie 2004 și nr. y din 15 decembrie 2008, încheiate între pârâta Camera Deputaților și pârâtul C. (fiul pârâtului A.), avizate de pârâtul A., prin care C. a fost angajat în funcția de referent și șef cabinet la Birou Parlamentar al tatălui său.

Prin Sentința civilă nr. 66 din 16 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea și a constat nulitatea absolută a Contractului civil nr. 61/1735 din 17 octombrie 2006 încheiat între pârâții A. și B.; a respins în rest acțiunea. Motivele de casare invocate în cauză

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs atât reclamanta Agenția Națională de Integritate, cât și pârâții A. și B.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Agenția Națională de Integritate (ANI) solicită casarea hotărârii în ceea ce privește Contractele individuale de muncă nr. x din 20 decembrie 2004 și nr. y din 15 decembrie 2008, încheiate între C. și Camera Deputaților, rejudecarea cauzei și anularea ambelor contracte. În motivarea recursului se arată că sentința a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 23 Legea nr. 176/2010 deoarece, deși Contractele individuale de muncă nr. x din 20 decembrie 2004 și nr. y din 15 decembrie 2008 sunt nule de drept, fiind încheiate cu nerespectarea regimului juridic al conflictului de interese, instanța de fond a respins cererea de anulare a lor.

Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâți A. și B. solicită casarea în parte a hotărârii, rejudecarea cauzei și respingerea în întregime a acțiunii; cu cheltuieli de judecată. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că prima instanță a soluționat greșit excepția prescripției termenului de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Consideră că instanța de fond a adăugat la lege când a susținut că termenul curge de la exercitarea și finalizarea contestării raportului de evaluare. De asemenea, consideră că instanța a soluționat greșit excepția neretroactivității legii civile cu privire la faptele descrise prin Raportul de evaluare nr. x din 19 septembrie 2011, motiv pentru care solicită să se constate nulitatea absolută a acestui raport de evaluare, întrucât ANI nu avea competența să soluționeze fapte și contracte anterior înființării acestei instituții, în condițiile în care actele și faptele imputate pârâtului A. au fost săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 144/2007. De asemenea, arată că a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, respinsă fără cale de atac; sub acest aspect, critică sentința pe motiv că încheierea de respingere a cereri ide sesizare nu i-a fost comunicată. Totodată, susține că prima instanță nu a răspuns la excepțiile lipsei calității procesuale active și de folosință și la lipsa de interes. Referitor la motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții reiau apărările bazate pe excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei ANI precum și pe neretroactivitatea legii civile. Întâmpinări

Intimata Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat de către pârâți ca neîntemeiat, arătând că în speță, criticile formulate de către pârâți și circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu se încadrează acestui text de lege. De asemenea, intimații A., B. și C. au depus întâmpinare prin care au invocat excepția de tardivitate a formulării recursului declarat de către reclamanta Agenția Națională de Integritate. La termenul de judecată din data de 9 noiembrie 2018, intimații, prin avocat D. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (3) și art. 23 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Intimata Agenția Națională de Integritate a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției de tardivitate invocată de către recurenții-pârâți și a invocat excepția tardivității formulării recursului de către pârâți.

Excepțiile tardivității recursului invocate atât de reclamanta recurentă cât și de pârâții recurenți au fost respinse prin încheierea de ședință din data de 9 noiembrie 2018. Prin încheierea de ședință din data de 23 noiembrie 2018 a fost admisă cererea formulată de intimații A., B. și C. și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (3) și art. 23 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Intimata Camera Deputaților nu a formulat întâmpinare. A depus în schimb concluzii scrise prin care, în esență, a arătat că cele două contracte a căror anulare este solicitată de recurenta Agenția națională de Integritate și-au produs deja efectele juridice. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul raportor a apreciat ca fiind neîntemeiate excepțiile privind tardivitatea formulării ambelor recursuri. Ulterior, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018, a fost fixat termen de judecată, în ședință publică, cu citarea părților. Analiza motivelor de casare

Examinând sentința recurată prin raportare la motivele de casare invocate în cauză, luând în considerare argumentele părților, actele și lucrările dosarului precum și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivele de nelegalitate expres arătate la punctele 1 - 8. Recurenta reclamantă Agenția Națională de Integritate (denumită în continuare ANI sau Agenția) a indicat punctul 8, susținând că sentința a fost dată cu încălcarea normelor de drept material incidente în cauză, respectiv a dispozițiilor art. 23 Legea nr. 176/2010. Pe de altă parte, recurenții pârâți A. și B. au indicat punctele 5, 6 și 8. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că prin hotărârea dată, instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a soluționat greșit: - excepția prescripției dreptului la acțiune în raport cu termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010; - excepția neretroactivității legii civile cu privire la faptele descrise prin Raportul de evaluare nr. x din 19 septembrie 2011; - cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. De asemenea, susțin că instanța nu a răspuns la excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepției lipsei de interes a acțiunii și excepției capacității procesuale de folosință. Referitor la motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții pretind că, pe de-o parte, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei iar pe de altă parte, că sentința a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la prescripție și neretroactivitatea legii civile.

Referitor la recursul declarat de pârâții A. și B., Înalta Curte constată neîntemeiate criticile subsumate primului motiv de casare. Astfel, Raportul de evaluare nr. x din 19 septembrie 2011 întocmit de ANI - prin care s-a constatat conflictul de interese în care s-a aflat recurentul A. în momentul încheierii Contractului civil nr. 61/1735 din 17 octombrie 2006, prin care a angajat pe soția sa, recurenta B., în funcția de referent la propriul său Birou Parlamentar, precum și în momentul avizării Contractelor individuale de muncă nr. x din 20 decembrie 2004 și nr. y din 15 decembrie 2008, încheiate între intimata Camera Deputaților și intimatul C., prin care acesta din urmă a fost angajat în funcția de referent și șef cabinet la Birou Parlamentar al tatălui său, pârâtul A. - a rămas definitiv prin respingerea acțiunii în anulare promovată de pârâtul A. (cf. Sentinței civile nr. 326 din 17 decembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, așa cum a fost modificată prin Decizia nr. 1992 din 14 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și justiție). Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ. Potrivit alin. (2), dacă raportul de evaluare a conflictului de interese nu a fost contestat în termenul prevăzut la alin. (1) la instanța de contencios administrativ, Agenția sesizează, în termen de 6 luni, organele competente pentru declanșarea procedurii disciplinare, precum și, dacă este cazul, instanța de contencios administrativ, în vederea anulării actelor emise, adoptate sau întocmite cu încălcarea prevederilor legale privind conflictul de interese. Recurenții pretind că, în condițiile în care legea nu reglementează dreptul la acțiune al Agenției pentru situația în care raportul de evaluare a fost contestat, așa cum este cazul în speță, dreptul la acțiune al reclamantei este prescris (recurenții nu detaliază raționamentul prin care ajung la această concluzie și nu arată care termenul de prescripție și modalitatea de calcul avută în vedere). Așa cum bine a arătat însă Curtea de Apel Timișoara, în cazul în care raportul de evaluare este contestat, termenul de sesizare a instanței de contencios administrativ în vederea anulării actelor emise, adoptate sau întocmite cu încălcarea prevederilor legale privind conflictul de interese este tot de 6 luni (deoarece rațiunea legii este aceiași or, ubi eadem ratio ibi eadem jus), dar începe să curgă diferit, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a respins acțiunea în anularea raportului. Cum raportul de evaluare s-a definitivat la data de 14 mai 2015 prin respingerea definitivă a acțiunii în anularea sa, iar acțiunea în anularea contractelor formulată de Agenție în prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 15 septembrie 2015, Înalta Curte constată că termenul de 6 luni a fost respectat.

Referitor la principiul neretroactivității legii civile cu privire la faptele descrise prin Raportul de evaluare nr. x din 19 septembrie 2011, Înalta Curte constată că din cuprinsul Deciziei nr. 1992 din 14 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a respins acțiunea în anularea raportului de evaluare, rezultă că existența conflictului de interese a fost apreciată în raport cu dispozițiile Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Așa cum bine arată instanța de fond, sancțiunea nulității absolute a contractelor încheiate cu încălcarea dispozițiilor referitoare la conflictul de interese este reglementată de aceiași lege (art. 73 alin. (2) și art. 76 alin. (2) din Legea nr. 161/2003), care era în vigoare în anii 2004, 2006 și 2008 când au fost încheiate cele trei contracte. Așadar, normele de drept material nu au fost aplicate retroactiv, fiind în vigoare la data faptelor. Legea nr. 176/2010 conține norme procedurale referitoare la sesizarea instanței, care sunt de imediată aplicare pentru toate situațiile juridice care nu sunt definitive la data intrării ei în vigoare, așa cum este cazul în speță (raportul de evaluare s-a definitivat la data de 14 mai 2015), principiul fiind respectat și în acest caz.

Referitor la necomunicarea încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, Înalta Curte constată că, așa cum au observat de altfel și recurenții, cererea a fost respinsă prin sentință și nu prin încheiere. Este adevărat că dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale se referă la "încheiere", dar soluționarea cererii prin sentință nu a produs nicio vătămare recurenților. De altfel, aceștia nu au înțeles că critice soluția ca atare (în acest caz termenul de recurs ar fi fost de 48 de ore și ar fi curs de la pronunțare, așa cum dispune art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992). Având în vedere momentul în care începe să curgă termenul de recurs, necomunicarea actului procesual prin care este soluționată cererea este lipsită de relevanță, importantă fiind data pronunțării soluției. Altfel spus, comunicarea actului procesual contează doar pentru motivarea căii de atac, nu pentru exercitarea ei. În consecință, se va înlătura și această apărare.

Referitor la împrejurarea că instanța de fond nu a răspuns excepției lipsei calității procesuale active, excepției lipsei de interes și excepției capacității procesuale de folosință, invocate de pârâți, Înalta Curte constată că apărarea este de asemenea neîntemeiată deoarece instanța s-a pronunțat asupra primelor două excepții (a se vedea primul paragraf din penultima pagină a sentinței) iar ultima excepție nu a fost invocată în cauză. De altfel, este evident că raportat la data la care a fost pornită acțiunea, reclamanta ANI avea capacitate procesuală, fiind înființată prin Legea nr. 144/2007.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sentința respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și indicând într-o manieră suficientă argumentele pentru care au fost respinse apărările pârâților. Prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de părți, acestea putând fi analizate global, printr-un raționament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație nu constituie automat motiv de casare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce nu este cazul în speță. De asemenea, motivarea este coerentă și dezleagă toate aspectele litigioase ale cauzei, critica recurenților urmând să fie înlăturată.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, pentru motivele deja expuse la punctele 11 și 12 din prezenta decizie, sentința este legală. În consecință, recursul formulat de pârâții A. și B. este neîntemeiat.

Referitor la recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate, Înalta Curte constată că, în esență, prima instanță a respins cererea de constatare a nulității absolute a Contractelor individuale de muncă nr. x din 20 decembrie 2004 și nr. y din 15 decembrie 2008 încheiate între pârâții intimați C. și Camera Deputaților cu motivarea că, la data introducerii acțiunii contractele își încetaseră deja efectele iar potrivit art. 57 alin. (2) din Codul muncii, constatarea nulității contractului individual de muncă produce efecte numai pentru viitor, astfel încât părțile nu mai pot fi repuse în situația anterioară și nu mai pot fi obligate la restituirea prestațiilor deja realizate. Instanța de fond a aplica greșit dispozițiile art. 57 alin. (2) din C. muncii, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta ANI. Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, constatarea nulității contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor. Legea nu distinge între contractele în curs și cele care au încetat prin împlinirea termenului pentru care au fost încheiate sau în orice alt mod, astfel încât textul nu poate fi interpretat ca instituind un fine de neprimire pentru aceste din urmă situații. Constatarea nulității se face în toate situațiile în care există cauză de nulitate, dispozițiile art. 57 alin. (2) din C. muncii nereprezentând un impediment în acest sens. Ele reglementează doar efectele nulității prin derogare de la dispozițiile art. 1254 alin. (1) C. civ., potrivit cărora contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat. Așadar, regula generală este aceea că nulitatea produce efecte atât pentru trecut cât și pentru viitor (contractul e considerat că nu a fost niciodată încheiat), pe când regula specială, aplicabilă contractelor de muncă, este aceea că nulitatea produce efecte doar pentru viitor. Altfel spus, sentința este nelegală deoarece confundă constatarea nulității cu efectele nulității. Este adevărat că dispozițiile în discuție derogă și de la prevederile art. 1254 alin. (3) C. civ., potrivit cărora [î]n cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1639 - 1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu. Totuși, această chestiune este lipsită de relevanță în prezenta cauză, deoarece Agenția reclamantă nu a solicitat repunerea părților contractante în situația anterioară ci doar constatarea nulității.

În consecință, pentru considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 66 din 16 martie 2016 pronunțată de Cutea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Va admite recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate împotriva aceleiași sentințe, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând cauza, va admite acțiunea și va constata nulitatea absolută a Contractelor individuale de muncă nr. x din 20 decembrie 2004 și nr. y din 15 decembrie 2008, încheiate între C. și Camera Deputaților. Va menține în rest sentința recurată.