ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1892/2020

Ședința publică din data de 19 mai 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal la data de 05.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 2065/11.10.2016 de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 5632,63 RON, cu consecința obligării autorității publice pârâte, în principal, la efectuarea plății sumei pretinse, și în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 5632,63 RON, aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016; obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2192 din 09 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A anulat decizia nr. 2065/11.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulate de societatea A. S.A..

A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 916 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON și onorariu de avocat în cuantum de 862 de RON, în condițiile art. 451 și art. 453 din C. proc. civ.

A dispus restituirea către reclamantă a taxei judiciare de timbru în cuantum de 300 RON, achitate conform OP nr. x din 20.12.2016 .

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1 Prin recursul formulat, reclamanta A. S.A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului și să se dispună astfel:

(i) înlăturarea considerentelor potrivit cărora dreptul A. de a fi despăgubită din disponibilitățile FGA este guvernat în timp de Legea nr. 213/2015, asa încât in cauza nu a fost încălcat principiul neretroactivi tatii legii, precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că legea aplicabilă în timp obligației legale de garanție aflate în sarcina FGA este reprezentata de Legea nr. 136/1995;

(ii) înlăturarea considerentelor conform cărora plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat per contract de asigurare, precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul ca plafonul de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este instituit per creanță de asigurare;

(iii) înlăturarea considerentelor referitoare Ia netemeinicia excepției de neconvcnționalitatc a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că se impun a fi înlăturate de Ia aplicare în cauză dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul că ele aduc atingere în substanța sa "dreptului la un bun", astfel cum acesta este garantat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

(iv) înlăturarea considerentelor conform cărora principiul contributivității și Directiva 2009/102/CE au fost respectate, precum și înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că principiul contributivității și Directiva 2009/102/CE au fost încălcate;

(v) casarea in parte a sentinței civile și, rejudecând cauza, obligarea intimatei FGA în principal la efectuarea plății sumei de 5632,63 Ici pretinse, iar în subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 5632,63 Ici aferente cererii de plata nr. x/15.03.2016;

(vi) casarea în parte a Sentinței recurate și, urmare a rejudecării cauzei și admiterii în tot a acțiunii introductive, să obligați intimatul FGA Ia plata sumei de 1732,99 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță;

(vii) obligarea intimatei FGA Ia plata către recurenta A. a cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că soluția reținută în dispozitiv prin care s-a admis în parte cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată este nelegală, și încalcă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea recursului în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că este criticată hotărârea instanței de fond exclusiv în ceea ce privește următoarele aspecte: soluția prin care instanța de fond a reținut că în speță ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 213/2015, iar nu cele ale Legii nr. 135/1995, soluția prin care instanța de fond a respins cererea A. de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate.

A menționat recurenta că sentința instanței de fond a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal și că litigiul dedus judecății este guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015. Raportul juridic de garantare și raportul principal de asigurare s-au născut în același moment, ca urmare a încheierii poliței RCA emise de B., iar falimentul B. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

Legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite din partea fondului este legea în vigoare la momentul nașterii situației juridice care a generat acest drept, respectiv Legea nr. 136/1995, iar suprimarea sau plafonarea garanției legale prin legea nouă nu s-ar putea face fără ca legea nouă să aibă efect retroactiv.

Soluția prin care instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 6 alin. (1), (2) și 5 din C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

Totodată, hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 13, 14, 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE și art. 21 alin. (3) din Constituția României privind dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

A menționat recurenta că FGA este obligată să pronunțe o singură decizie prin raportare la toate documentele, informațiile și prevederile contractuale pe care este chemată să le verifice.

În considerarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 care consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ și care conferă instanței posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecății, ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea și obligarea Fondului la plata sumei indicate prin cererea de plată. Soluția de admitere în parte a cererii în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată, ignoră dreptul reclamantei la soluționarea procesului într-un termen rezonabil.

A mai arătat recurenta că sentința recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 16 din Norma 16/2015 a ASF și că orice soluție a instanței care ar permite FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată ar reprezenta o sancționare a reclamantei pentru omisiunea culpabilă a FGA de a analiza fondul cererii.

În raport de aceste critici recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul admiterii în tot a contestației formulate de aceasta.

3.2 Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs și a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii atacate și, rejudecând cauza, respingerea în tot a contestației formulate de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea cererii de recurs recurentul-pârât a susținut că prima instanță a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privința calității de creditor de asigurare a reclamantei A., care deține o creanță de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obținut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogației legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilitățile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile și limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanțelor preluate de la asigurații CASCO, însă suma maximă pe care o poate obține în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greșită interpretarea primei instanțe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte și că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. și persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. și asiguratul său. A apreciat recurentul, în esență, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispozițiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanță de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În același sens sunt și prevederile art. 24 lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014 și Ordinul CSA nr. 11/2011.

Astfel, a susținut recurentul că interpretarea primei instanțe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, preluând obligațiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înființării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum și de art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziție legală nu prevede preluarea de către Fond a obligațiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuși scopului legal al acestei instituții publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător prin efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA, potrivit condițiilor și plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor de produse și servicii de asigurare, iar nu ca obligații proprii sau ca obligații ale asigurătorului în faliment.

Așadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfășoară operațiuni administrative și intră în raporturi de drept administrativ cu petenții. Obligațiile Fondului sunt obligații noi, proprii, iar nu obligații preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanța de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) și alin. (3) și de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asigurații și, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfășoară acte și operațiuni comerciale, în scopul obținerii de profit care, pentru diferența de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire și creanța pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reținută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanța pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura și condițiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.

Recurentul-pârât a criticat și înlăturarea susținerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispozițiile art. 2 art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 și art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul a apreciat că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependență, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziția A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe, impune concluzia că, și în cazul procedurii administrative, reclamanta deține tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deține o pluralitate de creanțe de asigurări.

Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalității de înscriere în tabelul creanțelor, respectiv cu o creanță scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei creanțe. Așadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuție interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiție suspensivă a creanței reprezentând sumele respinse la plată, nu și înscrierea creanței de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiție rezolutorie.

Recurenta-reclamantă și recurentul-pârât au depus întâmpinări la dosarul instanței de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de partea oponentă, ca nefondat.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 22.11.2018 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 08.09.2020, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 19 mai 2020.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Înalta Curte analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate constată că recursul este nefondat.

Înalta Curte constată că recurenta a criticat în esență sentința instanței de fond cu privire la următoarele aspecte:

a) în ceea ce privește faptul că instanța de fond a reținut că în speță ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 213/2015, iar nu cele ale Legii nr. 136/1995;

În legătură cu această critică, recurenta-reclamantă a susținut punctual că, raportul juridic de garantare și raportul principal de asigurare s-au născut în același moment, ca urmare a înceierii poliței RCA emisă de societatea B., iar falimentul B. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare. Precum și faptul că soluționarea cererii de plată prin raportare la procedura reglementată de Legea nr. 213/2015, nu schimbă cu nimic concluzia privitoare la legea aplicabilă problemei de drept substanțial.

b) în ceea ce privește respingerea cererii A. de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate.

Recurenta-reclamantă cu privire la această critică a susținut că instanța de fond putea soluționa direct cererea prin care a solicitat plata directă în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că prevederile art. 13, 14 și 16 din Legea nr. 213/2015 prevăd soluționarea cererii într-o etapă unică de către FGA.

Așadar în raport de susținerile recurentei reclamante:

a) În ceea ce privește legea substanțială aplicabilă litigiului de față, recurenta-reclamantă a susținut încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare.

În esență, argumentația recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții suspensive (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului B.) și că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta și-a întemeiat cererea de plată pe dispozițiile art. 20, art. 23 și art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților .

Art. 20 din această Normă dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Așadar, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat a-i fi aplicate dispozițiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată în raport de voința manifestă a reclamantei și de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul nașterii raportului de garantare, nu susțin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, că între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referința la o condiție suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (19.02.2016).

b) Referitor la critica recurnetei-reclamnte conform căreia art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ și conferă instanței dreptul de a reforma decizia administrativă dedusă judecății, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depășirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenției sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condițiilor prevăzute de lege.

În concluzie, instanța de recurs apreciază că și această critică privitoare la soluționarea printr-o etapă unică a cererii de plată, și neluarea în considerare de către instanța de fond a prevederilor art. 16 din Legea nr. 213/2015 și a art. 16 și 20 alin. (3) din Norma nr. 16/2015 este o critică nefondată și va fi respinsă ca atare.

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conform căreia în mod nelegal s-a admis în parte obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte apreciază că este o critică nefondată. Sub acesta aspect se are în vedere că instanța are posibilitatea să cenzureze valoarea cheltuielilor de judecată făcute de părți în cadrul unui litigiu, iar în sprijinul acestei proceduri are ca temei art. 451 alin. (2) și art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

În speță, instanța de recurs constată că, în mod corect instanța de fond a invocat în motivarea soluției de admitere în parte a cheltuielilor de judecată atât prevederile art. 451, cât și cele ale art. 453 C. proc. civ. apreciind în mod corect ca motive obiective pentru această măsură, repetabilitatea litigiilor cu acest obiect și previzibilitatea suținerilor și apărărilor părților. Având în vedere acestea, Înalta Curte apreciază ca nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fiind corectă.

De asemenea, în atare situație nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În concluzie, în mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind nelegală Decizia nr. 2065/11.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a refuzat plata sumei de 5632,63 RON, către A. S.A., reținând că s-a plătit suma de 450.000 RON către acest creditor de asigurare, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., invocate atât de recurenta-relcamntă, sau cele ale dispozițiilor at. 488 alin. (1) pct. 8 invocate de recurentul-pârât, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR împotriva sentinței civile nr. 2192 din 9 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 mai 2020.