ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2633/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal sub nr. unic x/2013, la data de 01.10.2013, reclamanta Regia De Transport București R.A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea De Supraveghere Financiară, pentru ca, prin hotărârea pe care o va pronunța instanța, să anuleze prevederile tezei finale a art. 3 (2) din Normele privind Fondul de protecție a victimelor străzii puse în aplicare prin Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113127/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733/28.08.2006, prevederi prin care este definit accidentul de autovehicul cu autor neidentificat; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în suma de 50,00 RON.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 759 din data de 06.03.2014 Curtea de Apel București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta Regia Autonomă De Transport București R.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea De Supraveghere Financiară, a anulat art. 3 alin. (2) ultima teză din Norma privind Fondul de protecție a victimelor străzii pusă în aplicare prin Ordinul nr. 113.127/16.08.2006 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, obligând pârâta la 50 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâta Autoritatea De Supraveghere Financiară a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței recurate și pe fond respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

In drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui C.S.A. nr. 113.127/2006, cu modificările și completările ulterioare, au fost emise în aplicarea Legii nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, în limitele competentei instituite prin actul de nivel superior și fără a contraveni principiilor și dispozițiilor acestuia.

Astfel, obligația de înființare a F.P.V.S., ca organism de compensare, a fost stabilită de art. 1 pct. 4 paragraful 1 din a doua Directivă a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule nr. 84/5/CEE, care prevedea că fiecare stat membru înființează sau autorizează un organism a cărui misiune este de a compensa, cel puțin în limitele obligației de asigurare, pagubele materiale sau corporale provocate de un vehicul neidentificat sau pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare...".

De asemenea, art. 1 pct. 4 paragraful 4 din directivă, prevedea că "Statele membre pot limita sau exclude plata compensației de către acest organism în cazul unor pagube materiale provocate de un vehicul neidentificat."

Transpunerea respectivelor reglementări în legislația națională s-a realizat prin Legea nr. 113/2006 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 201/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 32/2000, prin introducerea art. 25' în cuprinsul Legii nr. 32/2000 cu modificările și completările ulterioare, care cuprindea inclusiv următoarele prevederi:

Art. 25

1

alin. (1) - "Toți asigurătorii autorizați să practice asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (clasa 10 de la lit. B din anexa nr. 1, cu excepția răspunderii civile a transportatorului) trebuie să constituie Fondul de protecție a victimelor străzii, denumit în continuare Fond'.

Art. 25

1

alin. (19) - "Modul de constituire, de utilizare și de plasament al sumelor bănești la dispoziția Fondului, precum și persoanele îndreptățite a fi despăgubite se stabilesc prin norme emise în aplicarea prezentei legi de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor".

Drept urmare, din interpretarea prevederilor art. 1 pct. 4 paragraful 4 din a doua Directivă a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule nr. 84/5/CEE, și ale art. 25

1

alin. (19) din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, rezultă cu claritate faptul că C.S.A. avea obligația ca prin normele elaborate să stabilească modul de utilizare al sumelor bănești la dispoziția F.P.V.S., precum și persoanele îndreptățite a fi despăgubite, inclusiv prin excluderea de plată a unor compensații în cazul unor pagube materiale provocate de un vehicul neidentificat.

Astfel, au fost elaborate Normele puse în aplicare prin Ordinul președintelui C.S.A. .113127/2006, cu modificările și completările ulterioare, care prevedea la art. 3 alin. (2) teza a doua următoarele:

"Accidentul de autovehicul cu autor neidentificat este accidentul în care autovehiculul agresor a trat în coliziune directă cu persoana accidentată sau cu bunul pe care l-a avariat, după care a părăsit cui accidentului."

Prin urmare, prin actul normativ de rang superior, respectiv Legea nr. 32/2000, s-a stabilit obligația autorității de reglementare din domeniul asigurărilor, să emită Norma prin care să stabilească modul de utilizare al sumelor bănești la dispoziția F.P.V.S., precum și persoanele îndreptățite fi despăgubite, inclusiv prin excluderea de la plată a unor compensații în cazul unor pagube materiale invocate de un vehicul neidentificat, dacă nu a existat contact material.

În consecință, la elaborarea Normelor puse în aplicare prin Ordinul președintelui C.S.A. nr. 113.127/2006, cu modificările și completările ulterioare au fost respectate prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, întrucât ne aflăm într-o situație de delegare legislativă în care autoritatea legiuitoare a conferit autorității de reglementare din domeniul asigurărilor (C.S.A., la momentul respectiv) abilitarea legală pentru a stabili printr-un act administrativ cu caracter normativ (Norme) sfera de cuprindere a persoanelor îndreptățite a despăgubite.

Împrejurarea că Directiva Europeană nr. 84/5/CE face referire la faptul că "statele membre" pot limita sau exclude plata compensației de către FPVS nu poate avea semnificația oferită de instanța de fond, în sensul că această excludere ar fi trebui realizată doar în cuprinsul actului normativ de nivel superior (lege).

2.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 16.01.2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 26.04.2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond.

2.2 Cu privire la fondul recursului. Soluția instanței de recurs.

2.2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Analizând motivele de recurs invocate de reclamant și subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată ca este nefondat recursul.

Criticile formulate de recurentă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate, critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate nefiind fondată.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost investită va cuprinde "…motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Respectarea acestei cerințe are valoare de principiu și se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența.

Analizând considerentele sentinței recurate, instanța de control judiciar constată, contrar susținerilor recurentei, că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor părților, exprimând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat cererile părților, astfel că acest motiv de recurs, este nefondat.

Argumentele dezvoltate în cererea de recurs reiau, în esență, apărările expuse de pârâta-recurentă în întâmpinare, instanța de fond pronunțându-se în mod corect cu privire la toate aceste aspecte.

Examinând legalitatea sentinței prin prisma motivului de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat de recurentă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat nici sub acest aspect.

În conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din Noul C. proc. civ. recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Curtea de apel a admis acțiunea, considerând că actul administrativ cu caracter normativ contestat are un evident caracter vătămător pentru reclamanta .

Soluția de admitere a acțiunii este corectă.

Înalta Curte constată din examinarea actelor aflate la dosar, că reclamanta a solicitat anularea prevederilor tezei finale a art. 3 (2) din Normele privind Fondul de protecție a victimelor străzii puse în aplicare prin Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113127/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733/28.08.2006, prevederi prin care este definit accidentul de autovehicul cu autor neidentificat.

Înalta Curte constată că Legea nr. 32/2000, prin art. 25

1

alin. (10), stabilește la lit. b) că Fondul se constituie in scopul: de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de autovehicule, daca: autovehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, cu toate ca, in conformitate cu prevederile legale in vigoare, proprietarul acestuia avea obligația sa încheie o astfel de asigurare;

Prin ordinul în discuție, respectiv prin art. 3 alin. (2) din Normele privind Fondul de protecție a victimelor străzii puse în aplicare prin Ordinul nr. 113127/2006 emis de Președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, s-a stipulat că "accidentul de autovehicul cu autor neidentificat este accidentul în care autovehiculul agresor a intrat în coliziune directă cu persoana accidentată sau cu bunul pe care l-a avariat, după care a părăsit locul accidentului".

Contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că prima instanță a reținut în mod judicios faptul că ordinul restrânge fără vreun temei sfera de aplicare a legii care în art. 25 alin. (1) lit. b) cuprindea orice autovehicul care a provocat accidentul și a rămas neidentificat sau nu era asigurat, și nu doar autovehiculul care a intrat în coliziune directă cu persoana accidentată sau cu bunul pe care l-a avariat, după care a părăsit locul accidentului, întrucât într-adevăr, este frecventă sau cel puțin posibilă situația în care un autovehicul rămas neidentificat provoacă accidentul în mod indirect, prin crearea unei stări de pericol iminent, din cauza căreia un alt autovehicul intră în coliziune directă cu persoana sau cu bunul, fără a se putea reține culpa șoferului acestuia.

Nu pot fi primite susținerile recurentei potrivit cărora la elaborarea Normelor puse în aplicare prin Ordinul președintelui C.S.A. nr. 113.127/2006, cu modificările și completările ulterioare, au fost respectate prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, pe motiv că ne aflăm într-o situație de delegare legislativă în care autoritatea legiuitoare a conferit autorității de reglementare din domeniul asigurărilor (C.S.A., la momentul respectiv) abilitarea legală pentru a stabili printr-un act administrativ cu caracter normativ (Norme) sfera de cuprindere a persoanelor îndreptățite a despăgubite.

În acest sens, Înalta Curte reamintește că prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative stabilesc că "actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă", or în speță este evident că la emiterea actului normativ atacat, dat în aplicarea unei legi, limitele art. 25

1

alin. (10) din Legea nr. 32/2000 nu au fost respectate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în speță este evident faptul că prin dispozițiile criticate se restrânge printr-un act normativ cu rang inferior, răspunderea instituită de actul normativ de rang superior, instanța de fond stabilind în mod corect că dispozițiile Directivei Europene nr. 84/5/CE referitoare la "statele membre" care pot limita sau exclude plata compensației de către FPVS pot fi puse în aplicare doar prin elaborarea unui act normativ de nivel superior (lege).

În fine, aspectele învederate de recurenta-pârâtă privind lipsa de interes a acțiunii sunt nefondate, având în vedere că până la ieșirea din vigoare, dispozițiile criticate au produs efecte ce afectează interesul unei persoane, reclamanta

În concluzie, se constată că toate criticile recurentei sunt nefondate, judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, cu interpretarea corectă a probelor administrate, iar considerentele hotărârii reflectă aplicarea adecvată a cadrului normativ incident.

4.2.2. Soluția instanței de recurs.

În conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței nr. 759 din 6 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2017.