ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3923/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de26 martie 2015 sub nr. x/2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.): - anularea în tot a Deciziei nr. 142/03.02.2015 emisă de ASF privind respingerea plângerii prealabile formulate de reclamantă împotriva Deciziei ASF nr. 1666/10.11.2014; - anularea în tot a Deciziei nr. 1666/10.11.2014 emisă de ASF; - obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.000 RON achitată cu titlu de amendă; - obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 784 pronunțată în data de 9 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.).

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 784 pronunțată la 9 martie 2016 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În susținerea recursul a prezentat următoarele critici: Instanța de fond a pronunțat hotărârea nu a cercetat și nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate procedând astfel cu încălcarea principiului disponibilității, precum și art. 22 alin. (6) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Susține că judecătorul fondului s-a rezumat să își însușească unele din apărările formulate de ASF fără să arate însă argumentele juridice și logice pentru care a reținut aceste argumente și, respectiv, să înlăture motivele invocate de recurenta-reclamantă; În acest sens arată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra criticilor vizând fapta descrisă de ASF astfel: "Nu au fost stabilite toleranța și limitele pentru gestionarea riscurilor identificate în cadrul societății". Arată că definirea și aprobare nivelurilor de toleranță intră în competența conducerii administrative în temeiul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Ordinul 18/2009, iar competența stabilirii limitelor corespunzătoare privind expunerea la riscuri aparține comitetului de management al riscurilor în temeiul dispozițiilor art. 31 din Ordinul 18/2009; Competența stabilirii toleranței și a limitelor de gestionare a riscurilor nu aparținea conducerii executive, ASF nu putea să rețină o asemenea abatere în sarcina conducerii executive, după cum rezultă din fila x a Deciziei nr. 1666/10.11.2014 și deci, să dispună în mod legal sancționarea conducerii executive pentru o asemenea abatere. Judecătorul fondului nu a observat că metodologia de evaluare a riscului este aprobată de comitetul de management al riscurilor, conform art. 31 lit. d) din Ordinul 18/2009, prin urmare nu poate fi reținută în sarcina conducerii executive, iar metodologia de evaluare a riscului, cât și testele de stres sunt incluse și descrise în Raportul privind activitatea de management al riscurilor pe anul 2013; Consideră că un alt aspect important în legătură abaterile reținute în sarcina recurentei reclamante și asupra căruia instanța de fond nu s-a pronunțat, este faptul că pentru a constata existența acestora, ASF se raportează la dispozițiile art. 58 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul 18/2009, articol care face vorbire despre responsabilitățile comitetului de management al riscurilor, iar nu despre conducerea executivă a societății; Susține și caracterul nelegal al sancțiunii, datorat împrejurării că susținerile ASF cu privire la perioada pentru care recurenta-reclamantă fost sancționată sunt inconsecvente - uneori este doar anul 2013, deși în primul trimestru din 2013 aceasta nu a avut calitatea de director general, după cum rezultă din Contractul de mandat, conform altor susțineri ale ASF, alteori este și anul 2014, iar instanța și-a însușit această din urmă varianta, fără să o pună în discuția părților și fără motiveze, pe baza probelor existente la dosar, această reținere - fapt ce a împiedicat o apărare adecvată și eficientă a recurentei-reclamante, cu respectarea dreptului la un proces echitabil. Caracterul pur subiectiv și deci nelegal al sancțiunii rezultă în opinia recurentei reclamante și din felul discreționar în care s-a decis înlocuirea sancțiunii cu avertismentul scris cu sancțiunea retragerii aprobării în cadrul Ședinței Consiliul SF din data de 08.10.2014, astfel cum rezultă din Procesul-verbal confidențial nr. x Instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la caracterul nelegal al sancțiunii datorat împrejurării că, nici în cuprinsul deciziei de sancționare și nici in fața instanței de fond, nu sunt menționate, în mod concret și exact, înscrisurile avute în vedere pentru sancționarea recurentei-reclamante - uneori sunt doar rapoartele întocmite pentru anul 2013, în special cel de management al riscurilor și cel de control intern, alteori sunt și strategiile societății pe anul 2014, fără indicarea în concret a înscrisurilor din care rezultă strategiile avute în vedere. Și acest fapt a împiedicat o apărare adecvată și eficientă a recurentei-reclamante, cu respectarea dreptului la un proces echitabil.

Apărări formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 2 iunie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 5 mai 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte, prin raportare la prevederile legale incidente, dar și la contextul factual al cauzei, constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse. Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, Decizia nr. 142/03.02.2015 și Decizia nr. 1666/10.11.2014 ambele emise de Autoritatea pentru Supraveghere Financiară. Prin Decizia nr. 1666/10.11.2014 reclamanta a fost sancționată, în conformitate cu prevederile art. 5 lit. d) și art. 39 alin. (3) lit. c), lit. e) și alin. (4) din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, cu amendă în cuantum de 5.000 RON și cu retragerea aprobării sale, în calitate de Director General la B. S.A., iar prin Decizia nr. 142/03.02.2015 s-a respins ca neîntemeiată plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva acestor sancțiuni. Prin aceste decizii s-a reținut că există deficiențe constatate privind activele admise să acopere rezervele tehnice și sistemul de control intern asupra procesului de management al riscurilor, din raportările transmise de către B. S.A., în cadrul controlului permanent realizat de către A.S.F. conform prevederilor art. 38 1 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare (în continuare Legea nr. 32/2000), deficiențe notificate societății prin adresa nr. x/20.08.2014. Totodată, defectele descoperite în funcționarea sistemului de control intern și de management al riscurilor în cadrul societății B. S.A. au fost imputate reclamantei A., care a avut în perioada 09.04.2013 - 07.11.2014 calitatea de Director General al societății, președintelui și membrilor Consiliului de Administrație. Instanța de fond a respins acțiunea apreciind că sunt neîntemeiate criticile reclamantei aduse deciziilor. Împotriva acestei soluții, reclamanta a declarat recurs apreciind că instanța de fond a încălcat normele de drept material, nu a cercetat și nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate procedând astfel cu încălcarea principiului disponibilității, precum și art. 22 alin. (6) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În litigiul de față este analizată legalitatea deciziilor prin care s-a reținut existența unor deficiențe în cadrul unei societății de asigurare, în ceea ce privește toleranța și limitele pentru gestionarea riscurilor, fiind încălcate prevederile art. 26, art. 37 lit. c), art. 38 lit. e) din Legea nr. 32/2000, faptă ce constituie contravenție în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) lit. a), lit. c) și lit. d) din Legea nr. 32/2000. Motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă în susținerea recursului promovat în cauză sunt prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte reține că este nefondată. Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost investită va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Respectarea acestei cerințe are valoare de principiu și se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO. Jurisprudența CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanța procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența. Examinând considerentele sentinței recurate, se constată că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susținerilor părților, expunând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat argumentele părților, contrar susținerilor recurentei-reclamante, care afirmă că s-a constatat că a încălcat prevederile Legii nr. 32/2000 de către instanța de fond fără o argumentare convingătoare. Instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Pentru a răspunde criticilor formulate de recurenta-reclamantă cu privire la sentința atacată, Înalta Curte reține că acestea pot fi sintetizate într-o singură critică, respectiv aceea că, în mod nelegal prin hotărârea atacată s-a reținut că societatea nu dispune de un sistem adecvat de control intern asupra proceduri de management al riscurilor și că, persoana responsabilă pentru lipsa acestuia nu este reclamanta. Înalta Curte nu poate primi susținerea recurentei potrivit căreia competența stabilirii toleranței și a limitelor de gestionare a riscurilor nu aparținea conducerii executive, astfel că instituția pârâtă ASF nu putea să rețină o asemenea abatere în sarcina conducerii executive și deci să dispună în mod legal sancționarea ei. În acest sens trebuie precizat, astfel cum în mod corect a statuat și judecătorul fondului, că reclamanta a încălcat prin prevederile art. 38 lit. e) din Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, aspect stipulat clar în cuprinsul deciziei A.S.F. nr. 1666/10.11.2014. Conform prevederilor legale anterior menționate, în domeniul managementului riscurilor, conducerea executivă a asigurătorilor/reasiguratorilor este responsabilă pentru menținerea eficienței și eficacității sistemului de control intern. Astfel, susținerea recurentei în sensul că judecătorul fondului nu a observat că metodologia de evaluare a riscului este aprobată de comitetul de management al riscurilor, conform art. 31 lit. d) din Ordinul 18/2009, prin urmare nu poate fi reținută în sarcina conducerii executive, iar metodologia de evaluare a riscului cât și testele de stres sunt incluse și descrise in Raportul privind activitatea de management al riscurilor pe anul 2013, este nefondată. În mod legal și temeinic, instanța de fond a menționat că "prin atribuțiile stabilite la art. 6.7 din Contractul său de mandat, se stabilește faptul că Directorul general este obligat să respecte modul de organizare a activității societății stabilit prin Regulamentele și procedurile aprobate prin deciziile organelor statutare, CA și/sau AGA după caz și să facă propuneri de îmbunătățire a activității, ori din constatările echipei de control a rezultat tocmai o incorectă și deficitară aplicare a procedurilor societății, în special în aria de subscriere și operațională cu impact semnificativ în administrarea riscurilor societății, acestea fiind astfel acceptate de către petentă ca fiind atribuțiile sale directe stabilite prin Contractul de mandat". Trebuie precizat că, în mod corect, instanța de fond a concluzionat în cuprinsul motivării că reclamanta a încălcat competențe ce îi reveneau direct prin prevederi legale, întrucât nu a cuantificat toleranța la riscuri, respectiv suma la risc pe care asigurătorul este dispus să o accepte în desfășurarea activității sale. Chiar recurenta-reclamantă dovedește că a încălcat toate prevederile legale care o obligau la cuantificarea toleranței la riscuri a societății de asigurare, prin susținerea că nici în cuprinsul deciziei de sancționare și nici in fața instanței de fond, nu sunt menționate, în mod concret și exact, înscrisurile avute în vedere pentru sancționarea sa. Inexistența înscrisurilor din care să rezulte strategiile avute în vedere poate atrage o singură concluzie, aceea că recurenta nu a respectat prevederile legale, putând conduce societatea de asigurare la o situație fără ieșire, primul pas fiind neîncasarea creanțelor de la debitori. În mod legal și temeinic, atât instituția pârâtă, cât și instanța de fond au precizat că societatea nu a utilizat evaluări calitative și cantitative în procesul de analiză a riscurilor, nerespectând astfel art. 13 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, iar persoana responsabilă pentru monitorizarea factorilor de risc era reclamanta. Susținerea că rezultă caracterul nelegal al sancțiunii din felul discreționar în care s-a decis înlocuirea sancțiunii cu avertismentul scris cu sancțiunea retragerii aprobării în cadrul Ședinței Consiliului SF din data de 08.10.2014 nu poate fi reținută, întrucât la baza actelor contestate nu stă decizia de revocare din funcție, ci încălcarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor Legii 32/2000 prin care îi erau stabilite clar atribuțiile. Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privința legalității hotărârii recurate, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente raportat la starea de fapt reținută, în condițiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecății îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta A., ca nefondat.