ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2444/2018

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1 Hotărârea supusă revizuirii

Prin Decizia nr. 3709 din 21 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1485 din 26 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În argumentele prezentate în susținerea soluției, în esență, instanța de control judiciar, a reținut că dreptul de a stabili obligația de plată nu era prescris la data emiterii procesului-verbal 26.05.2014 deoarece în cauză era aplicabil tot un termen de 5 ani, "de la data închiderii programului dacă normele comunitare nu prevăd un termen mai mare" art. 11

2

(1) din O.G. nr. 79/2003.

Mai reține instanța că articolul 2(8) prevede că - "durata de execuție a contractului și durata de valabilitate a contractului:

"Durata de valabilitate a contractului reprezintă durata de execuție a contractului de finanțare, la care se adaugă 5 ani de monitorizare de la data ultimei plăți făcută de Autoritatea Contractantă." (Ultima plată făcută de AFIR în contul reclamantei a fost în data de 30.09.2010).

S-a mai reținut că existența sau inexistența abaterilor de la legalitate, ca neregulă în sensul dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011 nu depind de existența unei fapte penale care presupune existența unei fraude în legătură cu obținerea sau utilizarea unor fonduri comunitare.

În cauză sun aplicabile dispozițiile art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011 respectiv:"În cazul constatării unor nereguli care prezintă indicii privind posibile fraude, structurile de control prevăzute la art. 20 au obligația să sesizeze de îndată DLAF și să continue activitatea de verificare și întocmire a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, precum și de recuperare a creanțelor bugetare conform prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, independent de desfășurarea cercetării penale, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8 alin. (2)".

Mai arată instanța că în cuprinsul deciziei de soluționare intimata a identificat abaterile de la legalitate, regularitate și conformitate în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011 în principal față de prevederile contractului de finanțare din 24.06.2009.

În continuare instanța a reținut că S.C. A. S.R.L. a simulat o procedură de licitație pentru achiziționarea de echipament, conștientizând faptul că deja deținea echipamentul printr-un contract de leasing. Echipamentul livrat S.C. A. S.R.L. în 2007 era second hand la momentul achiziției sale oficiale de către S.C. A. S.A. în 2009.

Conchide Înalta Curte, în sensul că, în mod corect prin soluția de respingere prima instanță a menținut ca legal emise actele contestate, neregulile în legătură cu desfășurarea procedurii de achiziție fiind corect identificate în raport de actele prezentate de părțile și de cronologia efectuării lor.

1.2 Cererea de revizuire

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. A. SA

a formulat cerere de revizuire B., invocând dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului administrativ.

În motivarea căii de atac, revizuentul a solicitat anularea admiterea cererii de revizuire, casarea Deciziei nr. 3709 din 21 noiembrie 2017 și, rejudecând recursul, admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței atacate, dispunând anularea ca prescrisă a măsurii administrative aplicate prin procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 26 mai 2014 întocmit de AFIR.

Susține revizuenta că excepția prescripției a fost invocată în dosarul de recurs aflat pe rolul ICCJ, iar în Notele de ședința este invocata Hotărârea din 2 martie 2017 pronuntata de CJUE in cauza C-584/15, prin care se clarifica aplicarea termenelor de prescripție prevăzute la art. 3 din Regulamentul nr. 2988/2015, hotărâre depusă împreună cu Notele de ședința la dosar.

Neregula imputata societății constituie "abatere" in sensul prevăzut la art. 1 pct. 2 din regulament, fiind astfel aplicabil termenul de prescripție de 4 ani prevăzut la art. 3 alin. (1) primul paragraf.

Mai precizează revizuenta că la dezbaterile orale din 07.11.2017 privind recursul, considerând drept clarificatoare Hotărârea din 2 martie 2017 pronunțată de CJUE în cauza C-584/15, s-a renunțat la solicitarea formulata prin motivele de recurs de adresare către CJUE a unei întrebări preliminare.

În motivarea cererii de revizuire, partea a indicat pe larg dispozițiile legale incidente, precum și Hotărârea CJUE din 2 martie 2017 în Cauza C-584/15.

În final s-a arătat că abaterea săvârșită de A. S.R.L., stabilita de către AFIR și confirmata prin sentința civilă nr. 1485/26.05.2015 și Decizia nr. 3709/21.11.2017, consta in utilizarea fondurilor FEADR pentru achiziționarea de utilaje second hand de la C. Austria prin manipularea unei proceduri de achiziție .

Procedura de achiziție, "abaterea", a avut loc in perioada 30.07-30.10.2009, iar finanțarea/plata achiziției respective a avut loc in data de 11.11.2009, data la care se poate considera ca a prejudiciat bugetul Uniunii Europene.

Raportul final OLAF a fost întocmit la data de 26.03.2014, iar procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare a fost întocmit la 26.05.2014.

Este evident ca în raport cu prevederile art. 3 alin. (1) primul paragraf din Regulamentul 2988/95 aplicabil in cauza, invocat de către societate atât înaintea primei instanțe cât și înaintea instanței de recurs, aplicarea măsurii administrative este prescrisă.

1.3 Apărările intimaților

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a susținut că în cauză nu este îndeplinită condiția ca pronunțarea hotărârii să se fi făcut cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, sub aspectul încălcării art. 3 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 2988/1995.

Arată intimata că Instanța de recurs nu a aplicat cu prioritate dreptul național și a înlăturat prevederile comunitare ci, a apreciat că dintr-o normă comunitară nu este aplicabilă prevederea invocată de recurentă, respectiv art. 3, alin. (1) din Regulamentul nr. 2988/1995 ci o altă prevedere a aceluiași act normativ, respectiv art. 3, alin. (3) din Regulamentul nr. 2988/1995.

Se mai precizează că, prin cererea de revizuire, A. dorește, în fapt, să dea curs unei noi analize a motivelor invocate prin cererea de recurs, motive care au făcut deja obiectul controlului judiciar.

În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocate de parte în cererea sa: "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată."

În concret, revizuenta este nemulțumită de modalitatea de soluționare a excepției prescrierii dreptului de a aplica sancțiunea, invocând reglementări comunitare, dar și Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-584/15.

În decizia atacată, cu nr. 3709 din 21 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost analizată pe larg excepția prescrierii aplicării sancțiunii administrative.

Cu privire la acest aspect, instanța de recurs a statuat că "în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 deoarece legiuitorul european a lăsat la dispoziția statului național posibilitatea de a aplica un termen mai lung decât termenul de 4 ani prevăzut în alin. (1) și (2) din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995."

Totodată s-a mai stabilit că nu se poate "reține argumentul recurentei pentru care i s-ar aplica termenul de 4 ani prevăzut de Regulamentul nr. 2988/1995 deoarece termenul de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului derulat de statul român, este unul care se aplică indiferent dacă finanțarea este acordată printr-un contract cu durată limitată de executare sau printr-un contract a cărei executare se desfășoară pe o perioadă mai lungă de timp și care beneficiază de alocări anuale, în condițiile în care programul FEADR este în derulare aspect necontestat de reclamantă."

În legătură cu motivul de revizuire invocat în prezenta cauză, Înalta Curte va reține în primul rând considerentele exprimate în decizia ICCJ nr. 45/2016 publicată în M. Of. nr. 386 din 23 mai 2017, pronunțată în dezlegarea unor chestiuni de drept.

În această decizie, cu putere obligatorie, ICCJ a statuat că "este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunțate de CJUE sau dispoziții de drept unional neinvocate în cauză sau, deși invocate, netratate de instanță), se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorității de lucru judecat. Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și această instanță a analizat-o, partea nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluția instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competența instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea."

În lumina considerentelor acestei decizii preliminare, Înalta Curte constată că în cauză, în fața instanței de recurs a fost invocată aplicabilitatea termenului de prescripție prevăzut de alin. (1) și (2) al art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995, instanța stabilind că acesta nu are incidență în privința sancțiunii stabilite în sarcina recurentei.

Ca atare, o reluare a acestor argumente în faza revizuirii întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004 ar fi de natură să încalce autoritatea de lucru judecat a hotărârii menționate și principiul securității raporturilor juridice.

Pe de altă parte, invocarea Hotărârii CJUE pronunțate în cauza C-584/15, nu poate conduce la o altă soluție, deoarece în această cauză, Curtea europeană a examinat modalitatea de aplicare a prevederilor art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995, în legătură cu care, instanța de recurs a stabilit cu putere de lucru judecat că nu sunt incidente speței.

Nu în ultimul rând, din considerentele acestei decizii rezută că " În plus, deși, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 64 din prezenta hotărâre, statele membre păstrează o largă putere de apreciere în ceea ce privește stabilirea unor termene de prescripție mai lungi, aceste state trebuie totuși să respecte principiile generale ale dreptului Uniunii, în special principiul securității juridice și principiul proporționalității... În ceea ce privește principiul proporționalității, trebuie arătat că aplicarea unui termen de prescripție național mai lung, precum cel menționat la articolul 3 alin. (3) din Regulamentul nr. 2988/95, în vederea urmăririi în justiție a abaterilor, în sensul acestui regulament, nu trebuie să depășească în mod vădit ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de protecție a intereselor financiare ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2014, Cruz & Companhia, C-341/13, EU:C:2014:2230, punctul 59 și jurisprudența citată). În ceea ce privește un termen de prescripție de cinci ani, precum cel prevăzut la articolul 2224 din C. civ., în redactarea rezultată din Legea nr. 2008-561, trebuie arătat că el nu este decât cu un an mai lung decât cel prevăzut la articolul 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 2988/95. În consecință, un astfel de termen nu depășește ceea ce este necesar pentru a permite autorităților naționale să urmărească în justiție abaterile care produc prejudicii bugetului Uniunii și respectă cerința proporționalității.

Ca atare, nici această cauză pronunțată de CJUE, care, deși neinvocată în fața instanței de recurs, era totuși în ordinea juridică la acea dată, nu poate să conducă la reformarea hotărârii atacate prin prisma prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că prezenta cerere de revizuire este nefondată, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 21 din Legea nr. 544/2004 și disp. art. 509 și urm. C. proc. civ., va dispune respingerea acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge revizuirea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 3709 din 21 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2014, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2018.