ÎCCJ, decizie (scj.ro #83544)

Contract de închiriere. Reziliere. Consecințe O.G nr.11/1996,art.13 Întrucât societatea pârâtă a continuat să-și desfășoare activitata comercială, folosind spațiul în litigiu, deși s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească rezilierea contractului de închiriere dintre părți, instanța de apel a stabilit, în mod corect, obligarea pârâtei la contravaloarea beneficiului nerealizat de reclamant prin nefolosința spațiului, calculat la nivelul chiriei percepute în perioada anterioară rezilierii iar plata penalităților de întârziere nu a fost admisă în lipsa temeiului juridic, atâta vreme cât contractul de închiriere a fost reziliat și în lipsa unei clauze penale, care ar fi sancționat partea în culpă de nerealizarea prevederilor contractuale, anticipând cuantumul daunelor interese compensatorii sau moratorii.

(Secția comercială, decizia nr.691 din 24 februarie 2004) Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr.7005 din 3 noiembrie 2000, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului Consiliul General al Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar, reținând că acesta nu a precizat modalitatea de calcul a pretențiilor și temeiul de drept al acțiunii, împotriva pârâtei SC UE SA, chiar dacă a susținut că pârâta, deși, a fost evacuată din imobil și contractul a fost reziliat, a continuat să folosească spațiul, achitându-se cu întârziere de obligații.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins , ca nefondat , de Curtea de Apel București , secția a V-a comercială , prin decizia nr.313 din 28 februarie 2001. Instanța de apel a reținut că hotărârea primei instanțe este corectă, atâta vreme cât cuantumul pretențiilor solicitate de reclamant nu corespunde cu modalitatea de calcul . Reclamantul a declarat recurs, invocând ca temei de drept prevederile art.304 pct.8 C. proc. civ. Prin decizia nr. 4638 din 2 iulie 2002 , Curtea Supremă de Justiție (în prezent Î.C.C.J), secția comercială, a admis recursul, decizia recurată a fost casată și cauza a fost trimisă aceleiași instanțe de apel spre rejudecare, reținându-se că instanțele anterioare nu au intrat în cercetarea fondului cauzei și nu s-a dispus efectuarea unei expertize contabile.

Rejudecând apelul reclamantului , Curtea de Apel București , secția a V-a comercială , prin decizia nr.14 din 23 februarie 2003, a admis apelul , a schimbat în tot sentința instanței de fond și a admis în parte acțiunea , obligând pârâta la plata chiriei , pe perioada 10 mai 1999 – 30 septembrie 1999. Prin aceeași hotărâre s-a respins capătul de cerere privind plata penalităților , ca fiind neîntemeiat , reținându -se că în lipsa unei clauze penale , solicitarea reclamantului de a i se achita penalitățile de întârziere , nu are temei juridic . Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei din urmă hotărâri, susținând de cerere privind plata penalităților de întârziere. A mai susținut, că potrivit art. 13 din O.G.

nr. 11/1996, orice obligație bugetară neachitată la scadență generează plata unor majorări calculate pentru fiecare zi de întârziere, iar majorările calculate în sarcina pârâtei, rezultând din neplata la timp a chiriei, reprezintă venituri publice și creanțe bugetare ce trebuie încasate și vărsate la bugetul de stat. Recursul declarat de reclamant este nefondat. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că, prin hotărârea judecătorească din 10 aprilie 1998, a fost dispusă rezilierea contractului de închiriere încheiat între părți pentru spațiul cu altă destinație decât cea de locuință.

Întrucât societatea pârâta a continuat să-și desfășoare activitate comercială în acel spațiu , în mod corect , instanța de apel a dispus obligarea pârâtei la contravaloarea beneficiului nerealizat de reclamant prin nefolosința spațiului , calculat la nivelul chiriei percepute pe perioada anterioară rezilierii contractului . În ceea ce privește plata penalităților de întârziere, contractul de închiriere fiind reziliat, deci în abesența unei clauze penale, prin care părțile să stabilească contractual, prin apreciere anticipată, cuantumul daunelor interese compensatorii sau moratorii, care să sancționeze partea în culpă de nerealizarea prevederilor contractului, apare corectă și respingerea pretențiilor reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere.

În consecință, recursul a fost respins ca nefondat.