ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1166/2019

HOTĂRÂRE

11.06.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1166/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2018 pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeș sub nr. x/2018, contestatoarea A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatele B. SA și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea încheierii Judecătoriei Curtea de Argeș din data de 4 august 2016 în dosarul nr. x/2016, prin care s-a dispus încuviințarea executării silite și, pe cale de consecință, anularea tuturor actelor și formelor de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. x/2012, inclusiv a adresei din data de 9 august 2018 prin care s-a dispus înființarea popririi, restabilirea situației anterioare și obligarea intimatelor la restituirea sumelor poprite, precum și a dobânzii legale calculate de la data încasării și până la restituirea efectivă a acestor sume de bani.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că, la data de 16 august 2018, angajatorul său, D. SRL, i-a adus la cunoștință înființarea popririi asupra salariului, până la încasarea sumei totale de 8.001,72 RON, ca urmare a solicitării din partea creditorului B. SA, în temeiul biletului la ordin nr. x și a procesului-verbal de stabilire cheltuieli de executare suplimentare încheiat în data de 17 iulie 2014.

Contestatoarea a invocat, în esență, prescripția dreptului de a cere executarea silită, precum și perimarea executării în ceea ce privește actele de executare întocmite anterior datei de 18 iulie 2016.

Prin Sentința civilă nr. 1781 din 4 decembrie 2018, Judecătoria Curtea de Argeș, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată prin întâmpinare de către intimata C., și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

În motivarea sentinței, s-a arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. proc. civ., respectiv cele ale art. 373 și art. 400 din acel cod, față de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 și de data începerii executării silite în urma cererii formulate de B. SA.

Judecătoria Sector 2 București a încuviințat executarea silită împotriva debitorului E., prin oricare din formele de executare silită, iar în baza acestei încuviințări a fost înființată poprirea și derulată executarea silită mobiliară, debitorul având domiciliul în sectorul 2 București.

Deși la data de 4 august 2016 a fost încuviințată excutarea silită de către Judecătoria Curtea de Argeș, prima instanță care a încuviințat executarea silită și care a căpatat calitatea de instanță de executare este Judecătoria Sector 2 București. Pe raza acestei judecătorii, încă de la formularea cererii de executare silită, domiciliază debitorul și își avea sediul executorul judecătoresc.

Pe de altă parte, debitorul contestă întreaga executare, iar nu numai acte emise ulterior încuviințării executării de către Judecătoria Curtea de Argeș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 19 ianuarie 2019 sub nr. x/2019.

Prin Sentința civilă nr. 2821 din 26 martie 2019, Judecătoria Sectorului 2 București a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat, la rândul său, competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Curtea de Argeș și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivarea sentinței, s-a arătat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. proc. civ., față de data sesizării executorului judecătoresc, respectiv 19 iulie 2011 și raportat la dispozițiile art. 24 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 400 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, soluționarea contestației la executare este de competența instanței de executare. Părțile nu pot deroga prin propria voință de la aplicarea acestei norme, întrucât competența teritorială în acest caz are caracter absolut, fiind reglementată de norme de ordine publică.

Raportat la prevederile art. 373 alin. (2) din cod, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se face executarea.

Totodată, conform art. 452 C. proc. civ., în situația executării silite prin poprire, instanța în raza căreia are loc executarea este instanța de la sediul terțului poprit.

În speță, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în special din adresele existente la filele x și procesele-verbale de distribuire sume rezultate din executare aflate la dosarul Judecătoriei Curtea de Argeș, executarea silită pornită de către intimată împotriva contestatoarei s-a realizat prin poprirea conturilor acesteia din urmă deținute la terțul poprit D. SRL, cu sediul pe raza municipiului Curtea de Argeș.

Deși s-au emis adrese de înființare a popririi și către F. SA, G. SA și B. SA, din adresele aflate la dosar reiese faptul că intimata nu figurează cu conturi deschise sau nu prezintă sume disponibile care să poată fi supuse executării silite. Mai mult, niciuna dintre aceste unități bancare nu are sediul pe raza sectorului 2 București.

Cât privește somația mobiliară din data de 23 martie 2015, instanța reține că la data emiterii acesteia contestatoarea avea reședința în Curtea de Argeș încă din data de 9 iulie 2013, așa cum reiese din extras, astfel încât competența cu privire la executarea mobiliară este atrasă de locul în care ar urma să se desfășoare executarea, respectiv locul unde contestatoarea avea reședința.

Pe cale de consecință, instanța de executare este Judecătoria Curtea de Argeș, în raza căreia se află sediul terțului poprit unde au fost efectiv poprite sumele de bani, neavând relevanță existența unor alte conturi ale contestatoarei la alte instituții, în măsura în care acestea nu au fost efectiv poprite și care oricum nu se află pe raza sectorului 2 București.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 din C. proc. civ. 1865, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea unei contestații la executare, prin care s-a solicitat anularea tuturor actelor de executare.

Ambele instanțe care s-au dezînvestit reciproc de soluționarea cauzei au reținut incidența dispozițiilor vechiul C. proc. civ., dat fiind că executarea silită a început în anul 2011, iar prin efectul art. 24 noul C. proc. civ. și art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului C. proc. civ., dispozițiile noului cod se aplică numai executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestuia.

Conflictul negativ de competență a fost generat de modul diferit de determinare a instanței de executare, instanță care, potrivit art. 400 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., soluționează contestația la executare.

Art. 400 alin. (1) din cod nu prevede competența instanței care a încuviințat în mod efectiv executarea silită de a soluționa ulterior toate celelalte cereri în materie, ci conține o trimitere implicită la prevederile art. 373 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., care definește instanța de executare ca fiind "judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel."

Așadar, împrejurarea că, în cauză, Judecătoria Sectorului 2 București a încuviințat executarea silită prin încheierea din data de 26 septembrie 2012 în dosarul nr. x/2012 nu este suficientă în sine pentru ca această instanță să fie competentă a soluționa și contestația la executare, întrucât o interpretare în acest sens echivalează cu o adăugare la lege, în absența unei prevederi legale explicite.

Pe de altă parte, la momentul încuviințării executării silite, locul în care se va face executarea rezultă din cererea de încuviințare formulată de executorul judecătoresc, în care sunt indicate formele de executare, în funcție de bunurile susceptibile a fi urmărite silit.

Cererea nu poate fi limitată la o singură formă de executare, după cum nu poate fi exclusă încuviințarea executării silite de către mai multe instanțe, la sesizarea executorului judecătoresc, în măsura în care se preconizează executarea silită în circumscripția mai multor judecătorii, dat fiind că, potrivit art. 371

alin. (3) din vechiul cod, executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu. Această situație se regăsește, de altfel, în speță, în condițiile în care, ulterior încuviințării urmăririi de către Judecătoria Sectorului 2 București, dispoziții similare au fost adoptate și de către Judecătoria Sectorului 1 București la data de 22 octombrie 2012, respectiv de către Judecătoria Curtea de Argeș la data de 4 august 2016.

Or, în cazul contestației la executare, instanța de executare dispune de elemente suplimentare față de momentul încuviințării executării silite, întrucât executorul judecătoresc a procedat deja la acte de executare asupra bunurilor identificate, astfel încât locul în care se va face executarea, în înțelesul art. 373 alin. (2), care interesează determinarea competenței de soluționare a contestației la executare, coincide cu locul în care se găsesc în mod efectiv bunurile identificate și nu în mod necesar cu locul de care pot fi legate formele de executare solicitate de executorul judecătoresc.

Din aceste motive, nu numai că nu operează autoritatea de lucru judecat a încheierii de încuviințare a executării silite în determinarea instanței de executare, dar nici măcar nu poate fi reținută o prezumție în sensul că locul executării, în înțelesul art. 373 alin. (2) din cod, este cel în care a fost încuviințată executarea silită, atunci când au fost efectuate acte de executare asupra unor bunuri anume identificate.

În aceste condiții, pe temeiul art. 373 alin. (2) din cod, instanța învestită cu soluționarea contestației la executare trebuie să facă o verificare proprie a elementelor referitoare la locul executării, în considerarea căruia se determină, potrivit legii, instanța de executare, iar această verificare este distinctă de cea pe care pe care o face instanța învestită cu soluționarea oricărei cereri vizând executarea silită, inclusiv a cererii de încuviințare a executării silite.

În atare context, este relevant în speță că, în urma demersurilor executorului judecătoresc, nu au fost identificate bunuri mobile și/sau imobile ale debitorului pe raza sectorului 2 București, iar în anul 2018 au fost consemnate sume de bani ca urmare a înființării popririi la terțul poprit D. SRL, al cărui angajat este debitorul.

Întrucât angajatorul terț poprit are sediul în municipiul Curtea de Argeș, jud. Argeș, se constată că locul executării, în aplicarea art. 373 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., este situat în circumscripția Judecătoriei Curtea de Argeș, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe, pe temeiul art. 22 C. proc. civ.