ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6820/2020

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, a solicitat: - anularea deciziei nr. 34515 din 17.09.2015 privind soluționarea contestației; - anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/16.07.2015, privind proiectul "înființarea microîntreprinderii S.C. A. S.R.L. prin dotarea cu echipamente performante în comuna Țintești, jud. Buzău" ce face obiectul Contractului de finanțare nr. x/18.04.2011, prin care s-a stabilit că investiția realizată de reclamantă "a devenit neeligibilă" și corelativ că datorează suma de 654.324,85 RON cu titlu de creanță bugetară pentru săvârșirea unei nereguli, mai precis pentru pretinsa nerespectare a clauzelor Contractului și a Anexei 1 la Contract, precum și a legislației în vigoare; - obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3353 din 2 noiembrie 2016, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3353 din 2 noiembrie 2016, pronunțată de instanța de fond, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. A susținut recurenta-reclamantă că este nelegală sentința primei instanțe întrucât judecătorul fondului a încălcat rolul său activ în aflarea adevărului și principiul echitabilității, prin reținerea unei situații de fapt inexistente (precum aceea potrivit căreia AFIR ar fi propus încetarea contractului, ori cea potrivit căreia suma de 868.487 RON ar fi suma afectată de nereguli sau aceea că s-a propus rezilierea contractului, aprobată de AFIR), precum și urmare încălcării deliberate a principiului conform căruia nimeni nu-și poate invoca propria culpă, culpă evidentă opusă de AFIR prin apărare, regăsită în următoarele împrejurări: - modul de definire a noțiunii de "condiții artificiale, la nivelul documentației de bază (Ghidul solicitantului); - înlăturarea deliberată a unor probe care preexistau anterior plății și anterior controlului efectuat în 14.10.2013; - inovarea unor criterii de eligibilitate, astfel cum este criteriul EG1, stabilind că acesta constă "în viabilitatea investiției", deși un astfel de criteriu nu a fost opus nici măcar de pârâta AFIR; - aprecierea existenței unor elemente ca fiind obiective, deși, reținându-se existența condițiilor artificiale între cele 5 societăți, era logic să fie o unitate de concluzii, iar nu să fie motive diferite pentru societățile din grupul analizat; - recalificarea neregulii ca fiind fraudă; - complinirea lipsei din actul constatator cu privire la indicarea părții care a depășit ajutorul de minimis, condiție primară pentru aplicarea sancțiunii; - aprecierea unor elemente factuale fără ca acestea să fie sprijinite de probe (precum reținerea că lucrările au fost prestate doar în mediul urban); - realizarea unui raționament dolosiv pentru ca recurenta să fie responsabilizată, alături de celelalte societăți, pentru faptul că beneficiarii prestațiilor efectuate de A. ar fi și beneficiarii ajutorului de minimis, deși nimic nu impieta a presta servicii către aceștia. Se reproșează judecătorului fondului faptul că, în aprecierea condițiilor artificiale, trebuia să aibă în vedere definiția atribuită de AFIR în relație cu reclamanta iar nu definiții străine de contract. Susține recurenta A. S.R.L. că nu există o normă care să interzică unor operatori economici să vină cu idei de antreprenoriat, după cum însăși CJUE a statuat în cauza C-434/12, sau să decidă alături de alte persoane, chiar rude sau amici, înființarea și dezvoltarea aceluiași tip de afacere, iar dacă lucrurile ar fi stat altfel, atunci AFIR ar fi trebuit să se sesizeze încă de la momentul depunerii cererilor. Se mai arată în recurs că dovada depășirii ajutorului de minimis se face prin probarea că ajutorul s-a transferat către un singur beneficiar, în persoana căreia se regăsește și finanțarea, și beneficiul finanțării. Totodată, a susținut recurenta-reclamantă că judecătorul fondului a indicat din oficiu entitățile care, în viziunea sa, au fost beneficiarii ajutorului de minimis, deși aceștia au achitat prețul prestațiilor primite, iar ajutorul de minimis presupune accesarea fondurilor europene pe măsura 312, condiție neîndeplinită de cei trei operatori economici reținuți ca beneficiari ai prestațiilor efectuate de A. S.R.L.. Afirmă recurenta-reclamantă că raționamentul judecătorului fondului echivalează cu cel specific atragerii răspunderii pentru fapta terțului, deși nu există nici fapta terțului, nici condițiile răspunderii beneficiarului măsurii 312. A mai fost criticată hotărârea primei instanțe pentru indicarea, în cuprinsul său, a unor temeiuri de drept ale actului administrativ atacat care nu sunt consemnate în cuprinsul actului, cum ar fi prevederile O.G. nr. 72/2003. Sistematizând amplele critici ale recurentei-reclamante, se reține că se invocă, în calea recursului, nelegalitatea sentinței atacate, constând în: - încălcarea, de către prima instanță, a principiului neretroactivității legii, prin aplicarea O.U.G. nr. 66/2011, deși temeiul de drept substanțial nu putea fi complinit de judecătorul fondului, prin reținerea altor temeiuri de drept, ce nu se regăsesc indicate în actul administrativ; - săvârșirea controlului în afara duratei de realizare, execuție, implementare și monitorizare a contractului (art. 26 din O.U.G. nr. 66/2011), în opinia recurentei termenul limită fiind cel al finalului perioadei de monitorizare, astfel că aplicarea sancțiunii s-a făcut cu neobservarea tardivității/decăderii din dreptul de monitorizare, ce atrage, corelativ, decăderea din dreptul de control, deși autoritățile administrației publice trebuie să fie operative în luarea măsurilor necesare pentru stoparea eficientă și la moment oportun a neregulilor, fiind invocate, în acest context, prevederile art. 5 alin. (3) din Regulamentul nr. 65/2011, potrivit cărora "obligația de rambursare nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorității competente sau a unei alte autorități și atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar în mod rezonabil". A arătat recurenta că eroarea AFIR a constat în maniera în care a definit "condițiile artificiale", incapacitatea de a sesiza indicatorii opuși la acest moment încă de la data depunerii cererilor de finanțare, neglijența în sesizarea condițiilor artificiale și prestării serviciilor și în spațiul urban anterior plății, precum și neglijența în constatarea condițiilor artificiale și prestării serviciilor și în spațiul urban la data controlului din 09.12.2013. Se mai critică faptul că judecătorul fondului ar fi confundat noțiunea de prescripție cu cea a decăderii, precum și dreptul de constatare cu dreptul de a stabili creanța/de recuperare a creanței, iar din reglementarea regăsită în O.U.G. nr. 66/2011 rezultă că se face diferență între "dreptul de constatare a neregulilor " și "dreptul de a stabili creanța de plată", astfel că prima instanță a raționat greșit în privința duratei de monitorizare, în interiorul căreia s-ar fi putut și ar fi trebuit încheiată constatarea. În opinia recurentei, dispozițiile art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 trebuie interpretate coroborat cu prevederile art. 20, art. 21 și art. 26 din O.U.G. nr. 66/2011, în sensul diferențierii activității de constatare a neregulii de cea privind stabilirea creanței bugetare, recurenta opunând în primă instanță sancțiunea decăderii din dreptul de a constata nereguli, în raport de clauzele contractului și de durata de monitorizare a proiectului realizat din fonduri nerambursabile. - nesocotirea principiului irevocabilității și încălcarea art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, făcând recurenta-reclamantă trimitere la procesul-verbal din 09.12.2013, ce a intrat în circuitul civil, astfel că cel de-al doilea proces-verbal, cel din cauză, ar fi trebuit să fie anulat; Or, după cum susține recurenta A. S.R.L., prima instanță nu s-a pronunțat decât în sensul înlăturării prevederilor art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011. Tot în cadrul acestor critici a mai susținut reclamanta că s-au reținut în sarcina sa două nereguli, respectiv "crearea de condiții artificiale " și "încălcarea criteriului de eligibilitate 1", prima dintre ele putând fi depistată încă de la depunerea cererii de finanțare, iar în referire la cea de-a doua se arată că, la data plății finanțării fuseseră deja efectuate 6 servicii, astfel că putea să nu fie efectuată plata, și până la data efectuării controlului din 09.12.2013 societatea prestase 98% din serviciile sale, AFIR putând să constate neregula la acel moment. Fără a fi dovedită apariția unor date suplimentare, necunoscute la data efectuării primei verificări, sau erori de calcul, judecătorul fondului a reținut legalitatea procesului-verbal contestat, deși neregula privind "condițiile artificiale" privea date care existau și puteau fi verificate cu ocazia controlului din 09.12.2013, făcând, de altfel, obiectul acelor verificări, în cadrul cărora nu s-au reținut nereguli. Susține recurenta-reclamantă că judecătorul fondului a girat încălcarea, de către AFIR, a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, adică legalitatea incapacității constatării pretinselor nereguli încă din anul 2011 și, incontestabil, din anul 2013, iar eroarea primei instanțe a constat în cumularea celor două motive, deși argumentele juridice erau diferite. - nesocotirea principiului proporționalității; A arătat recurenta-reclamantă că nu s-a arătat în cuprinsul actului constatator motivul pentru care s-a aplicat sancțiunea în procent de 100%, nu s-a demonstrat care a fost avantajul financiar de care Societatea A. S.R.L. a beneficiat, iar justificarea măsurii dispuse s-a realizat abia prin decizia de soluționare a contestației. Se critică de către recurenta-reclamantă faptul că judecătorul fondului și-a însușit teoria AFIR, fără o minimă verificare a actului administrativ atacat, deși obiectivul finanțării, astfel cum se prevede în Regulamentul 1698/2005, a fost atins, iar culpa AFIR a fost evidențiată, potrivit criticilor anterior rezumate. - prematuritatea sancțiunii-încălcarea dreptului la apărare a fost reliefată în calea recursului prin critici care se referă la faptul că judecătorul fondului a confirmat o sancțiune aplicată prematur, dat fiind faptul că Societatea A. S.R.L. și-a externalizat activitatea de contabilitate, iar documentația analizată de AFIR a fost cea pusă la dispoziție de organul de cercetare penală, recurenta având un drept la apărare limitat, în lipsa unui acces la întreaga documentație. - lipsa temeiului contractual în sancționarea pretinsei nerespectări a criteriului de eligibilitate1 (EG1), criticile subsumate acestei pretinse nelegalități a sentinței atacate fiind în referire la faptul că judecătorul fondului a săvârșit o confuzie cu privire la criteriul EG1, reținând că acesta ar fi constat în "viabilitatea investiției". A mai susținut recurenta-reclamată că respectivul criteriu, potrivit căruia "microîntreprinderile, atât cele existente cât și cele nou înființate, trebuie înregistrate și să își desfășoare activitatea propusă prin proiect, în spațiul rural", nu se regăsește în cererea de finanțare, nefiind identificat printre criteriile inserate în fișa E.3.2., astfel că lipsa temeiului contractual în aplicarea sancțiunii este consecința lipsei criteriului de eligibilitate EG1. A pretins recurenta-reclamantă că a mai invocat un motiv de analiză, cel referitor la încălcarea autorității de lucru consolidat în privința EG1, care, însă, nu și-a găsit dezlegarea, fapt pentru care s-ar impune casarea cu trimitere, pentru respectarea dublului grad de jurisdicție. Se recunoaște de către recurenta A. S.R.L. că a prestat servicii și în mediul urban, însă nu acestea constituie neregula, în accepțiunea beneficiarului finanțării. - încălcarea art. 1 alin. (6), art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a art. 286 și urm. din O.U.G. nr. 34/2006 a constituit o critică distinctă în recursul de față, justificată prin faptul că neregula putea fi constatată încă de la momentul încheierii contractului de finanțare, așadar, anterior oricărei plăți, iar culpa AFIR în neobservarea acestei nereguli n-o exonerează pe aceasta de răspundere. - încălcarea art. 5 alin. (3) din Regulamentul (CE) 65/2011-nemo auditur propriam turpitudinem allegans, prin aceste critici susținându-se, de către recurenta-reclamantă, că reținerile instanței de fond sunt nereale, astfel cum reiese din probele depuse la dosar, privind facturi încheiate mult anterior controlului săvârșit în decembrie 2013, doar două dintre ele fiind încheiate în anul 2014, procesul-verbal din 09.12.2013, cererile de finanțare, toate conducând la împrejurarea că puteau fi cunoscute cel mai târziu la data controlului din 09.12.2013, intimata-pârâtă AFIR nefiind exonerată de răspundere, iar beneficiarul nefiind culpabil de cauza care a stat la baza abaterii reținute în aplicarea corecției financiare. Se reproșează judecătorului fondului faptul că nu a dezlegat dacă AFIR putea ori nu să constate, încă de la momentul depunerii cererilor, dacă au fost create deliberat sau nu condițiile artificiale, ori măcar să le rețină la data plății sau cel târziu la data controlului din 09.12.2013, iar jurisprudența referită de prima instanță este anterioară normei comunitare opusă de A. S.R.L., fiind străină cauzei. Mai susține recurenta-reclamantă că normele legale nu-i permiteau primei instanțe să "aprecieze ca nerelevant aspectul verificărilor anterioare", fiind deosebit de relevante, în opinia recurentei, prevederile art. 26 și cele ale art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011. - cazul fortuit a fost opus de beneficiarul finanțării față de neregula constând în nemenținerea criteriului de eligibilitate EG1, el constând în imposibilitatea prestării serviciilor exclusiv în mediul rural, cum a pretins AFIR, date fiind aspecte notorii, precum criza economică din anul 2009; Susține recurenta-reclamantă că ar fi trebuit intimata-pârâtă să facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv să probeze că, în intervalul 2012-2014, A. S.R.L. avea piață de desfacere, dovadă ce nu a fost făcută. - lipsa neregulii, condiții artificiale; În cadrul criticilor subsumate acestor aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, a susținut recurenta-reclamantă că nu orice abatere presupune implicit existența unui prejudiciu sau potențialitatea lui, acestea trebuind a fi dovedite. Au fost invocate decizii ale instanței supreme, precum decizia nr. 4985/2012, decizia nr. 265/2015, decizia nr. 7985/2012, decizia nr. 1139/08.04.2016. În concluzia argumentelor expuse asupra chestiunii antamate în această critică, a afirmat recurenta-reclamantă că este absurd a se aprecia că prejudiciul se prezumă ca simplu fapt al constatării unei nereguli, întrucât constatarea unei abateri nu este obligatoriu să fie neregulă, devenind neregulă doar în ipoteza probării condițiilor care o compun. Susține recurenta că nicio normă de drept european nu definește noțiunea de prejudiciu, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 1537 C. civ., iar procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nu identifică vreun prejudiciu sau măcar potențialitatea lui, nici vreo acțiune/inacțiune a beneficiarului finanțării, care să determine existența unei "nereguli" în înțelesul O.U.G. nr. 66/2011 și Regulamentului (CE) 1083/2006 (art. 2, pct. 2). În privința reținerilor condițiilor artificiale, a arătat recurenta-reclamantă că legiuitorul a instituit obligația realizării verificărilor în acest sens înainte de plată, în sprijinul acestei obligații fiind și prevederile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011. Reiterează recurenta-reclamantă argumentele privind culpa AFIR, susținând, în continuare, că nici noțiunea de "condiții artificiale" nu este definită în plan comunitar, fiind lăsată în sarcina statelor membre, regăsindu-se în Ghidul solicitantului, iar în cauză, raportat la această definiție, nu se poate reține că Societatea A. ar fi săvârșit vreo neregulă. În referire la reținerile primei instanțe, potrivit cărora scopul urmărit de beneficiarul finanțării ar fi fost acela de a obține un avantaj care contravine obiectivelor schemei de ajutor, susține recurenta-reclamantă că nu au fost indicat cum a fost depășit ajutorul de minimis de către aceasta, iar prima instanță, analizând elementul obiectiv și cel subiectiv, a răsturnat concluzia pe care o exprimase anticipta, anume că neregula nu exista la momentul încheierii contractului de finanțare. Reia recurenta-reclamantă argumentele pentru care consideră că nu a depășit ajutorul de minimis, susținând că nu a prestat servicii către alt beneficiar de fonduri europene pe măsura 312, reprezentantul legal al societății nu este acționar majoritar la vreun beneficiar de fonduri europene, ori la cei cărora le-au fost prestate servicii, aceste servicii au fost prestate și în mediul rural, au fost angajate persoane ca salariați ai societății. Făcând trimitere la hotărârea CJUE pronunțată în cauza C- 434/12 la 12 septembrie 2013, a arătat recurenta-reclamantă că soluția judiciară nu poate fi pronunțată doar pe baza înșiruirii unor indicatori, fără a exista o argumentare juridică rezultată din evidențierea acestor indicatori. Concluzia recurentei-reclamante a fost în sensul că s-ar fi pus problema condițiilor artificiale numai în contextul în care beneficiarul prestației s-ar fi dovedit a fi beneficiar de fonduri europene, fiindcă numai sub pretextul plății serviciilor din fondurile alocate pentru măsura 312 s-ar fi putut susține depășirea pragului de minimis, acesta presupunând transferul fondurilor europene către o altă societate beneficiară de asemenea fonduri.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a depus întâmpinare în cauză, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Legal citată, intimata-pârâtă AFIR a formulat întâmpinare, susținând că nu sunt formulate argumente pertinente de nelegalitate, iar motivele de fapt ale căii de atac nu se circumscriu niciunui motiv de recurs prevăzut de art. 488 C. proc. civ. În referire la critica vizând încălcarea principiului neretroactivității, arată intimata-pârâtă AFIR că, atât legislația care reglementează FEADR, cât și clauzele contractului de finanțare (art. 14 alin. (2) din Anexa 1 la contract), reglementează mecanismul controlului ulterior asupra proiectelor finanțate din fonduri nerambursabile. A indicat intimata-pârâtă dispoziții contractuale și regulamentare care sunt aplicabile în cauză, respectiv prevederile art. 8 alin. (1), ale art. 13 alin. (2) și ale art. 17 alin. (3) din Anexa 1 la contractul de finanțare, precum și art. 4 din Regulamentul CE 2988/1995. Cât privește dispozițiile cuprinse la art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011, a susținut intimata AFIR că nu se poate reține o "eroare ce nu a fost depistată de beneficiar în mod rezonabil", ci doar nedepistarea neregulii de către autoritate într-o anumită etapă procedurală a proiectului, iar în acest sens, a făcut trimitere la jurisprudența CJUE din cauzele C-465/10 și C-94/05. În privința pretinsei nesocotiri a art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, a susținut intimata AFIR că, potrivit prevederilor art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 41/2014, una din principalele atribuții ale AFIR este "efectuarea de controale, ori de câte ori se consideră necesar, la beneficiarii proiectelor finanțate prin FEDR, după efectuarea plății, pentru a stabili dacă eligibilitatea și condițiile acordării ajutorului financiar nerambursabil continuă să fie respectate". A mai arătat intimata-pârâtă că, în verificările sale, a ținut cont și de prevederile Notei directoare pentru Auditori nr. 22 emisă de Comisia Europeană, fiind constatați indicatori din toate cele trei categorii (indicatori externi/fizici, de structură/juridici, de afaceri/contabili). Referitor la criticile recurentei-reclamante legate de pretinsa depășire a termenului de constatare a neregulilor, arată intimata AFIR că beneficiarul se află în eroare cu privire la perioada de monitorizare și natura acesteia, considerând că dreptul autorității contractante de a efectua activități de control asupra derulării contractului și asupra condițiilor de desfășurare a activităților finanțate este limitat în interiorul perioadei de monitorizare. În realitate, afirmă intimata-pârâtă că pot fi efectuate controale pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului de finanțare, iar dreptul de a stabili creanțe bugetare se prescrie în termen de 5 anil de la data de 1 ianuarie a anului următor închiderii programului de finanțare, conform art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011. În privința criticilor vizând neaplicarea principiului proporționalității, menționează intimata AFIR că neregula constatată, respectiv crearea de condiții artificiale, afectează întreaga investiție finanțată prin proiectul FEADR, astfel că nu poate fi aplicată proporționalitatea. Au fost reamintite prevederile art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011, fiind menționate și dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 1698/2005. Cu privire la criticile recurentei-reclamante privind lipsa temeiului contractual în sancționarea pretinsei nerespectări a criteriului de eligibilitate EG1, acesta se regăsește în cererea de finanțare, în care se arată că "micro-întreprinderile, atât cele existente, cât și cele nou înființate, trebuie să fie înregistrate și să-și desfășoare activitatea propusă prin proiect, în spațiul rural". Intimata AFIR a constatat, cu ocazia controlului finalizat cu emiterea procesului-verbal contestat, că beneficiarul investiției nu a diversificat serviciile în mediul rural, astfel fiind încălcat criteriul de eligibilitate EG1. Față de susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora aspectele sesizate de către structura de control erau preexistente semnării contractului de finanțare, afirmă AFIR că, întrucât în perioada de implementare a proiectului elementele identificate nu pot conduce la o concluzie clară privind crearea în mod artificial a condițiilor necesare obținerii finanțării nerambursabile, beneficiarii sunt evaluați în perioada post implementare, atunci când activitatea acestora va deveni cea în conformitate cu intenția acestora și când structurile cu atribuții de control pot strânge mai multe dovezi care pot conduce la certitudinea că beneficiarul a creat condiții artificiale de eligibilitate. Criticile referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, în lumina considerentelor reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 66/2015, arată intimata AFIR că definiția neregulii este asemănătoare în O.G. nr. 79/2003 și în O.U.G. nr. 66/2011, acestea fiind în deplin acord cu normele dreptului european (art. 2, pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006art. 1 alin. (2) din Regulamentul (CE; Euratom) nr. 2988/95). În privința acelor critici ale recurentei-reclamante ce au vizat condițiile artificiale și dovezile acestor condiții, în scopul obținerii ajutorului financiar contrar obiectivelor Măsurii 312, susține intimata-pârâtă că sunt relevante statuările CJUE din cauza C-434/12 Slancheva sila EOOD, iar indicatorii care pot fi avuți în vedere la evaluarea creării de condiții artificiale au fost identificați la beneficiarul finanțării din prezenta cauză. În privința elementului obiectiv, a susținut intimata AFIR că nu se poate aprecia că a fost atins obiectivul măsuri 312, respectiv diversificarea serviciilor în mediul rural, având în vedere că aceste servicii nu au servit comunității, nefiind prestate persoanelor fizice/juridice din mediul rural, așa cum a precizat beneficiarul în cererea de finanțare, ci au fost prestate în proporție covârșitoare în favoarea Societății B. S.R.L., precum și în favoarea altor societăți deținute de C., D., E.. Cu privire la criticile recurentei-reclamante privind încetarea contractului de finanțare, susține intimata AFIR că neregula constatată și semnalată prin procesul-verbal atacat în cauză, respectiv crearea de condiții artificiale, afectează întreaga investiție finanțată prin proiectul FEADR, astfel că autoritatea de control poate proceda la rezilierea contractului, pentru neîndeplinirea obiectivului proiectului. Au fost menționate ca fiind incidente în această situație prevederile art. 21 alin. (2) din H.G. nr. 224/2008 și cele ale art. 11 alin. (3) din Anexa 1 la contractul de finanțare. În referire la pretinsa culpă a intimatei-pârâte, arată aceasta că, prin controlul ex-post, s-a verificat respectarea angajamentelor asumate de recurenta-reclamantă în vederea obținerii finanțării, iar principalele elemente care au condus la suspiciunea de neregulă au putut fi identificate după perioada de evaluare, selectare și contractare a proiectului, fără a se putea reține că a existat o eroare ce nu a putut fi depistată în mod rezonabil de către beneficiar, astfel încât acesta să fie exonerat de obligația de rambursare a sumelor acordate în mod necuvenit, din moment ce acesta a conlucrat și a cunoscut că a realizat investiții complementare, că va presta servicii către același destinatar, că și-a asigurat unul către celălalt spațiul de desfășurare a activității, etc. În ceea ce privește lipsa neregulii, invocată de recurenta-reclamantă, AFIR reia din constatările prezentate anterior în cadrul întâmpinării, referitoare la neîndeplinirea obiectivului măsurii 312 și încălcarea criteriului de eligibilitate EG1, astfel că nefolosirea obiectivelor finanțate conform scopului destinat reprezintă nereguli-încălcări ale clauzelor contractului de finanțare, fiind aplicabile prevederile art. 17 alin. (1) din Anexa 1 la acest contract.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția din 27 noiembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 6 mai 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, a motivelor de casare indicate și a probelor administrate, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Un prim motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă este cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile subsumate acestui temei de drept, vizând o pretinsă contradictorialitate a considerentelor hotărârii atacate, incidența unor motive străine de natura cauzei, precum și lipsa unei motivări adecvate pentru fiecare dintre susținerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată, așadar, toate aceste critici fiind nefondate. Amplele argumente invocate în acțiunea judiciară au fost avute în vedere de către judecătorul fondului, care, răspunzând fiecărei chestiuni de drept pentru care susținerile în fapt au putut fi grupate, a respectat cerințele unei motivări adecvate a hotărârii pronunțate în cauză, fără a fi regăsite în cuprinsul său niciuna dintre situațiile reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Tot în analiza acestor critici, Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate argumentele recurentei-reclamante și pentru faptul că, în hotărârea primei instanțe se regăsesc temeiuri de fapt și de drept pe care și-a fundamentat judecătorul fondului soluția pronunțată în cauză, fiind examinate motivele de anulare a deciziei nr. 34515/17.09.2015 privind soluționarea contestației și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/16.07.2015. Se mai reține faptul că prima instanță a arătat care a fost raționamentul său logico-juridic ce a condus la adoptarea acestei soluții, fără ca motivele regăsite în considerentele hotărârii atacate să poată fi considerate contradictorii sau străine de natura cauzei. În consecință, reține Înalta Curte că hotărârea recurată respectă exigențele cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru a fi considerată motivată, în raport și de prevederile art. 6 din Convenția E.D.O și de art. 21 din Constituția României. O astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalității sale, asigurând, totodată, garanțiile necesare pentru efectivul acces la justiție și pentru evitarea arbitrariului în soluționarea cauzei. Prin urmare, din perspectiva temeiului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat. În privința criticilor care au vizat interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., amplele aserțiuni ale recurentei-reclamante au fost subsumate unor chestiuni de drept asupra cărora instanța de control judiciar este datoare a se pronunța, referitoare la: a) încălcarea principiului neretroactivității legii civile noi; b) efectuarea controlului în afara duratei de realizare, execuție, implementare și monitorizare a contractului; c) nesocotirea principiului irevocabilității și încălcarea prevederilor art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011; d) nesocotirea principiului proporționalității; e) prematuritatea sancțiunii-încălcarea dreptului la apărare; f) lipsa temeiului contractual în sancționarea pretinsei nerespectări a criteriului de eligibilitate1 (EG1); g) încălcarea art. 1 alin. (6), art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a art. 286 și următoarele din O.U.G. nr. 34/2006; h) încălcarea art. 5 alin. (3) din regulamentul (CE) 65/2011; i) cazul fortuit; j) lipsa neregulii, condiții artificiale. În examinarea criticilor sistematizate la lit. a) și lit. d), reține Înalta Curte, în referire la pretinsa încălcare a principiului neretroactivității legii civile, că aceasta a fost clarificată în jurisprudența instanței supreme, reținându-se, în mod constant, că, din perspectiva calificării faptelor ca nereguli, nu există un conflict de legi în timp. Este adevărat că, prin decizia nr. 66/26.02.2015, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora dispozițiile acestei ordonanțe se aplică pentru activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare începute după data intrării în vigoare a ordonanței, chiar dacă aceste nereguli au fost săvârșite sub imperiul O.G. nr. 79/2003. Curtea a constatat că activitățile anterior menționate presupun atât aplicarea normelor de procedură, cât și a normelor de drept substanțial din O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la calificarea unei fapte ca fiind neregulă/abatere și aplicarea de corecții financiare. Astfel, aprecierea legalității raporturilor juridice născute în perioada de activitate a O.G. nr. 79/2003 se realizează prin prisma noilor prevederi, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, raportul juridic nemaifiind guvernat de legea în vigoare la data nașterii sale, ci de o lege ulterioară. Curtea a avut în vedere două diferențe de reglementare de drept substanțial, respectiv cea privitoare la definirea neregulii și cea privitoare la implementarea principiului proporționalității, prin aplicarea corecțiilor/reducerilor financiare aferente proiectelor finanțate din fonduri europene și bani sau fonduri publice naționale aferente acestora, în caz de nerespectare a reglementărilor privind achizițiile publice. Astfel, a constatat că, sub aspectul definirii neregulii, prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai severe față de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, în sensul că se referă și la potențialitatea prejudicierii bugetului Uniunii Europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, printr-o sumă plătită necuvenit. Or, O.G. nr. 79/2003 a definit neregula ca abaterea care prejudiciază (n.a., cert, dovedit) bugetul Uniunii Europene. Sub aspectul corecțiilor/reducerilor aplicabile în cazul constatării neregulilor, s-a constatat că dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai favorabile decât cele ale O.G. nr. 79/2003, implementând principiul proporționalității. Aceste considerente ale Curții Constituționale, care au condus la declararea neconstituționalității prevederilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, se bazează pe o analiză comparativă a celor două reglementări naționale succesive. Totuși, dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, sub imperiul cărora s-a încheiat contractul de finanțare și a avut loc acțiunea beneficiarului considerată neregulă, trebuie interpretate în conformitate cu prevederile regulamentelor în vigoare, care au același obiect de reglementare, respectiv Regulamentul nr. 2988/95 al CE și Regulamentul nr. 1083/2006 al CE. Interpretarea conformă impune concluzia că neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate care are sau care ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene, prin imputarea unor cheltuieli necorespunzătoare bugetului general. Această definire a neregulii, care se raportează și la prejudiciul potențial, este confirmată de examinarea contextului normativ în care se înscrie, în special, art. 2 pct. 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, precum și obiectivul urmărit prin acest regulament. Reglementarea noțiunii de neregulă trebuie raportată și la dispozițiile de drept european aplicabile în cauză, în acest sens fiind incidente prevederile art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/95 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, ce definesc abaterea ca fiind "orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate". Conform art. 4 alin. (1) din același Regulament, "ca regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat: - prin obligația de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat; - prin pierderea totală sau parțială a garanției constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans". În legătură cu activitatea de stabilire a măsurilor ce se impun pentru recuperarea fondurilor europene utilizate în mod nelegal, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat că "Regulamentul nr. 2988/95 se limitează la stabilirea unor norme generale de control și de sancționare, în scopul protejării intereselor financiare ale Uniunii. Așadar, o recuperare a fondurilor utilizate în mod nelegal trebuie să se efectueze în temeiul altor dispoziții, și anume, dacă este cazul, în temeiul dispozițiilor sectoriale (a se vedea în acest sens Hotărârea Chambre de commerce et d'industrie de l'Indre, EU:C:2011:867, punctul 33 și jurisprudența citată)". Pe de altă parte, Curtea a precizat deja că retragerea sumelor plătite necuvenit nu poate fi efectuată decât în conformitate cu principiile securității juridice și protecției încrederii legitime (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening și alții, EU:C:2008:165, pct. 53). Astfel, principiul securității juridice impune ca o reglementare a Uniunii să permită celor interesați să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor care le sunt impuse (a se vedea Hotărârea ROM projecten, C-158/06, EU:C:2007:370, pct. 25 și jurisprudența citată). În ceea ce privește principiul încrederii legitime, Curtea a statuat deja că beneficiarul unei subvenții nu se poate prevala de o astfel de protecție în cazul în care acesta nu a executat una dintre condițiile cărora le este subordonată acordarea subvenției (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening și alții, EU:C:2008:165, pct. 56, precum și jurisprudența citată). Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat deja în repetate rânduri că obligația de a restitui un avantaj primit în mod nejustificat printr-o neregularitate nu constituie o sancțiune, ci este simpla consecință a constatării că nu au fost respectate condițiile necesare pentru obținerea avantajului care rezultă din reglementarea Uniunii, făcând ca avantajul primit să fie nedatorat (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pometon, C-158/08, EU:C:2009:349, pct. 28, Hotărârea din 17 septembrie 2014, Cruz & Companhia, C-341/13, EU:C:2014:2230, pct. 45 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 18 decembrie 2014, Somvao, C 599/13, EU:C:2014:2462, pct. 36). Rezultă, din aceste considerente, că acțiunile beneficiarului finanțării, socotite nereguli în aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, constituie nereguli și sub imperiul reglementării anterioare, interpretarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003 conformă cu regulamentele anterior citate determinând inexistența unei diferențe între reglementările naționale succesive și, pe cale de consecință, inexistența unui conflict de legi în timp. Acțiunile beneficiarului, care constituie situația juridică căreia i se aplică norma de drept referitoare la definirea neregulii, au constat în încălcarea condițiilor de eligibilitate stabilite pentru măsura 312, fiind, totodată, încălcate prevederile contractului de finanțate nr. x/18.04.2011, încheiat pentru investiția "Înființarea microîntreprinderii Societatea A. S.R.L. prin dotarea cu echipamente performante în comuna Țintești, județul Buzău", o astfel de încălcare constituind neregulă atât potrivit O.G. nr. 79/2003, cât și potrivit O.U.G. nr. 66/2011. Luând în considerare că măsura administrativă a retragerii finanțării pentru încălcarea condițiilor de eligibilitate era prevăzută și de vechea reglementare (art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003), se poate aprecia că aplicarea măsurii de recuperare a ajutorului financiar nerambursabil, ca expresie a principiului proporționalității, reprezintă un efect viitor al situației juridice (neregulii) apărute sub imperiul reglementării anterioare. În acest sens pledează argumentul că activitatea de constatare a neregulii, în cadrul căreia s-a dispus măsura administrativă a retragerii sprijinului financiar nerambursabil, a avut loc sub imperiul reglementării noi, cuprinse în O.U.G. nr. 66/2011. Această concluzie este în concordanță cu cele statute prin hotărârea CJUE pronunțată în cauzele conexate C-260/14 și 261-14, în care se arată, la paragraful 56, că, "astfel cum reiese din aceeași jurisprudență, nici domeniul de aplicare al principiului încrederii legitime nu poate fi extins într-atât încât să împiedice, la modul general, o nouă reglementare să se aplice efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C-89/14, EU:C:2015:537, punctul 38 și jurisprudența citată)". În raport de aceste considerente, se reține de către Înalta Curte că activitatea de constatare a neregulii și de stabilire a creanțelor bugetare, efectuată conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, nu încalcă principiul neretroactivității legii civile, fiind respectate prevederile art. 15 din Constituția României. Totodată, se constată că nu este necesar a exista o cuantificare a prejudiciului cauzat prin neregula săvârșită, fiind aplicabilă măsura de recuperare a fondurilor europene nerambursabile atât în situația unui prejudiciu cert, cât și în cea a unui prejudiciu eventual. Cât privește proporționalitatea măsurii, prevederile art. 11 alin. (3) din contractul de finanțare încheiat în cauză sunt fără echivoc, atunci când stabilesc că, în cazul constatării unor nereguli cu privire la încheierea sau executarea contractului, ori când autoritatea contractantă constată că cele declarate de beneficiar nu corespund realității…, beneficiarul va restitui integral sumele primate ca finanțare nerambursabilă, împreună cu dobânzi și penalități în procentul stabilit conform dispozițiilor legale în vigoare…". Prin semnarea contractului de finanțare de către recurenta-reclamantă, au fost asumate în întregime aceste prevederi contractuale, astfel că nu poate fi invocat principiul proporționalității în raport de modalitatea în care a fost îndeplinit proiectul, măsura recuperării integrale a fondurilor europene nerambursabile fiind incidentă în toate situațiile în care se rețin încălcări din categoria celor enunțate în clauza de la art. 11 (3) din contractul de finanțare nr. x/18.04.2011. În privința criticilor referitoare la efectuarea controlului în afara duratei de realizare, execuție, implementare și monitorizare a contractului, precum și a celor prin care s-a invocat nesocotirea principiului irevocabilității și încălcarea prevederilor art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, (lit. b) și lit. c) din criticile sistematizate), se observă că, potrivit prevederilor art. 18 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 66/2011, "(1) Autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene au obligația să înregistreze și să transmită, în scopul investigării, în termen de 10 zile lucrătoare, structurilor de control prevăzute la art. 20 toate constatările cu implicații financiare sau cu posibile implicații financiare. (2) De asemenea, autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene au obligația primirii, înregistrării, analizării și, după caz, transmiterii, în termen de 5 zile lucrătoare, către structurile de control prevăzute la art. 20 a tuturor sesizărilor pe care le primesc direct sau prin intermediul altor instituții ale statului și care privesc programele pe care le gestionează.". Suspiciunea de neregulă nr. 15963/30.04.2015 a condus la declanșarea unei noi verificări a aspectelor referitoare la nerespectarea condițiilor contractuale asumate prin contractul de finanțare, cu implicații financiare, reliefate prin existența legăturilor fizice, funcționale și de afaceri între cele 5 societăți evidențiate în actele administrative atacate în cauză, identificarea unor elemente comune între aceste societăți, crearea în mod artificial a unor noi entități juridice, printre care si Societatea A. S.R.L., în scopul depășirii intensității sprijinului financiar, beneficiarul real al celor 5 proiecte fiind grupul de firme controlat de persoanele fizice C., E. și D., cele 5 societăți desfășurându-și activitatea pe același segment de piață, iar Societatea A. S.R.L. acționând și în mediul urban, contrar Fișei tehnice a Măsurii 312. În urma verificării acestei suspiciuni, ce a vizat aspectele evidențiate anterior, echipa de control din cadrul AFIR a întocmit procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/16.07.2015, cu respectarea atribuțiilor conferite de O.U.G. nr. 66/2011 și de O.U.G. nr. 41/2014 privind înființarea, organizarea și funcționarea AFIR, prin reorganizarea APDRP, fiind obligatorie, în acest caz, efectuarea controlului, conform dispozițiilor din O.U.G. nr. 66/2011 citate anterior. În privința mecanismului de control ulterior, sunt incidente atât prevederile O.U.G. nr. 41/2014 privind activitatea desfășurată de AFIR, cât și prevederile contractului de finanțare încheiat între părți, în care s-a reglementat, după cum reiese din interpretarea coroborată a clauzelor de la art. 8 alin. (1), art. 13 alin. (2) art. 14 alin. (2) și art. 17 alin. (3), toate din Anexa I la contract, că autoritatea contractantă, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului de finanțare, poate să verifice respectarea cerințelor de eligibilitate și selecție, iar în cazul în care constată nereguli, poate fi demarată procedura de recuperare a ajutorului financiar nerambursabil acordat pentru cheltuielile constatate neeligibile. Potrivit prevederilor art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 "Activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare poate fi reluată de aceeași sau altă structură de control prevăzută la art. 20 dacă, până la data împlinirii termenului de prescripție, apar alte date suplimentare necunoscute la data efectuării verificărilor sau apar erori de calcul care influențează rezultatele acestora", iar potrivit prevederilor art. 5 alin. (3) lit. f) din O.U.G. nr. 41/2014, una din principalele atribuții ale AFIR este "efectuarea de controale, ori de câte ori se consider necesar, la beneficiarii proiectelor finanțate prin FEADR, după efectuarea plății, pentru a stabili dacă eligibilitatea și condițiile acordării ajutorului financiar nerambursabil continua să fie respectate". A explicat intimata-pârâtă care au fost obiectivele controlului din 2013, spre deosebire de controlul din 2015, însă și în condițiile în care cele două controale ar fi avut obiective similare, nu se poate reține pretinsa irevocabilitate a constatărilor cuprinse în primul control față de cel ulterior, fiind permisă verificarea beneficiarilor finanțării ori de câte ori este necesar, în perioada de valabilitate a contractului de finanțare. Așadar, în privința celor două procese-verbale încheiate de AFIR, în care concluziile echipelor de control au fost diferite, s-a arătat anterior că legislația națională nu limitează numărul controalelor care pot fi efectuate pentru proiectele derulate cu fonduri europene, iar fiecare suspiciune de neregulă trimisă către autoritățile cu competențe în gestionarea acestor fonduri implică transmiterea acesteia către structurile de control care sunt obligate să procedeze la verificări conform celor semnalate prin actul de sesizare. În consecință, nu constituie un motiv de nelegalitate la întocmirea procesului-verbal nr. x/06.07.2015 faptul că anterior, în anul 2013, a fost emis un alt proces-verbal în care a fost verificat beneficiarul finanțării în privința creării de condiții artificiale pentru etapa de evaluare/selectare, iar în actualul proces-verbal contestat verificarea a vizat crearea de condiții artificiale în perioada de valabilitate a contractului de finanțare, ulterior efectuării ultimei plăți de către autoritatea contractantă, fiind vorba în cauză despre sesizări diferite, pentru perioade ce nu coincid, scopul lor final fiind acela de verificare a modului de obținere și utilizare a fondurilor europene. În referire la pretinsa depășire a perioadei în care se putea realiza controlul, se arată la art. 2 din contractul de finanțare nr. x/18.04.2011, că "durata de valabilitate a contractului de finanțare este de 5 ani de la data semnării acestuia de către ambele părți, iar durata de monitorizare a contractului este de 2 ani și se calculează de la data ultimei plăți efectuată de Autoritatea Contractantă". Se observă, astfel că în interiorul perioadei de valabilitate de 5 ani de la semnarea contractului a fost încheiat procesul-verbal nr. x/16.07.2015, controlul efectuat respectând cerințele art. 8 alin. (1) din Anexa 1 ca contractul de finanțare. Mai prezintă relevanță în cauză și prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 66/2011, coroborate cu cele ale art. 45 alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora " (D)reptul de a stabili creanța bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internațional prin emiterea declarației finale de închidere, cu excepția cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internațional prevăd un termen mai mare." Or, la momentul emiterii procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/16.07.2015, programul PNDR 2007-2013 nu fusese închis de către Comisia Europeană. Prin urmare, nu se reține niciun aspect de nelegalitate care să vizeze criticile recurentei-reclamaneă în ceea ce privește momentul efectuării controlului finalizat cu emiterea procesului-verbal nr. x/16.07.2015, raportul dintre acest control și cel anterior, din anul 2013, precum și incidența prevederilor art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011. La lit. e) din cuprinsul criticilor aduse sentinței primei instanțe a susținut recurenta A. S.R.L. că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât societatea verificată nu mai avea acces la întreaga sa documentație contabilă, astfel că sancțiunea ce i-a fost aplicată are un caracter prematur, fiindu-i încălcat societății controlate dreptul la apărare, întrucât actele sale au fost ridicate în urma unei percheziții. O astfel de situație factuală nu poate conduce, în mod întemeiat, la o prematuritate a sancționării, sancțiunea fiind aplicată în urma controlului efectuat, iar dreptul la apărare al recurentei-reclamante nu a fost încălcat,