ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1942/2019

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, astfel cum a fost modificată și precizată la 9 februarie 2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Muzeul Național de Istorie a României, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata recompensei bănești de 30% din valoarea bunurilor, precum și la plata bonificației de 15% din valoarea acestora, respectiv la plata sumei de 41.690 euro, obligarea acelorași pârâți la daune interese de 18.147,03 RON, constând în dobândă legală calculată la valoarea recompensei și bonificației, stabilite în raportul de expertiză, începând cu data de 04.03.2015, data împlinirii termenului de 18 luni prevăzut de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 182/2000, fiind cazul unei descoperiri arheologice de valoare excepțională, în conformitate cu prevederile art. 49 alin. (4) și (5) din Legea nr. 182/2000, republicată, privind protejarea patrimoniului cultural național mobil;

Reclamantul a solicitat, de asemenea, obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cheltuieli privind transportul la toate termenele de judecată, eventualele cheltuieli privind onorariu expert tehnic.

Prin Sentința civilă nr. 172 din 9 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a admis în parte acțiunea declarată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Muzeul Național de Istorie a României, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, au fost obligați pârâții Muzeul Național de Istorie a României și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național la plata echivalentului în RON la cursul BNR din ziua plății a sumei de 41.689,80 euro, reprezentând contravaloarea recompensei și a bonificației cuvenite reclamantului în temeiul art. 49 alin. (4) Legea nr. 182/2000 republicată, precum și la plata dobânzii legale aferente debitului principal, începând cu data formulării acțiunii - 22.12.2015 și până la data pronunțării prezentei hotărâri și au fost obligații pârâții Muzeul Național de Istorie a României și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național la plata sumei de 2013 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel Muzeul Național de Istorie a României și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Prin Decizia civilă nr. 948 A/2017 din 31 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de Muzeul Național de Istorie al României împotriva Sentinței civile nr. 172/09.02.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice și cu Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

A fost admis apelul declarat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național împotriva Sentinței civile nr. 172/09.02.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice și cu apelantul Muzeul Național de Istorie al României.

A fost schimbată în parte sentința apelată, astfel: au fost obligați pârâții Muzeul Național de Istorie a României și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național la plata către reclamant a sumei totale de 32.425 euro, în echivalent în RON la cursul BNR la data plății, compusă din recompensa de 30% și bonificație de 5% din valoarea tezaurului, și la plata dobânzii legale începând cu data de 22.12.2015 până la data de 09.02.2017.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva Deciziei civile nr. 948 A/2017 din 31 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, atât reclamantul A., cât și pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale au declarat recurs.

La 15 februarie 2018, reclamantul A. a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 948A/2017 din 31 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de Ministerul Culturii și Identității Naționale și menținerii, ca temeinice și legale a sentinței primei instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul A. critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de apel, în mod greșit, a admis critica referitoare la valoarea despăgubirilor acordate și, în special, a cuantumului bonificației, critică care, însă, nu este formulată în cererea de apel depusă de apelantul Ministerul Culturii și Identității Naționale împotriva Sentinței civile nr. 172/09.02.2017 pronunțată de Tribunalul București.

Din lecturarea motivelor de apel, susține recurentul, se observă cu ușurință acest fapt, criticile formulate nu se referă la valoarea despăgubirii stabilite prin raportul de evaluare întocmit de Comisia de Evaluare și Expertizare, respectiv la reducerea bonificației.

În opinia recurentului-reclamant, instanța de apel trebuia să judece apelul declarat de Ministerul Culturii și Identității Naționale în limitele expres stabilite de către apelant, instanța fiind competentă să verifice situația de fapt și aplicarea legii doar în limita motivelor de apel, potrivit dispozițiilor art. 477 C. proc. civ. Instanța de apel a admis apelul Ministerul Culturii și Identității Naționale pe o critică inexistentă în motivele de apel depuse de acesta.

Totodată, consideră că hotărârea pronunțată de instanța de apel privind reducerea cu 10 procente a bonificației, prevăzute de legiuitor și stabilită, în condițiile art. 49 din Legea nr. 182/2000, de experții în numismatică desemnați, este nelegală și injustă, fiind o interpretare și aplicare greșită a textului de lege. Instanța de apel nu avea competența să stabilească cuantumul recompensei și bonificației, fiind atributul exclusiv al Comisiei de Evaluare și Expertizare, special desemnată în condițiile art. 49, alin. (5) pentru evaluarea Teazaurului de la Budești. Experții renumiți în numismatică au apreciat asupra valorii excepționale a Tezaurului de la Budești, stabilind că se impune acordarea bonificației în cuantumul maxim prevăzut de lege, respectiv 15%. Instanța nu era în măsură a stabili cuantumul bonificației și apreciază fără niciun temei "că este suficientă și îndestulătoare acordarea unei bonificații de 5% și nu de 15%.".

La 2 martie 2018, pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 948 A/2017 din 31 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Culturii și Identității Naționale a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și, trimițând cauza instanței de apel, admiterea în totalitate a apelului său și schimbarea în totalitate a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamantul A., în principal, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și, în subsidiar, ca nefondată.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurentul-pârât a susținut, în esență, că prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul că nu s-a pronunțat în niciun fel asupra unui aspect solicitat expres în cererea sa de apel, respectiv faptul că s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile apelate și, în fond, respingerea acțiunii reclamantului față de minister, în principal, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Recurentul-pârât apreciază că, motivarea instanței de apel este contradictorie, având în vedere că, deși se arată expres că apelul declarat de Ministerul Culturii și Identității Naționale este nefondat, instanța de apel admite acest apel fără a face vreo referire la faptul că apelul ar fi în parte nefondat, ori la faptul că apelul ar fi admis în parte; în prima parte a motivării nu sunt luate în considerare Instrucțiunile nr. 2 din 8 aprilie 2016, iar în a doua parte a motivării instrucțiunile sunt considerate aplicabile și este utilizată definiția braconajului arheologic din art. 3.

Mai arată că, instanța de apel a acordat dobânda legală de la data de 22.12.2015, precizând că aceasta este data depunerii acțiunii, dar pe prima pagină a deciziei arată că acțiunea s-a depus la data de 24.12.2015.

Consideră că, instanța de apel a încălcat prevederile art. 49 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată, precum și ale art. 36 din C. proc. civ., deoarece a obligat o persoană fără calitate procesuală pasivă în cauză să plătească o anumită sumă de bani către reclamant. Totodată, au fost încălcate prevederile art. 1, art. 2 alin. (1) lit. g) și k), din Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, republicată, care prevăd definiția descoperirilor arheologice întâmplătoare, precum și prevederile art. 5 alin. (10) - (13) din Ordonanța Guvernului nr. 43/2000, care conțin dispoziții referitoare la utilizarea detectoarelor de metale, acordând în mod nelegal atât recompensa, cât și bonificația suplimentară.

În opinia sa, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 49 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată, care prevăd procedura obligatorie de urmat în cazul descoperirilor arheologice întâmplătoare. Potrivit procedurii legale exprese, persoanele fizice sunt obligate să predea bunurile, în termen de 72 de ore de la descoperire, primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost făcută descoperirea, iar acesta este obligat să înștiințeze serviciul public deconcentrat al Ministerului Culturii, în termen de 72 de ore, cu privire la bunurile descoperite, luând totodată măsuri de pază și de conservare a acestora. Primarul este obligat apoi să predea bunurile astfel descoperite, în termen de 10 zile, serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii. Așadar, procedura nu a fost respectată, cerințele impuse de art. 49 alin. (1) - (4) nu au fost îndeplinite și deci, instanța de apel a încălcat evident dispozițiile art. 49 din Legea nr. 182/2000, acordând în mod nelegal atât recompensa, cât și bonificația suplimentară.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 49 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată și nu a ținut cont de ajutorul bănesc în cuantum de 10.000 euro, pe care primul-ministru de la acea dată l-a acordat intimatului-reclamant ca recompensă pentru tezaurul găsit. Cum aceste sume sunt, de asemenea, fonduri publice, ele trebuiau scăzute din cuantumul sumelor acordate, având același statut de recompensă. În plus, referitor la procentul de 5% acordat de instanța de apel ca bonificație suplimentară, consideră că nici acesta nu trebuia acordat, nefiind îndeplinită condiția existenței unei descoperiri arheologice de valoare excepțională.

Pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului reclamantului, ca inadmisibil, pentru neîncadrarea criticilor în motivele invocate, iar în subsidiar, ca nefondat.

Prin întâmpinările înregistrate la 2 mai 2018, pârâtul Muzeul Național de Istorie al României a solicitat respingerea recursurilor declarate de Ministerului Culturii și Identității Naționale și de A., ca nefondate.

Prin întâmpinarea înregistrată la 4 mai 2018, reclamantul A. a solicitat respingerea recursului Ministerul Culturii și Identității Naționale, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 5 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019, a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant, excepție invocată de recurentul-pârât Ministerul Culturii și Identității Naționale și, constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor declarate în cauză, la 18 octombrie 2019, cu citarea părților.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte apreciază recursul declarat de reclamant ca fiind fondat, în limitele și pentru următoarele considerente:

Recurentul reclamant și-a întemeiat în drept primul motiv de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă Înalta Curte constată, în urma analizei dezvoltării acestui motiv, că se invocă încălcarea unor norme de ordin procesual, respectiv a prevederilor art. 471 alin. (5), art. 477 (1) C. proc. civ.

Rezultă, așadar că motivele invocate pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a analiza recursul formulat din perspectiva acestui motiv de casare.

Norma în discuție determinantă în soluționarea prezentei critici este reprezentată de prevederile art. 477 (1) C. proc. civ., în care se arată:

"Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Din cuprinsul acestei dispoziții reiese că și în etapa căilor de atac, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, astfel că instanța de apel nu poate proceda la această nouă judecată de fond decât în limitele stabilite de apelant.

În cauză, în apelul declarat de către pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale, sentința primei instanțe a fost schimbată în parte în ceea ce privește cuantumul despăgubirii bonificației, instanța de apel stabilind că este suficientă și îndestulătoare acordarea unei bonificații de 5 % și nu de 15 %, așa cum a stabilit prima instanță.

Analizând motivele de apel se constată că apelantul pârât Ministerul Culturii și Identității Naționale nu a dezvoltat în motivarea căii de atac a apelului o critică cu referire la cuantumul bonificației, așa cum a fost stabilită prin raportul de evaluare întocmit de Comisia de Evaluare și Expertizare și însușită de prima instanță, singura critică cu privire la valoarea despăgubirii fiind cea referitoare la "deducerea din suma ce reprezintă recompensă și bonificație a sumei primite de către reclamant din fondul special aflat la dispoziția Primului Ministru".

Nici în fața primei instanțe nu s-a formulat o asemenea apărare, de reducere a cuantumului bonificației de 15% și nici nu a făcut obiect de analiză.

Prin urmare, instanța de apel procedând la analiza acestei critici, care nu a fost formulată în motivarea apelului, a încălcat dispozițiile art. 477 (1) C. proc. civ. care consacră principiul tantum devolutum quantum apellatum, ce dă expresie limitării efectului devolutiv al apelului, pronunțând o soluție nelegală.

Instanța de apel era ținută să judece apelul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, nefiind incidente excepțiile prevăzute de dispozițiile art. 477 (2) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că dezlegările instanței de prim control judiciar, care au fundamentat decizia de schimbare în parte a sentinței tribunalului sunt un efect al încălcării regulilor de procedură, fiind astfel incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce atrage casarea în parte a hotărârii.

Față de aceste dezlegări nu se mai impune cercetarea motivului de recurs invocat de recurentul-reclamant întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

În primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că prin apel a solicitat, în principal, respingerea acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și instanța de apel nu s-a pronunțate pe această excepție.

Din actele dosarului se constată că, prin încheierea de ședință din data de 3 noiembrie 2016, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, ca fiind neîntemeiată, față de faptul că pârâtul Muzeul Național de Istorie a României se află în subordinea pârâtului Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, ca instituție de drept public și având calitatea de ordonator principal de credite.

Din cererea de apel se constată că Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, denumit în prezent Ministerul Culturii și Identității Naționale nu a formulat apel împotriva încheierii de ședință din data de 3 noiembrie 2016, ci numai împotriva sentinței pronunțate de prima instanță și nici nu a dezvoltat motive de apel cu privire la soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și Identității Naționale.

În privința încheierilor premergătoare, regula este stabilită de art. 466 (4) C. proc. civ., care prevede că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel, ceea ce duce la concluzia că apelantul este obligat de a indica, dacă este cazul, și încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice sau nelegale și pe care dorește să le atace.

În speță, apelantul pârât nu a atacat în mod expres, neechivoc și încheierea de ședință din data de 3 noiembrie 2016 și nici nu a formulat critici în combaterea argumentelor reținute de prima instanță, astfel că nepronunțarea instanței de apel asupra soluției privind excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și Identității Naționale s-a făcut cu respectarea principiului prevăzut de art. 477 (1) C. proc. civ., a dispozițiilor art. 466 (4) C. proc. civ. și art. 479 (1) C. proc. civ.

Soluția privind excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii și Identității Naționale a intrat în puterea lucrului judecat, câtă vreme nu s-a atacat cu apel, așa încât nu mai poate fi repusă în discuție în etapa procesuală a recursului.

Din considerentele deciziei atacate rezultă justețea raționamentului juridic al instanței de apel pe fiecare critică, motivarea nefiind contradictorie sau străină de natura cauzei, astfel că aspectele relevate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt de natură a produce o consecință în planul soluției pronunțate, fiind nefondate.

Criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Instanța de apel a aplicat și interpretat corect prevederile Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată, reținând îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 49 din lege pentru acordarea atât a recompensei cât și a bonificației.

În aprecierea caracterului întâmplător al descoperirii, instanța de apel raportat la starea de fapt reținută, necenzurabilă în recurs, respectiv la împrejurările și locul în care s-a realizat descoperirea, a reținut în mod judicios că descoperirea arheologică realizată de reclamant a avut un caracter întâmplător, și că simpla deținere a unui detector de metale autorizat nu exclude caracterul întâmplător al descoperirii arheologice.

În ceea ce privește Instrucțiunile nr. 2 din 8 aprilie 2016, privind regimul descoperirilor arheologice întâmplătoare emisă de Ministerul Culturii, care au fost adoptate după realizarea descoperirii, instanța de apel a constatat corect că nu se pot aplica retroactiv.

Instanța de apel nu a încălcat nici dispozițiile O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, enumerarea acțiunilor umane este exemplificativă, astfel că descoperirea realizată cu detectorul de metale nu înlătură posibilitatea unei descoperiri întâmplătoare.

În mod legal, față de probatoriul administrat în fața primei instanțe, s-a reținut că tezaurul de la Budești alcătuit din monede otomane se încadrează în categoria bunurilor catalogate ca fiind de valoare excepțională.

Instanța de apel a apreciat corect că reclamantul a respectat procedura prevăzută de dispozițiile art. 49 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată, fiind anunțați atât Primarul Comunei Budești, cât și pârâtul Muzeul Național de Istorie a României în termenul de 72 ore de la descoperirea tezaurului și că nu se poate imputa reclamantului că predarea tezaurului s-a realizat cu prioritate către pârâtul Muzeul Național de Istorie a României.

În ce privește critica referitoare la deducerea sumei de 10.000 euro acordată de către primul-ministru din valoarea totală a recompensei și a bonificației, instanța a reținut corect că în condițiile în care la acordarea sumei de 10.000 euro nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 49 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată, iar natura acestei sume a fost de contravaloare ajutor bănesc și nu bonificație sau recompensă, nu se poate deduce suma respectivă din suma care i se cuvine reclamantului în conformitate cu art. 49 alin. (4) din Legea nr. 182/2000 republicată.

Considerentele expuse în recursul promovat de recurentul-reclamant fac inutilă cercetarea în fond a criticii invocate de către recurentul pârât privind acordarea procentului de 5% de către instanța de apel cu titlu de bonificație.

În concluzie, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamant, se va casa în parte decizia recurată și se va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, în ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale împotriva Sentinței civile nr. 172 din 9 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, care urmează să rejudece apelul, cu respectarea principiului tantum devolutum quantum apellatum și a celor statuate în prezenta decizie.

Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Constatând nefondate criticile formulate de recurentul-pârât Ministerul Culturii și Identității Naționale, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 948 A/2017 din 31 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, în ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale împotriva Sentinței civile nr. 172 din 9 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Culturii și Identității Naționale împotriva Deciziei civile nr. 948 A/2017 din 31 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - NN