Decizia nr. 2396/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 510/2015 a Curții de Apel Craiova

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată, la data de 23.09.2015, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Direcția Generală Programe Europene din cadrul MDRAP, anularea Deciziei nr. 239/13.08.2015 emise de MDRAP prin care a fost respinsă contestația sa, anularea Informării nr. x/16.06.2015 privind plata cheltuielilor aprobate în cererea de plată nr. 2 și anularea Notei de neconformitate nr. x emise de Direcția Generală Programe Europene din cadrul MDRAP, cu consecința acordării în procent de 100 a valorii solicitate prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/18.11.2014, respectiv suma de 126.046 RON.

Soluția primei instanțe Prin sentința civilă nr. 510 din 17 decembrie 2015, Curtea de Apel Craiova a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, casarea hotărârii și, rejudecând cauza pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Recurenta-reclamantă arată că motivarea instanței de fond în sensul că actele contestate conțin pe larg temeiul de fapt și de drept este în total dezacord cu actele pricinii, deoarece Legea nr. 355/2004 este invocată ca apărare în fața instanței, nefiind însă indicată de pârâtă nici în nota de conformitate și nici în decizia de soluționare a contestației, astfel că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Susține recurenta că în mod greșit instanța de fond a reținut că lipsa autorizării unei activități secundare se sancționează cu interzicerea desfășurării activității respectivei persoane juridice, întrucât potrivit dispozițiilor art. 17 2 ori art. 17 3 din Legea nr. 359/2004 se observă că așa-zisa sancțiune de interzicere, a desfășurării activității intervine numai în caz de refuz de conformare a agentului economic la îndreptarea unei eventuale neregularități. În cauză, intimații-pârâți nu au avut obiecțiuni față de activitatea respectivă, iar autorizarea ulterioară confirmă tocmai teza că activitatea desfășurată anterior este legală. Cum interzicerea desfășurării activității reprezintă o excepție, regula este ca până la intervenția unei asemenea excepții activitatea este absolut legală. A se invoca lipsa unei autorizări a unui cod secundar de activitate, în condițiile în care acesta era declarat ca și activitate posibilă secundară încă de la momentul înmatriculării societății în registrul comerțului, materializată în actul constitutiv al societății publicat în Monitorul Oficial, deci opozabil terților, constituie un formalism excesiv. Prin urmare, instanța de fond a aplicat greșit norma de drept material prevăzută de Legea nr. 359/2004 întrucât se poate aplica sancțiunea interzicerii desfășurării activității, în mod excepțional, doar dacă nu se remediază așa-zisa neregularitate. În cauză, această neregularitate a fost remediată, întrucât S.C. B. S.R.L. și-a autorizat ulterior obiectul de activitate secundar (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Apărările intimatului-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice La data de 08.03.2016 intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, răspunzând punctual criticilor formulate.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în ședința completului filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 14.02.2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din data de 28.03.2018 completul filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen pentru soluționarea acestuia în ședință publică.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente. Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate, în temeiul dispozițiilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, Decizia nr. 239/13.08.52015 emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamantă împotriva informării nr. 44287/16.06.2016 privind plata cheltuielilor aprobate în cererea de plată nr. 2 și a Notei de neconformitate nr. x emise de Direcția Generală Programe Europene din cadrul MDRAP, proiect cod SMIS 19446, cu titlul "Construcție pensiune Uricani - Zona Valea cu Pești, județul Hunedoara", ca neîntemeiată. Prin Nota de constatare s-a aplicat o reducere procentuală de 100% din valoarea contractului de furnizare (mobilier și aparate electrocasnice, echipamente și programe informatice) nr. 137/18.11.2014 încheiat între S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., valoarea reducerii procentuale fiind de 127.486,00 RON în baza H.G. nr. 519/2014, Partea a 3-a, pct. 3 - Nerespectarea cerințelor privind asigurarea unei bune gestiuni financiare, cu aplicarea principiilor economicității, eficacității, eficienței". În esență, s-a reținut că autoritatea contractantă a încălcat prevederile legale în vigoare, prin atribuirea, prin încredințare directă a unui contract de furnizare către un agent economic, care conform legislației naționale nu avea dreptul legal să desfășoare acea activitate economică menționată în contractul nr. x/2014, având, atât la data încheierii contractului, cât și la datele de emitere a facturilor pentru produsele furnizate, înregistrată ca activitate principală "Lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale și nerezidențiale" cod CAEN 4120, împrejurare calificată de pârâtă ca o neregulă în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011. Soluționând cauza, prima instanță a găsit neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, constatând că actele administrative atacate sunt legale și temeinice. O primă critică invocată de reclamantă vizează nemotivarea hotărârii atât sub aspectul nulității actelor administrative atacate cât și sub aspectul interzicerii desfășurării activității S.C. B. S.R.L. pentru lipsa autorizării obiectului secundar de activitate. În realitate, argumentele expuse în susținerea acestui motiv de recurs conduc la concluzia că reclamanta este nemulțumită de modul în care a fost aplicată norma de drept material prevăzută de Legea nr. 359/2004, critică ce se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. . Examinând sentința recurată, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii reflectă analiza punctelor de vedere ale părților și are o întindere considerabilă, astfel că nu se poate reține că argumentația proprie lipsește. Esențial este, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ca instanța să realizeze un examen efectiv al susținerilor părților, iar considerentele să cuprindă "atât motive le pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au respins cererile părților", exigență satisfăcută de sentința atacată în prezenta cauză. Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezenta cauză este aceea dacă, obiectul secundar de activitate, neautorizat, al S.C. B. S.R.L. îi conferea acesteia dreptul de a desfășura acea activitate (de furnizare mobilier, aparate electrocasnice, programe informatice) în relațiile contractuale cu societatea reclamantă. La momentul încheierii contractului nr. x/18.11.2014, conform informațiilor furnizate de Oficiul Național al Registrului Comerțului, S.C. B. S.R.L. avea ca activitate principală autorizată - Lucrări de construcție a clădirilor rezidențiale și nerezidențiale - cod CAEN 4120. De asemenea, în domeniul de activitate, printre activitățile secundare conform calificării CAEN se regăsesc și următoarele: 4647 - Comerț cu ridicata al mobilei, covoarelor, articolelor de iluminat; 4651- Comerț cu ridicat al calculatoarelor, echipamentelor periferice și software-ului în magazine specializate; 4754 - Comerț cu amănuntul al articolelor și aparatelor electrocasnice; 4759 - Comerț cu amănuntul al mobilei, al articolelor de iluminat și al articolelor de uz casnic, în magazine specializate. Asupra acestui aspect părțile nu au poziții divergente. Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 17 2 , art. 17 3 din Legea nr. 359/2004 este reglementată posibilitatea de conformare a agentului economic, de îndreptare a unei eventuale neregularități și, doar în situația în care neregularitățile nu sunt remediate se poate aplica sancțiunea interzicerii desfășurării activității. Or, în cauză, chiar dacă la momentul încheierii contractului nr. x/18.11.2014, domeniul principal de activitate nu era comerțul mobilei, această activitate constituind doar domeniu secundar de activitate, ulterior societatea furnizoare a remediat această situație (certificat constatator ONRC - dosar fond) conform dispozițiilor Legii nr. 359/2004, astfel că devine excesivă aplicarea unei reduceri de 100% din valoarea contractului de furnizare. În plus, potrivit dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 31/1990 republicată "În raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii." Așadar, societății reclamante nu i se poate imputa faptul că societatea furnizoare nu avea autorizat obiectul de activitate secundar, în condițiile în care comerțul cu mobilier, aparatură electrocasnică și echipamentelor IT era menționat în actul constitutiv ca activitate secundară, iar contractul a fost executat, marfa fiind recepționată. Concluzionând, așadar, cu privire la aspectele analizate, instanța apreciază că sunt neîntemeiate constatările autorității intimate, în sensul săvârșirii de către reclamantă a unei nereguli în procedura de atribuire a contractului de furnizare, astfel că actele administrative contestate prin care s-a aplicat o reducere de 100% din valoarea contractului nr. x/2014, sunt nelegale. Pentru considerentele expuse, C. proc. civ. Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 C. proc. civ. procedură civilă, va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite acțiunea, cu consecința anulării Deciziei nr. 239/13.08.2015, a Informării nr. x/16.06.2015 și a Notei de Neconformitate cu nr. x/05.06.2015.