ÎCCJ, decizie (scj.ro #83544)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83544) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Contract de închiriere. Reziliere. Consecințe
O.G nr.11/1996,art.13
Întrucât societatea
pârâtă a continuat să-și desfășoare activitata comercială, folosind spațiul în
litigiu, deși s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească
rezilierea contractului de închiriere dintre părți, instanța
de apel a stabilit, în mod corect, obligarea pârâtei la contravaloarea
beneficiului nerealizat de reclamant prin nefolosința spațiului, calculat la
nivelul chiriei percepute în perioada anterioară rezilierii iar plata
penalităților de întârziere nu a fost admisă în lipsa temeiului juridic, atâta
vreme cât contractul de închiriere a fost reziliat și
în lipsa unei clauze penale, care ar fi
sancționat partea în culpă de nerealizarea prevederilor contractuale,
anticipând cuantumul daunelor interese compensatorii
sau moratorii.
(Secția comercială, decizia nr.691 din 24 februarie 2004)
Tribunalul București,
secția comercială, prin sentința civilă nr.7005 din 3 noiembrie 2000, a
respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului Consiliul General al
Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar, reținând că acesta nu
a precizat modalitatea de calcul a pretențiilor și temeiul de drept
al acțiunii, împotriva pârâtei SC UE SA, chiar dacă a susținut că
pârâta, deși, a fost evacuată din imobil și contractul a fost reziliat, a
continuat să folosească spațiul, achitându-se cu întârziere
de obligații.
Apelul
declarat
de
reclamantă
a
fost
respins
, ca
nefondat
, de
Curtea
de
Apel
București
,
secția
a V-a
comercială
,
prin
decizia
nr.313 din 28
februarie
2001.
Instanța de apel a reținut că hotărârea primei instanțe este corectă, atâta
vreme cât cuantumul pretențiilor solicitate de reclamant nu corespunde cu
modalitatea de calcul .
Reclamantul a declarat recurs, invocând ca temei de drept prevederile art.304
pct.8 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 4638 din 2 iulie 2002 , Curtea Supremă de Justiție (în prezent
Î.C.C.J), secția comercială, a admis recursul, decizia recurată a fost casată
și cauza a fost trimisă aceleiași instanțe de apel spre rejudecare,
reținându-se că instanțele anterioare nu au intrat în cercetarea fondului
cauzei și nu s-a dispus efectuarea unei expertize contabile.
Rejudecând
apelul
reclamantului
,
Curtea
de
Apel
București
,
secția
a V-a
comercială
,
prin
decizia
nr.14 din 23
februarie
2003, a
admis
apelul
, a
schimbat
în
tot
sentința
instanței
de fond
și
a
admis
în
parte
acțiunea
,
obligând
pârâta
la
plata
chiriei
,
pe
perioada
10
mai
1999 – 30
septembrie
1999.
Prin
aceeași
hotărâre
s-a
respins
capătul
de
cerere
privind
plata
penalităților
, ca
fiind
neîntemeiat
,
reținându
-se
că
în
lipsa
unei
clauze
penale
,
solicitarea
reclamantului
de a
i
se
achita
penalitățile
de
întârziere
,
nu
are
temei
juridic
.
Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei din urmă hotărâri,
susținând de cerere privind plata penalităților de întârziere. A mai susținut,
că potrivit art. 13 din O.G. nr. 11/1996, orice obligație bugetară neachitată
la scadență generează plata unor majorări calculate pentru fiecare zi de
întârziere, iar majorările calculate în sarcina pârâtei, rezultând din neplata
la timp a chiriei, reprezintă venituri publice și creanțe bugetare ce
trebuie încasate și vărsate la bugetul de stat.
Recursul declarat de reclamant este nefondat.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că, prin hotărârea
judecătorească din 10 aprilie 1998, a fost dispusă rezilierea
contractului de închiriere încheiat între părți pentru spațiul cu altă
destinație decât cea de locuință.
Întrucât
societatea
pârâta
a
continuat
să-și
desfășoare
activitate
comercială
în
acel
spațiu
,
în
mod
corect
,
instanța
de
apel
a
dispus
obligarea
pârâtei
la
contravaloarea
beneficiului
nerealizat
de
reclamant
prin
nefolosința
spațiului
,
calculat
la
nivelul
chiriei
percepute
pe
perioada
anterioară
rezilierii
contractului
.
În ceea ce privește plata penalităților de întârziere, contractul de închiriere
fiind reziliat, deci în abesența unei clauze penale, prin care părțile să
stabilească contractual, prin apreciere anticipată, cuantumul daunelor interese
compensatorii sau moratorii, care să sancționeze partea în culpă de
nerealizarea prevederilor contractului, apare corectă și respingerea
pretențiilor reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere.
În consecință,
recursul a fost respins ca nefondat.