ÎCCJ, decizie (scj.ro #85498)

Asigurări sociale de sănătate. Cazul personalului disponibilizat care a primit în anul 1999 compensații bănești din profitul net al societății comerciale, iar nu din fondul de salarii În cazul expus mai sus, nu s-a datorat contribuția la fondul asigurărilor de sănătate reglementată prin Legea nr.145/1997, față de dispozițiile art.52 alin.1 și art.8 din lege.

Secția de contencios administrativ – decizia nr.2957 din 9 octombrie 2002 Societatea comercială „L.R.” SA a solicitat anularea hotărârii nr.5601 din 22 septembrie 2000 emisă de Casa de Asigurări de Sănătate a județului Gorj, a hotărârii nr.630 din 6 noiembrie 2000 emisă de Casa Națională de Asigurări de Sănătate și a procesului-verbal de control nr.4550 din 1 septembrie 2000. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin hotărârile atacate au fost respinse contestațiile sale împotriva procesului-verbal de control nr.4550 din 1 septembrie 2000 în care s-a constatat că datorează la fondul de asigurări de sănătate pe anul 1999 suma de 2.793.985.739 lei, majorări de întârziere în sumă de 3.677.355.061 lei și penalități în sumă de 279.398.571 lei, calculate conform Ordonanței Guvernului nr.53/1997 și Legii nr.258/1998.

Reclamanta a susținut că aceste debite au fost calculate la fondul total de 39.914.081.950 lei, din care în perioada martie - decembrie 1999 au fost acordate compensații bănești pentru salariații care au încetat raporturile de muncă în baza art.129 din Codul muncii, motivând că sumele nu sunt datorate întrucât, după încetarea raporturilor de muncă, foștii salariați nu au mai avut calitatea de asigurat, iar compensațiile bănești au fost acordate din profitul net al societății și nu din fondul de salarii. Curtea de Apel Craiova – Secția de contencios administrativ, prin sentința nr.572 din 12 iulie 2001, a admis acțiunea, a anulat actele administrative contestate și a exonerat reclamanta de plata sumelor reprezentând contribuție la fondul asigurărilor de sănătate, penalități și majorări de întârziere aferente.

Instanța de fond a reținut pe baza înscrisurilor depuse de părți și a concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză că, beneficiarii compensațiilor acordate de reclamantă nu mai aveau calitatea de asigurați potrivit art.8 alin.1 din Legea nr.145/1997 și sumele plătite nu au reprezentat venituri salariale, motiv pentru care au și fost impozitate în baza actului normativ atunci în vigoare (Ordonanța Guvernului nr.85/1997 privind impunerea veniturilor persoanelor fizice iar nu prin aplicarea Legii nr.32/1991 privind impozitul pe salarii). De asemenea, instanța de fond a avut în vedere că sumele plătite persoanelor care au încetat raporturile de muncă în baza art.129 din Codul muncii nu au afectat fondul de salarii al unității, pentru că au fost suportate din profitul net obținut de societate.

Împotriva sentinței a declarat recurs Casa de Asigurări de Sănătate a județului Gorj susținând că este eronată concluzia instanței de fond că plățile compensatorii nu reprezintă drepturi salariale; era lipsită de relevanță în cauză împrejurarea că beneficiarii compensațiilor nu mai aveau calitatea de asigurați, pentru că plățile au fost acordate în considerarea calității de salariat care a acceptat plecarea voluntară din societate sub condiția primirii sumelor respective; pentru orice venituri primite de o persoană fizică, trebuie calculate atât impozitul, cât și celelalte contribuții datorate bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale. Recursul nu este fondat.

Prin procesul-verbal întocmit la 1 septembrie 2000, inspectorii de specialitate din cadrul Casei de Asigurări de Sănătate a județului Gorj au stabilit obligația de plată a reclamantei în baza pct.4 lit.d din Norma adoptată de Casa Națională de Asigurări de Sănătate cu privire la modul de încasare a contribuției la asigurările sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial nr.114 din 19 martie 1999. Indicarea acestui act administrativ ca temei juridic al unei obligații către bugetul fondului de asigurări sociale de sănătate este contrară dispozițiilor art.136 alin.1 din Constituție, potrivit cărora, formarea resurselor financiare ale instituțiilor publice se reglementează prin lege. De altfel, se constată că pct.4 lit.d din Normă, care a fost indicat de organele de control, se referă la modalitatea de plată a contribuției și nu la categoria de persoane care o datorează, astfel încât nu poate fi reținut drept cauza juridică a obligației de plată a contribuției.

De asemenea celelalte acte normative indicate în actul de control - Ordonanța Guvernului nr.53/1997 și Legea nr.258/1998 -, nu pot constitui temeiul legal al contribuției stabilite ca debit principal, dat fiind că, acestea au ca obiect de reglementare măsurile de executare silită, majorările de întârziere și penalitățile, ca debite accesorii ale obligației de plată. Motivarea în drept a obligației de plată stabilită în sarcina reclamantei nu a fost cuprinsă nici în hotărârile nr.5601 din 22 septembrie 2000 și nr.630 din 6 noiembrie 2000 de respingere a contestațiilor formulate în procedura prealabilă. În hotărârea sa, Casa Națională de Asigurări de Sănătate a invocat eronat prevederile Ordonanței Guvernului nr.73/1999, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000 și s-a aplicat veniturilor realizate începând cu această dată, ulterioară perioadei supuse controlului.

Potrivit art.52 alin.1 din Legea nr.145/1997, contribuția bănească lunară pentru asigurările sociale de sănătate este datorată de persoana asigurată, calitate pe care nu o mai aveau la momentul efectuării plăților beneficiarii compensațiilor acordate de intimată. În art.8 din legea susmenționată se prevede că salariații pierd calitatea de asigurat la data încetării contractelor individuale de muncă, iar persoanele care nu sunt salariate dobândesc această calitate din ziua achitării contribuției la asigurările sociale de sănătate. Cum persoanele care au primit compensațiile bănești de la societatea reclamantă nu se aflau în nici una din cele două situații, s-a reținut corect prin hotărârea atacată că acestea nu aveau calitatea de asigurați și nu mai beneficiau de drepturile de asigurare în considerarea cărora au fost prevăzute contribuțiile datorate fondului de asigurări sociale de sănătate.

Nelegalitatea actelor contestate a fost corect constatată de instanța de fond și față de natura juridică a resurselor financiare utilizate de intimată pentru plata compensațiilor, reținându-se că acestea nu fac parte din fondurile asupra cărora se calculează contribuția la asigurările sociale de sănătate, iar sumele plătite nu reprezintă venituri salariale.

Compensațiile nu au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă și nici în contractele individuale de muncă, fiind acordate în cadrul programului de plecări voluntare din unitate negociat cu sindicatele și plățile s-au efectuat din profitul net obținut de societate în anul 1998, pe baza hotărârii nr.28 din 29 martie 1999 a adunării generale a acționarilor și a bilanțului contabil pe anul 1998. Susținerea din recurs că sumele respective au fost suportate din fondul de participare la profit pentru care trebuia plătit impozit pe salarii potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.32/1991, modificată prin Ordonanța Guvernului nr.62/1997, este lipsită de relevanță față de obiectul actelor contestate și care se referă la o creanță a bugetului asigurărilor sociale de sănătate, iar nu la o creanță a bugetului de stat.

Pentru considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.