ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3397/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial la data de 02.12.2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, suspendarea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 16 iulie 2015 privind proiectul "Înființarea microintreprinderii S.C. A. S.R.L. prin dotarea cu echipamente performanțe în comuna Tintești, jud. Buzău" ce face obiectul contractului de finanțare  din 18 aprilie 2011, respectiv contractul prin care s-a stabilit că investiția realizată de reclamantă a devenit neeligibilă și corelativ, că datorează suma de 654.324,85 RON cu titlu de creanță bugetară pentru săvârșirea unei nereguli, și anume pentru nerespectarea clauzelor contractului și a Anexei 1 la contract, precum și a legislației în vigoare. Astfel, a solicitat suspendarea efectelor Procesului-verbal până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin sentința nr. 826 din 11 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, secția civilă.

Prin sentința nr. 462 din 10 iunie 2016, Tribunalul Buzău a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Prin Decizia nr. 2207 din 20 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 28.10.2016, sub nr. x/114/2016.

Prin sentința nr. 3626 din 18.11.2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 3626 din 18.11.2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând hotărârea atacată pentru motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecarea pe fond a pricinii, admiterea cererii de suspendare.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susține că prima instanță, motivând respingerea cererii de suspendare a făcut o serie de aprecieri ce vizează fondul motivelor de nelegalitate, iar pe de altă parte, că hotărârea recurată ar fi nemotivată.

Consideră că dispozițiile imperative ale O.U.G. nr. 66/2011 obligă la realizarea controlului într-un termen dat, nefiind necesar să existe o sancțiune expresă în caz de nerespectare a acestor dispoziții.

Susține că dreptul de aplicare a corecției și de stabilire a creanței este de 5 ani, sub condiția existenței unei constatări prealabile a neregulii, respectiv a preexistenței unui act constatator, conform art. 45 alin. (1) raportat la art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 și că în speță, avem de a face cu o situație creată sub imperiul O.G. nr. 79/2003, dar sancționată conform O.U.G. nr. 66/2011, act normativ al cărui art. 66 a fost declarat neconstituțional.

Mai arată că acest aspect putea fi opus exclusiv la data depunerii cererii de finanțare și nu mai târziu de data plății efective; că în speță prejudiciul trebuie demonstrat; că Măsura 312 nu interzice funcționarea pe același segment de piață și că nu s-a demonstrat că între recurentă și ceilalți patru beneficiari au existat raporturi economice.

Recurenta-reclamantă apreciază că întrucât în speță sunt incidente acte normative ale Uniunii Europene (cum ar fi Regulamentele nr. 65/2011, nr. 1698/2005, nr. 2988/1995, nr. 1290/2005, nr. 1083/2006, nr. 1848/2006, nr. 1828/2006, nr. 1861/1994 și nr. 1831/1994), se impunea a se da eficiență acestora, în temeiul prevederilor art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Totodată, se arată că fondul cauzei nu a fost nici un moment antamat în susținerea cererii de suspendare, deși unele aspecte pot viza și fondul cauzei și că anterior procesului-verbal ce face obiectul cauzei de față, a existat un alt proces-verbal ce conține aceleași constatări, a verificat aceleași aspecte, respectiv modul de utilizare a fondurilor europene și respectarea clauzelor contractuale, finalizat printr-o concluzie diametral opusă și nerevocat.

Recurenta-reclamantă opinează că este îndeplinită în speță condiția cazului bine justificat, având în vedere că intimata a stabilit că se impune rambursarea finanțării pe care a acordat-o, în baza suspiciunii de neregulă privind crearea de condiții artificiale în vederea obținerii finanțării nerambursabile prin depășirea plafonului stabilit la Măsura 312, deși tocmai intimata, în calitate de autoritate contractantă, a aprobat finanțarea proiectului și a efectuat ulterior plățile aferente și în condițiile în care și celelalte patru societăți menționate în procesul-verbal au depus cereri de finanțare și despre care intimata-pârâtă avea cunoștință.

Ulterior, în urma unui control ex-post, intimata-pârâtă a constatat elemente ce ar releva, încă de la data depunerii cererilor de finanțare, legăturile și coordonarea dintre beneficiarii acestora, precum și faptul că cele cinci proiecte ar fi fost susținute, coordonate și controlate de o altă societate, care nu a fost beneficiara finanțării și care a achitat prestațiile de care a beneficiat.

Recurenta-reclamantă susține că întrucât intimata a emis trei opinii în baza acelorași documente, se impune a fi reținute prevederile art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011 al Comisiei, conform cărora "obligația de rambursare nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorității competente și eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar în mod rezonabil.

Pe de altă parte, se susține că a fost sancționată în lipsa unui temei legal, deoarece: verificările erau supuse unei limite de 2 ani, respectiv în interiorul perioadei de monitorizare; sancțiunea a fost prematur aplicată, întrucât din chiar procesul-verbal reiese că la momentul verificărilor nu deținea documentația supusă verificării, respectiv documentația contabilă pe care se întemeiază aplicarea sancțiunii; a fost încălcat principiul proporționalității, sancțiunea fiind aplicată pentru întreaga finanțare, în condițiile în care proiectul a fost integral finalizat. Consideră că aceste elemente sunt de natură a demonstra cazul bine justificat și a crea o îndoială asupra prezumției de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare a solicitat-o.

De asemenea, critică faptul că instanța de fond nu a verificat îndeplinirea condiției pagubei iminente și nu a reținut aspectul că împotriva societății recurente s-a început executarea silită prin poprirea conturilor acesteia, aspect de natură să îi afecteze activitatea economică și să îi producă un prejudiciu material viitor și previzibil, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, de vreme ce, prin retragerea integrală a finanțării, ar fi lipsită de echipamentele achiziționate, destinate activității sale.

Intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală.

Arată că deși s-a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a indicat normele de drept material aplicate greșit de către instanța de fond prin sentința recurată, iar în privința cazului bine justificat, nu a făcut dovada acestuia, respectiv nu a invocat aspecte de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ, ci a invocat împrejurări ce vizează fondul cauzei.

Susține că în cauză nu s-a reliefat nici existența unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care executarea unei obligații bugetare, stabilită printr-un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, nu poate constitui prin ea însăși, o pagubă, apreciind că din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului.

Consideră, contrar celor afirmate de către recurenta-reclamantă, că prima instanță prin soluționarea cererii de suspendare, nu a dat dezlegări care să vizeze fondul cauzei și că Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 16 iulie 2015 a fost emis cu respectarea normelor legale în vigoare la momentul emiterii acestuia.

Intimata-pârâtă mai arată că pot fi făcute verificări în interiorul perioadei de valabilitate a contractului de finanțare, respectiv 5 ani de la data semnării contractului de către ambele părți, perioada de monitorizare nefiind de natură a modifica perioada de valabilitate a contractului, iar obligația de recuperare fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu și nu încalcă principiul proporționalității sancțiunilor.

Totodată, precizează că în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 41/2014, una dintre atribuțiile instituției intimate constă în efectuarea de controale, ori de câte ori se consideră necesar, la beneficiarii proiectelor finanțate prin FEADR, după efectuarea plății, pentru a stabili dacă eligibilitatea și condițiile acordării ajutorului financiar nerambursabil continuă să fie respectate.

De asemenea, consideră că nu sunt incidente speței prevederile art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011 al Comisiei, invocate de către recurenta-reclamantă, deoarece dacă se dovedește intenția beneficiarului de eludare a normelor legale prin crearea în mod artificial a condițiilor de obținere a ajutorului financiar nerambursabil, nu se poate pune în discuția o eroare ce nu a fost depistată de beneficiar în mod nerezonabil, ci doar de nedepistarea neregulii de către autoritatea contractantă într-o anumită etapă procedurală a proiectului, astfel cum s-a pronunțat C.J.U.E. în cauzele C-465/10 și C-94/05.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 7 aprilie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 iunie 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes în susținerea recursului, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este lipsit de interes.

În cauză, reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, cu o cerere întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 16 iulie 2015 ce vizează contractul de finanțare din 18 aprilie 2011, până la soluționarea definitivă a cauzei.

La termenul de judecată din 3 noiembrie 2017, Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., a rămas în pronunțare cu privire la excepția lipsei de interes în susținerea recursului de față.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Rezultă, din prevederile legale citate, că măsura suspendării executării unui act administrativ este limitată sub aspect temporal, putând fi dispusă, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, numai până la data pronunțării instanței de fond și nu până la soluționarea definitivă a cauzei, astfel cum a solicitat recurenta-reclamantă.

O asemenea solicitare nu poate fi reținută atât în raport de temeiul de drept pe care recurenta-reclamantă și-a întemeiat prezenta cerere de suspendare executare, respectiv art. 14 din Legea nr. 554/2004, cât și față de împrejurarea că la data sesizării instanței cu prezenta cerere de suspendare a executării nu era formulată o cerere în anulare a actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat, care să permită formulată unei cereri de suspendare executare întemeiată pe dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia "(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond."

Prin sentința civilă nr. 3353 din data de 2 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosar nr. x/2016, s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, având ca obiect anularea Deciziei nr. 34515 din 17.09.2015 privind soluționarea contestației administrative și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 16 iulie 2015, în cadrul acestei acțiuni nefiind formulată vreo cerere de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În aceste condiții, în ceea ce privește interesul în susținerea recursului de față, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile rezidă în justificarea unui interes.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acțiunii sau formulării căii de atac.

În cauza de față, cererea a fost formulată în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia suspendarea executării poate fi dispusă până la pronunțarea instanței de fond, instanță care s-a pronunțat în sensul respingerii acțiunii în anulare.

În consecință, cum instanța de fond s-a pronunțat asupra acțiunii în anularea actului administrativ a cărui suspendare se solicită prin prezentul demers judiciar, la data de 02 noiembrie 2016, respingând-o, interesul pentru exercitarea recursului împotriva sentinței prin care s-a soluționat cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat nu mai este actual, întrucât a fost depășit termenul până la care respectiva hotărâre putea, conform legii, să își producă efectele.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că este întemeiată excepția lipsei de interes, excepție care face inutilă în tot cercetarea în fond a recursului, motiv pentru care, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 3626 din 18 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 3626 din 18 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2017.