ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2918/2018

Cererea de chemare în judecată Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat anularea Deciziilor ASF nr. 550/26.03.2015 și nr. 1271/15.06.2015 și suspendarea executării Deciziei ASF nr. 550/26.03.2015 până la soluționarea irevocabilă a cererii de anulare.

Soluția instanței de fond Prin încheierea din 22 martie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 237 alin. (2) pct. 7 rap. la art. 255 și 258 din Noul C. proc. civ., a încuviințat părților proba cu înscrisuri, a pus în vedere pârâtei să depună la dosar Dispunerea de măsuri nr. 27/2012, modificată prin Dispunerea de măsuri a C.N.V.M nr. 1/2013, a dispus emiterea unei adrese către Depozitarul Central pentru a comunica următoarele înscrisuri: contractul de mandat încheiat între Directorul general și Depozitarul Central și un extras din Regulamentul de organizare și funcționare a Depozitarului Central, aprobat prin Decizia CNVM nr. 777/2011, care se referă la competențele și atribuțiile Directorului general și la modul de exercitare a conducerii Depozitarului Central și a respins cererea de suspendare executare, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva încheierii din 22 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că încheierea pronunțată de Curtea de Apel este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea normelor de drept material, pentru următoarele argumente. În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, recurentul arată că s-a menționat în cererea de chemare în judecată caracterul contradictoriu al pretinselor fapte reținute în cadrul actului administrativ contestat. În timp ce prima faptă reține că la nivelul Depozitarului Central nu a fost constituit un Compartiment de Control intern conform Dispunerii de Măsuri C.N.V.M. nr. 27/2012, cea de a doua faptă reține faptul că activitatea de control intern nu este organizată de o manieră care să permită îndeplinirea eficientă a atribuțiilor reprezentanților Compartimentului de Control intern. Această împrejurare reiese din probatoriul depus, respectiv procesul-verbal de control întocmit de reprezentanții ASF. Această contradicție cu privire la constatările reprezentanților ASF este de natură a crea o puternică îndoială asupra legalității actului contestat. La dosar a fost depus extras din Monitorul Oficial nr. 3261/06.08.2015 ce cuprinde Hotărârea nr. 10/26.05.2015 prin care cu un număr de voturi reprezentând 100% din capitalul social cu drept de vot prezent și reprezentat, Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor Depozitarului Central a aprobat descărcarea de gestiune a membrilor Consiliului de Administrație pentru exercițiul financiar încheiat la 31.12.2014, în condițiile în care ASF prin actul administrativ atacat pretinde nu încălcarea unor norme emise de ASF ci încălcarea unor clauze din Actul Constitutiv al societății cu privire la obligațiile de supraveghere ale membrilor Consiliului de Administrație. Acest document întărește caracterul contradictoriu al actului administrativ emis de ASF care este de natură a crea o puternică îndoială asupra legalității actului contestat. În ceea ce privește condiția prevenirii pagubei iminente, recurentul consideră că instanța de fond a reținut neîntemeiat că prin începerea executării actului administrativ nu ar rezulta un prejudiciu, înțelegând prin aceasta prejudiciul material viitor și previzibil, prin diminuarea patrimoniului cu suma de 4.000 ron. La termenul din data de 22.03.2016 a fost depusă la dosar adresa autorităților locale prin care a fost înștiințat de începerea executării silite a amenzii de 4.000 de RON dispusă de ASF. Executarea sumei de 4.000 de RON prin poprirea instituită asupra conturilor personale sau altor venituri este de natură a provoca în mod cert un prejudiciu material viitor și previzibil fiind de notorietate faptul că în situația sumelor executate de autoritățile locale recuperarea acestora este deosebit de dificilă în ipoteza în care actul administrativ atacat va fi anulat de către instanța de contencios administrativ.

Apărările formulate în cauză Intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 19 aprilie 2018, recursul a fost admis în principiu.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin acțiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat anularea Deciziilor ASF nr. 550/26.03.2015 și nr. 1271/15.06.2015 și suspendarea executării Deciziei ASF nr. 550/26.03.2015 până la soluționarea irevocabilă a cererii de anulare. Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora: "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond". Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare. Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului. Înalta Curte apreciază că, în cauză, recurentul-reclamant nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea ordinului. Instanța constată că nu este suficient ca reclamantul să afirme existența unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios asupra legalității actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumția de legalitate să fie răsturnată. Indiciile de nelegalitate trebuie să fie evidente, să poată fi identificate cu ușurință, la nivelul aparențelor. La o examinare sumară a legalității deciziei contestate, pe care o permite soluționarea cererii de suspendare a executării, nu se identifică indicii de nelegalitate vădită, de natură să justifice suspendarea executării deciziei. Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat. De asemenea, instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză. Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ. Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații. Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale. Mai mult, paguba iminentă la care se referă art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege trebuie să constea într-o consecință a executării și nu în însăși executarea actului administrativ, astfel că împrejurarea că au fost începute demersurile pentru executarea amenzii contravenționale ce i-a fost aplicată nu poate fi reținută ca argument în sensul iminenței producerii unei pagube. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins cererea de suspendare reținând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.