ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2341/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 27.04.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională A Finanțelor Publice Brașov- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/8.07.2016 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală.

Prin sentința civilă nr. 2165 din 22.06.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția generală Regională a finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, ca neîntemeiată.

A dispus restituirea cauțiunii de 21.001 RON către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii cu consecința suspendării suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/31.03.2016.

Într-o primă critică, reclamanta a susținut că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, precum și ale art. 38

1

alin. (3) din Codul de procedură fiscală.

Legea permite instanței să analizeze starea de fapt și de drept, luând în considerare prezumțiile de legalitate, autenticitate și veridicitate, prezumții din care rezultă caracterul executoriu din oficiu al acestuia dar, aceste prezumții nu sunt absolute. În esență, criticile de nelegalitate aduse actelor administrative contestate privesc existența creanței, din perspectiva admiterii contestației formulate împotriva deciziei de impunere, dar și prin raportare la data începerii inspecției și data constatării existenței unei creanțe fiscale.

Reclamanta a arătat că domiciliul fiscal al reclamantei se afla în București, str. x nr. 3A, la data de 02.07.2015 competența de administrare revenea organelor fiscale din Direcția Generală a Finanțelor Publice București și nu organelor fiscale de la DGRFP Brașov.

Motivul de nulitate invocat se referă la lipsa de competență a organelor fiscale din cadrul DGRFP Brașov de a emite raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere pentru societatea reclamantă. În speță, nu pot fi invocate dispozițiile art. 38

1

alin. (3) din Codul de procedură fiscală, deoarece nu se poate atribui competența DGRFP Brașov pentru o inspecție fiscală care nu începuse la data 23.03.2015.

Toate aceste motive au fost invocate în fața instanței de fond care nu s-a pronunțat asupra lor, deși situația expusă reiese cu claritate din partea introductivă a raportului de inspecție fiscală.

O a doua critică privește încălcarea dreptului la apărare de către organul de control care ar fi trebuit să stabilească starea de fapt pe baza unui proces complex de verificare, însă s-a mărginit să copieze Procesul-verbal nr. x emis de DRAF Sibiu.

O a treia critică privește ignorarea de către instanța de fond a jurisprudenței CJUE privitoare la prezumția de bună-credință de care trebuie să se bucure un contribuabil. Este foarte important de subliniat că Direcția generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF a reținut prin Decizia nr. 149/21.06.2016 că nu se poate pronunța asupra contestației promovate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.03.2016 până când o instanță penală se va pronunța cu privire la caracterul real sau fictiv al operațiunilor ce au generat creanța fiscală suplimentară. Or, instanța nu s-a pronunțat asupra acestui aspect care constituie un caz bine-justificat în accepțiunea prevăzută de lege.

Un argument în sprijinul acestei teze este faptul că după soluționarea căii administrative de atac, s-a admis în parte contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.03.2016, ceea ce constituie un motiv serios pentru a susține o aparență de nelegalitate a deciziei a cărei suspendare se solicită.

În ceea ce privește paguba iminentă, acest aspect rezultă din existența concordatului preventiv, conform dispozițiilor Legii nr. 381/2009. O eventuală executare a bunurilor și veniturilor reclamantei împiedică desfășurarea activității economice, având în vedere că scopul concordatului preventiv este salvgardarea întreprinderii aflate în dificultate, cu scopul păstrării locurilor de muncă și a acoperirii creanțelor.

Deși recurenta-reclamantă a făcut referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., criticile invocate se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmând ca instanța să le analizeze din această perspectivă.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27 iunie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Prin încheierea de ședință din data de 24 aprilie 2018, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 5 iunie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs formulate de reclamantă se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

i) Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

Este întemeiată critica reclamantei privind existența cazului bine justificat, prin raportare la cele două aspecte invocate, respectiv admiterea contestației administrative împotriva deciziei de impunere și cu privire la legalitatea constatării creanței.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7 din același act normativ, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

În înțelesul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat constă în împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ iar paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, din cuprinsul reglementării edictate prin dispozițiile Legii nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ reprezintă o măsură de protecție provizorie a subiectului de sezină, ce poate fi dispusă în condițiile în care prezumția de legalitate inerentă oricărui act administrativ este îndoielnică, și o atare concluzie se desprinde printr-o analiză sumară, ce nu presupune dezlegarea cu putere de lucru judecat a criticilor privitoare la legalitatea actului și desigur, pentru a preîntâmpina expunerea subiectului de sezină la o pagubă iminentă.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care sa impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă ci îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură; să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost deținute de înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ etc.

În speță, pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin Decizia nr. 149/21.06.2016 a admis în parte contestația formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. F-AB 5/31.03.2016 pentru suma de 182.496 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit, cu consecința anulării în mod corespunzător a deciziei de impunere contestate, pentru această sumă.

La punctul 1 al Deciziei, ANAF a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. F-AB 5/31.03.2016, în temeiul dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Pentru a adopta această soluție ANAF a reținut că nu poate stabili dacă operațiunile efectuate în perioada 01.01.2011 - 31.12.2013 reprezentând lucrări de construcții și reabilitare pentru o serie de unități administrativ-teritoriale, pe care le-a subcontractat de la societatea B. S.R.L. constituie tranzacții reale.

Mai mult, la dosarul cauzei se află Ordonanța nr. 236/P/2015 din 08.10.2015 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj prin care se dispune clasarea cauzei față de suspectul C. și Ordonanța din 22 iulie 2015 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj în dosarul x/2012 privind clasarea față de suspecții din dosar pentru evaziune fiscală și rambursare ilegală de TVA prevăzute de art. 8 alin. (1) și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ordonanțe rămase definitive prin neapelare în fața instanței de judecată - situație necontestată de pârâtă.

Motivarea Deciziei nr. 149/21.06.2016 emisă de autoritatea pârâtă demonstrează că există îndoieli serioase cu privire la existența creanței fiscale stabilite în sarcina S.C. A. S.R.L., îndoieli exprimate chiar de organul administrativ de control în cuprinsul actului menționat.

Acest aspect trebuie avut în vedere de instanță, mai ales în contextul în care din Ordonanțele emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj rezultă că s-a dispus clasarea față de o parte din administratorii societăților furnizoare și subcontractorii reclamantei - aceste ordonanțe fiind anterioare pronunțării Deciziei de soluționare a contestației formulate de reclamantă.

Așadar, fără a prejudeca fondul, există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea stabilirii creanțelor fiscale, aspect care în cauză poate fi subsumat noțiunii de caz bine-justificat în înțelesul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește paguba iminentă, această condiție este îndeplinită deoarece executarea Deciziei de impunere nr. x/31.03.2016 poate duce la o perturbare gravă în desfășurarea activității reclamantei, mai ales că prin că s-a dispus instituirea concordatului preventiv cu scopul salvgardării întreprinderii aflate în dificultate, dar și a păstrării locurilor de muncă și a asigurării plăților efectuate către creditori.

Așa fiind, Înalta Curte constată, în dezacord cu instanța de fond, că în cauză sunt întrunite cerințele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a dispune suspendarea executării deciziei de impunere nr. x din 31.03.2016 emisă de pârâta DGRFP Alba, în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 31.03.2016, până la pronunțarea instanței de fond.

Admiterea cererii de suspendare duce la înlăturarea dispoziției privind restituirea cauțiunii achitată de recurenta-reclamantă, deoarece una dintre condițiile de admitere a cererii constă în depunerea unei cauțiuni potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004.

Celelalte critici formulate în recurs privind competența organului fiscal de control și încălcarea dreptului la apărare sunt nefondate. Astfel, în ceea ce privește competența organului fiscal de control trebuie subliniat că activitatea începe prin emiterea unui aviz de control fiscal conform art. 101 din Titlul VII din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în vigoare la data de 23.02.2015. La acea dată, reclamanta avea domiciliul fiscal în comuna Bistra, sat Bistra, județul Alba. Reclamanta a început demersurile pentru mutarea sediului fiscal după ce a primit avizul de începere a controlului fiscal, schimbarea sediului fiind finalizată la data de 02.07.2015. În acest context, aparența de legalitate este în favoarea organului administrativ care a început activitatea conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

În ceea ce privește dreptul la apărare, reclamanta a invocat, în esență, că ANAF nu a stabilit o bază factuală suficientă pentru a statua că a existat o încălcare a normelor de drept fiscal, bazându-și concluziile pe Procesul-verbal nr. x emis de DRAF Sibiu. Or, lămurirea situației de fapt în temeiul probatoriului administrat constituie o chestiune care privește fondul raportului fiscal, aspect care nu poate fi analizat în cadrul procesual al cererii de suspendare a actului administrativ-fiscal.

ii)Temeiul de drept al pronunțării soluției de către Înalta Curte

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează să admită recursul, să caseze sentința recurată și, rejudecând cauza să admită cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și să suspende executarea deciziei de impunere nr. x din 31.03.2016 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 31.03.2016, până la pronunțarea instanței de fond. Urmează să înlăture dispoziția privind restituirea cauțiunii achitată de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin conciliator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ D. împotriva sentinței civile nr. 2165 din 22 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând cauza:

Admite cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.

Suspendă executarea deciziei de impunere nr. x din 31.03.2016 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 31.03.2016, până la pronunțarea instanței de fond.

Înlătură dispoziția privind restituirea cauțiunii achitată de recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 iunie 2018.