ÎCCJ, decizie (scj.ro #85498)

Asigurări sociale de sănătate. Cazul

personalului disponibilizat care a primit în anul 1999 compensații bănești din

profitul net al societății comerciale, iar nu din fondul de salarii

În cazul

expus mai sus, nu s-a  datorat contribuția la fondul asigurărilor de

sănătate reglementată prin Legea nr.145/1997, față de dispozițiile art.52

alin.1 și art.8 din lege.

Secția

de contencios administrativ – decizia nr.2957 din 9 octombrie 2002

Societatea comercială „L.R.” SA a solicitat anularea  hotărârii nr.5601

din 22 septembrie 2000 emisă de Casa de Asigurări de Sănătate a județului Gorj,

a hotărârii nr.630 din 6 noiembrie 2000 emisă de Casa Națională de Asigurări de

Sănătate și a procesului-verbal de control nr.4550 din 1 septembrie 2000.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin hotărârile atacate au fost

respinse contestațiile sale împotriva procesului-verbal de control nr.4550 din

1 septembrie 2000 în care s-a constatat că datorează la fondul de asigurări de

sănătate pe anul 1999 suma de  2.793.985.739 lei, majorări de întârziere

în sumă de 3.677.355.061 lei și penalități în sumă de 279.398.571 lei,

calculate conform Ordonanței Guvernului nr.53/1997 și Legii nr.258/1998.

Reclamanta a susținut că aceste debite au fost calculate la fondul total de

39.914.081.950 lei, din care în perioada martie -  decembrie 1999 au fost

acordate   compensații bănești pentru salariații care au încetat

raporturile de muncă în baza art.129 din Codul muncii, motivând  că sumele

nu sunt datorate întrucât, după încetarea raporturilor de  muncă, foștii

salariați nu au mai avut calitatea de asigurat, iar compensațiile bănești au

fost acordate din profitul net al societății și nu din fondul de salarii.

Curtea de Apel Craiova – Secția de contencios administrativ, prin sentința

nr.572 din 12 iulie 2001, a admis acțiunea, a anulat actele administrative

contestate și a exonerat reclamanta de plata sumelor reprezentând contribuție

la fondul  asigurărilor de sănătate, penalități și majorări de

întârziere aferente.

Instanța de fond a reținut  pe baza  înscrisurilor depuse de părți și

a concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză că, beneficiarii

compensațiilor acordate de reclamantă nu mai aveau calitatea de asigurați

potrivit art.8 alin.1 din Legea nr.145/1997 și  sumele plătite nu au

reprezentat venituri salariale, motiv pentru care au și fost  impozitate

în baza actului normativ atunci în vigoare (Ordonanța Guvernului nr.85/1997

privind impunerea veniturilor persoanelor fizice iar nu prin aplicarea Legii

nr.32/1991 privind impozitul pe salarii).

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere că sumele plătite persoanelor

care au încetat raporturile de muncă în baza art.129 din Codul muncii nu au

afectat fondul de salarii al unității, pentru că au fost suportate din profitul

net obținut de societate.

Împotriva sentinței a declarat recurs  Casa de Asigurări de Sănătate a

județului Gorj susținând că este eronată concluzia instanței de  fond că

plățile compensatorii nu reprezintă drepturi salariale; era lipsită de

relevanță în cauză împrejurarea că beneficiarii compensațiilor nu mai aveau

calitatea de asigurați, pentru că plățile au fost acordate în considerarea

calității de salariat care a acceptat plecarea voluntară din societate sub

condiția primirii sumelor respective;     pentru orice venituri

primite de o persoană fizică,  trebuie calculate atât impozitul, cât și

celelalte contribuții datorate bugetului de stat și bugetului asigurărilor

sociale.

Recursul nu este fondat.

Prin procesul-verbal întocmit la 1 septembrie 2000, inspectorii de

specialitate din cadrul Casei de Asigurări de Sănătate a județului Gorj au

stabilit obligația de plată a reclamantei în baza pct.4 lit.d din  Norma

adoptată de Casa Națională de Asigurări de Sănătate cu privire la  modul

de încasare a contribuției la asigurările sociale de sănătate,  publicată

în Monitorul Oficial nr.114 din 19 martie 1999.

Indicarea acestui act administrativ ca temei juridic al unei obligații către

bugetul fondului de asigurări sociale de sănătate este contrară dispozițiilor

art.136 alin.1 din Constituție, potrivit cărora, formarea resurselor financiare

ale instituțiilor publice se reglementează prin lege.

De altfel, se constată că pct.4 lit.d din Normă, care a fost indicat de

organele de control, se referă la modalitatea de plată a  contribuției și

nu la categoria de persoane care o datorează, astfel încât nu poate fi reținut

drept cauza juridică a obligației de plată a contribuției.

De asemenea celelalte acte normative indicate în actul de control - Ordonanța

Guvernului nr.53/1997 și Legea nr.258/1998 -, nu  pot constitui temeiul

legal al contribuției stabilite ca debit principal, dat fiind că, acestea au ca

obiect de reglementare măsurile de  executare silită, majorările de

întârziere și penalitățile, ca debite accesorii ale obligației de plată.

Motivarea în drept a obligației de plată stabilită în sarcina  reclamantei

nu a fost cuprinsă nici în hotărârile nr.5601 din 22 septembrie 2000 și nr.630

din 6 noiembrie 2000 de respingere a contestațiilor formulate în procedura

prealabilă. În hotărârea sa, Casa Națională de Asigurări de Sănătate a invocat

eronat prevederile Ordonanței Guvernului nr.73/1999,  care a intrat în

vigoare la 1 ianuarie 2000 și s-a aplicat veniturilor realizate începând cu

această dată, ulterioară perioadei supuse controlului.

Potrivit art.52 alin.1 din Legea nr.145/1997, contribuția bănească  lunară

pentru asigurările sociale de sănătate este datorată de persoana asigurată,

calitate pe care nu o mai aveau la momentul efectuării plăților beneficiarii

compensațiilor acordate de intimată.

În art.8 din legea susmenționată se prevede că salariații pierd calitatea

de  asigurat la data încetării contractelor individuale de muncă, iar

persoanele care nu sunt salariate   dobândesc această calitate din

ziua  achitării contribuției la asigurările sociale de  sănătate.

Cum  persoanele care au primit compensațiile bănești de la

societatea reclamantă nu se aflau în nici una din cele două situații, s-a

reținut corect prin hotărârea atacată că acestea nu aveau calitatea de

asigurați și nu mai beneficiau de drepturile de asigurare  în considerarea

cărora au fost prevăzute contribuțiile datorate fondului de asigurări sociale

de sănătate.

Nelegalitatea actelor contestate a fost corect constatată de instanța de fond

și față de natura juridică a resurselor financiare utilizate de intimată pentru

plata compensațiilor,  reținându-se că acestea nu fac parte din fondurile

asupra cărora se calculează contribuția la asigurările sociale de

sănătate,  iar sumele plătite nu reprezintă venituri salariale.

Compensațiile nu au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă și nici în

contractele individuale de muncă, fiind acordate în cadrul programului de

plecări voluntare din unitate negociat cu sindicatele și plățile s-au efectuat

din profitul net obținut de societate în anul 1998,  pe baza hotărârii

nr.28 din 29 martie 1999 a adunării generale a acționarilor și a

bilanțului contabil pe anul 1998.

Susținerea din recurs că sumele  respective au fost suportate din fondul

de  participare la profit pentru care trebuia plătit impozit pe salarii

potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.32/1991, modificată prin Ordonanța

Guvernului nr.62/1997, este lipsită de relevanță față de obiectul actelor

contestate și care se referă la o  creanță a bugetului asigurărilor

sociale de sănătate, iar nu la o creanță a  bugetului de stat.

Pentru considerentele expuse, recursul a fost respins ca

nefondat.