ÎCCJ, decizie (scj.ro #85584)

Plângere la instanță contra actelor procurorului. Termen Împotriva rezoluției prin care se soluționează, conform art.278 C.proc.pen., în cadrul Ministerului Public, plângerea contra actelor procurorului, persoana interesată se poate adresa cu plângere instanței de judecată. Această din urmă plângere având caracterul unei căi ordinare de atac, ea trebuie introdusă la instanță în termenul general de declarare a acestora, care este de 10 zile de la comunicarea făcută de Ministerul Public. Completul de 9 judecători, decizia nr.84 din 23 septembrie 2002 La data de 27 decembrie 2000, I.D.C. a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție cu o plângere privind săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art.246 C.pen.

Prin rezoluția din 10 ianuarie 2001 s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Plângerea formulată de petiționar împotriva acestei rezoluții a fost respinsă prin rezoluția din 9 august 2001 a procurorului șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Invocând dispozițiile art.21 din Constituție, petiționarul a sesizat Curtea Supremă de Justiție cu o plângere, solicitând admiterea ei, infirmarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și continuarea cercetărilor.

Prin sentința nr.12 din 2 aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, a respins plângerea ca tardiv introdusă, motivând că respingerea plângerii împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale a fost comunicată petiționarului la data de 9 august 2001, iar acesta s-a adresat Curții Supreme de Justiție la 4 decembrie 2001. Plângerea formulată de cel nemulțumit și adresată instanțelor judecătorești poate fi socotită, a motivat în continuare instanța, ca o cale ordinară de atac, având în vedere și Convenția Europeană a Drepturilor Omului în partea referitoare la accesul în justiție. Potrivit dispozițiilor cuprinse în Capitolul III din Codul de procedură penală privitoare la căile ordinare de atac, termenul general de declarare a acestora este de 10 zile, după caz, de la pronunțare sau de la comunicare.

Ca atare, s-a constatat că petiționarul a formulat plângerea peste termenul prevăzut de legea procesual penală fiind, deci, tardiv introdusă. Împotriva sentinței petiționarul a declarat recurs, susținând că plângerea împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale adresată instanței de judecată este o creație a Curții Constituționale care, recunoscând acest drept, nu a făcut nici o precizare referitoare la competență, compunerea instanței, termen de introducere, părțile ce urmează a fi citate sau căile de atac. Ca atare, petiționarul a arătat că soluția de tardivitate este contrară intenției legiuitorului cu privire la tragerea la răspundere penală a infractorilor, față de care termenul de introducere al unei astfel de plângeri nu poate fi decât termenul de prescripție.

Recursul este nefondat. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.279 C.proc.pen., în raport cu dispozițiile art.21 din Constituție, prin deciziile nr.486 din 2 decembrie 1997 și nr.186 din 18 noiembrie 1999 Curtea Constituțională a statuat că este posibilă declanșarea controlului judecătoresc asupra măsurilor și actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor acestuia și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești, prin sesizarea instanței de către persoanele nemulțumite. Așadar, plângerea prin care persoana nemulțumită sesizează instanța are natura juridică a unei căi de atac împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale, cum în mod judicios s-a reținut prin sentința pronunțată în cauză.

Cum această cale de atac nu a fost reglementată printr-o procedură specială, plângerea este supusă regimului căilor ordinare de atac ce au ca specific, între altele, termenul scurt de declarare. Așadar, în mod legal și temeinic s-a considerat că, în raport cu natura juridică a plângerii, aceasta poate fi exercitată în termenele prevăzute de lege pentru căile de atac ordinare. Așa fiind, nu poate fi primită susținerea recurentului privind posibilitatea sesizării instanței pe calea plângerii, oricând până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, și nu în termenul general de 10 zile prevăzut pentru căile ordinare de atac. În consecință recursul a fost respins ca nefondat.