ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5782/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal la data de 05.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 2257/18.10.2016 de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 8245,10 RON, cu consecința obligării autorității publice pârâte, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, și, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 8245,10 RON, aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016; obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 2652 din 27 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A fost anulată decizia nr. 2257/18.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulate de societatea A. S.A..

Instanța a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru.

Cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ. și a art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța a dispus reducerea cuantumului onorariului de avocat solicitat de pârâtă și a compensat creanțele reciproce constând în cuantumul onorariului de avocat solicitat de fiecare parte.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Reclamanta A. S.A. a criticat sentința atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Prin recursul formulat de reclamanta A. S.A. a fost criticată hotărârea instanței de fond exclusiv cu privire la faptul că instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 și nu cele ale Legii nr. 136/1995, și a fost criticată soluția de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a criticat sentința atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurentul FGA a arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală, fiind pronunțată cu analizarea altui raport juridic decât cel dedus judecății. De asemenea, s-a susținut că hotărârea a fost dată cu nesocotirea prevederilor legale care reglementează mecanismul garantării plății de despăgubiri/indemnizații rezultate din contracte de asigurare în ipoteza deschiderii procedurii falimentului unui asigurător.

A arătat recurentul greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii din Legea nr. 213/2015, referitor la calitatea de creditor de asigurare al A., arătând că nici Legea nr. 503/2004 și nici Legea nr. 213/2015 nu face referire în definirea noțiunilor de creanțe de asigurări și creditori de asigurări la acțiunea de regres a asigurătorului de asigurare facultativă împotriva persoanei vinovate de producerea prejudiciului și implicit împotriva asiguratorului RCA.

Recurentul a arătat că reclamanta a formulat cerere de plată la FGA în limitele și condițiile stipulate de Legea nr. 213/2015, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare.

Recurentul a susținut că interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursurile formulate vor fi respinse, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurenți având în vedere considerentele ce urmează.

Înalta Curte reține că prin cererea introductivă reclamanta a supus controlului judiciar Decizia nr. 2257/18.10.2016 de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 8245,10 RON, solicitând obligarea pârâtului FGA la plata sumei solicitate.

Instanța de primă jurisdicție a admis în parte cererea intoductivă, anulând decizia atacată și fiind obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă. Instanța a respins cererea de obligare a pârâtului la plata sumei solicitate prin cererea de plată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de primă jurisdicție a reținut că raportul juridic dintre părți este guvernat de Legea nr. 213/2015, act normativ avut în vedere de pârât la emiterea actului administrativ contestat în cauză.

A reținut instanța de fond că în cuprinsul deciziei atacate pârâtul a reținut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulată de reclamantă nu poate fi acceptată la plată ținând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, asigurătorul fiind considerat un singur creditor de asigurare și, pe cale de consecință, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din lege o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare.

Instanța de fond a constatat că din interpretarea dispozițiilor legale aplicabile cauzei rezultă că atât creanța de asigurare, cât și creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esențial, izvorul primar al despăgubirii, anume un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Ca atare, a reținut instanța că decizia contestată de reclamantă a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale, însă consecința constatării nelegalității deciziei nu poate fi obigarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, întrucât pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins de reclamantă.

Cu privire la recursul reclamantei:

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de fond exclusiv cu privire la faptul că instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor din Legea nr. 213/2015 și nu cele ale Legii nr. 136/1995, și cu privire la soluția de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata directă a sumelor solicitate.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Înalta Curte reține că între reclamantă și pârât nu a existat un raport juridic de garantare care să se fi născut odată cu încheierea poliței de asigurare, iar cererea de plată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 213/2015. Faptul că obligația este condiționată, prin voința legiuitorului, de existența unui contract de asigurare nu conduce la concluzia că acestei obligații i-ar fi aplicabilă legea de la data încheierii contractului, conform principiului tempus regit actum. Dimpotrivă, în condițiile în care FGA este un terț față de contractul de asigurare CASCO (și, de altfel, și față de contractul de asigurare de răspundere civilă) este aplicabil principiului relativității efectelor juridice.

În consecință, în mod corect a apreciat instanța de primă jurisdicție că legea aplicabilă este legea în vigoare la data întrunirii tuturor condițiilor pentru nașterea dreptului de creanță împotriva Fondului, motiv pentru care nu pot fi primite criticile recurentei cu privire la pretinsa aplicare retroactivă a legii.

În condițiile în care instanța de fond a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea reclamantei, în mod practic și evident nu poate fi analizată și admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, așa cum solicită recurenta-reclamantă.

Înalta Curte reține că instanța nu poate soluționa cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a autorității publice la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu.

Reține Înalta Curte că instanța de contencios administrativ soluționează cererea în temeiul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din lege, instanța poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

Or, în cauză, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia pretenției sau la corectitudinea sumei solicitate.

Din acest motiv, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată și nu la obligarea directă a acesteia la plata sumei.

Cu privire la recursul pârâtului:

Înalta Curte reține că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de fond respectă exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că nu există o contradictorialitate a motivării hotărârii instanței de fond, cu referire la calitatea de creditor de asigurare, instanța de fond reținând corect situația de fapt a cauzei și dispozițiile legale aplicabile.

Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Ca atare, nici motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este fondat.

Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

Înalta Curte are în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Nefiind identificate motive de casare a sentinței recurate, Înalta Curte va respinge recursurile formulate.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2652 din 27 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 5 noiembrie 2020.