ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2220/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/29.01.2015, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu la decontarea finanțării nerambursabile în sumă de până la 6.000 RON în baza documentelor depuse în vederea decontării conform contractului de finanțare nerambursabilă nr. x/MS/16.12.2010; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 99 din 16 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, și, în consecință:

A fost obligată pârâta la decontarea către reclamant a finanțării nerambursabile în valoare de până la 6.000 RON în baza documentelor depuse de acesta în vederea decontării conform contractului nr. x/MS/16.12.2010.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Se solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătându-se că sentința atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, pe baza unor motive contradictorii și străine de natura cauzei.

S-a susținut că instanța de fond, în mod eronat, a apreciat că, în speță, dispoziția legală supusă analizei, respectiv art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanțare, ar fi una care ocrotește un interes privat și nu una care vizează protejarea unui interes public.

Cu privire la fundamentarea hotărârii atacate pe motive contradictorii, s-a arătat de către recurentă că, pe de o parte instanța a admis că pârâta AFM este o instituție publică și că, în această calitate a derulat o sesiune de finanțare în baza fondurilor cu caracter public de care dispune, iar, pe de altă parte, a reținut că încheierea contractului finanțat din fonduri publice cu încălcarea prevederilor Ghidului de finanțare nu afectează un interes public, ci unul privat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Examinând cererea de recurs, prin prisma motivelor de casare invocate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, pentru considerentele arătate în continuare.

Pornind de la situația de fapt, în mod corect stabilită de instanța de fond și necontestată de recurenta-pârâtă prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că problema de drept ce trebuie dezlegată în speță constă în aceea dacă dispozițiile art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanțare mai puteau fi aplicate pretențiilor reclamantului, solicitate mai întâi pe cale administrativă și, ulterior, deduse judecății instanței de contencios administrativ.

Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, situația premisă a demersului judiciar inițiat de reclamantul A. a constituit-o încheierea contractului de finanțare nerambursabilă nr. x/MS/16.12.2010 între reclamant, în calitate de beneficiar și Administrația Fondului pentru Mediu în calitate de autoritate contractantă, contract implementat și realizat integral de beneficiar în termenul de 12 luni de la semnarea contractului.

În acest context, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a reținut că prezentul litigiu nu s-a născut pe tărâmul răspunderii contractuale prin invocarea de către autoritate a neîndeplinirii obligațiilor de către beneficiar, ci se grefează pe refuzul nejustificat al autorității de a deconta suma aprobată spre finanțare beneficiarului, solicitată de acesta ulterior finalizării investiției ce făcuse obiectul contractului.

De altfel, poziția autorității atât în faza soluționării plângerii prealabile, cât și prin apărările formulate în fața primei instanțe și reluate prin motivele de casare a fost în sensul că nu au fost respectate cerințele art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanțare, ipoteză care se situează în etapa premergătoare încheierii contractului de finanțare și care are în vedere o condiție de formă care nu poate afecta substanța și fondul contractului ulterior încheierii acestuia prin semnarea de către ambele părți, cu atât mai puțin, după finalizarea acestuia și producerea efectelor juridice în circuitul civil.

Din perspectiva acestor constatări, critica vizând greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanțare nu este fundamentată juridic în raport de situația de fapt concretă dedusă judecății.

În acest sens, Înalta Curte reține, în acord cu argumentele dezvoltate de prima instanță, că art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanțare nu trebuie interpretat restrictiv prin acordarea unui înțeles exclusiv sancționator. Scopul acestei reglementări este, în primul rând, acela de a proteja autoritatea contractantă de eventualele cereri de finanțare formulate cu rea-credință și de a-i permite să deruleze, în timp rezonabil, o nouă procedură privind încheierea unui contract de finanțare, în cazul în care procedura anterioară nu s-a putut finaliza prin semnarea contractului din vina beneficiarului. În al doilea rând, dispozițiile art. 19 alin. (2) au și rolul de a sancționa pasivitatea și neglijența intenționată a beneficiarului finanțării de a semna contractul după parcurgerea tuturor etapelor premergătoare, în sensul că autoritatea poate considera că acesta a renunțat la finanțare, o renunțare tacită, ceea ce presupune automat imposibilitatea de a se încheia contractul de finanțare. După cum se observă, textul art. 19 alin. (2) nu face nicio referire la contractul de finanțare și nici nu menționează expres vreo sancțiune, astfel încât, nu se poate reține că cerința din art. 19 alin. (2) ar reprezenta o condiție ad validitatem a contractului de finanțare, a cărei nerespectare atrage nulitatea acestuia.

Interpretarea pe care autoritatea recurentă dorește să o impună prin motivele de recurs se îndepărtează de la scopul reglementării, iar asumarea contractului de finanțare, prin semnarea acestuia de către Administrația Fondului pentru Mediu, implică respectarea tuturor obligațiilor nu numai din partea beneficiarului, ci și a autorității contractante.

Pe de altă parte, din ansamblul probatoriului administrat în cauză nu rezultă vreo culpă a intimatului-reclamant în pretinsa depășire a termenului de 60 de zile, având în vedere că astfel cum a verificat și curtea de apel la data de 15 decembrie 2010 pe site-ul Administrației Fondului pentru Mediu a fost afișată lista cuprinzând "Cereri propuse spre aprobare în Programul privind instalarea sistemelor de încălzire ca utilizează energie regenerabilă, inclusiv înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire". Or, sintagma "cereri propuse spre aprobare" nu echivalează cu "cereri aprobate", ceea ce înseamnă că nu poate fi luată ca dată a comunicării către beneficiar a faptului că i s-a aprobat finanțarea.

Nici situația că data atribuită de autoritatea centrală contractului este 16.12.2010 nu presupune că beneficiarului i s-a comunicat oficial aprobarea finanțării, această dată fiind doar cea în care contractul a fost întocmit/redactat și i s-a atribuit nr. de înregistrare în evidențele autorității (nr. x/MS/16.12.2010). În mod evident, pentru ca beneficiarul să se prezinte pentru semnarea contractului, acesta trebuia încunoștințat oficial de întocmirea acestuia, neputând să ia inițiativa prezentării la sediul autorității locale pentru semnarea unui contract de întocmirea căruia nu fusese înștiințat.

Pe de altă parte, cum în mod just a reținut și prima instanță, recurenta-pârâtă nu a făcut dovada datei la care a trimis contractul de finanțare autorității locale, pentru a se putea verifica susținerea conform căreia nu s-ar fi respectat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 19 alin. (2) din Ghidul finanțării. Prin urmare, autoritatea pârâtă și-a invocat propria culpă în justificarea refuzului de a deconta suma aprobată la finanțare, atitudine care încalcă principiile sistemului de drept civil (lato sensu).

Or, în condițiile în care, recurenta-pârâtă nu a adus nicio probă concludentă prin care să dovedească justificarea refuzului de a plăti beneficiarului suma aprobată spre finanțare sau culpa acestuia în executarea contractului, în mod corect, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului, cu interpretarea corectă a dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanțare.

Al doilea motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă vizează motivarea soluției pronunțată de prima instanță, afirmându-se că este bazată pe argumente contradictorii, în sensul că, pe de o parte, instanța a admis că pârâta AFM este o instituție publică și că, în această calitate a derulat o sesiune de finanțare în baza fondurilor cu caracter public de care dispune, iar, pe de altă parte, a reținut că încheierea contractului finanțat din fonduri publice cu încălcarea prevederilor Ghidului de finanțare nu afectează un interes public, ci unul privat.

În realitate, nu există nicio contradicție între considerentele reținute de instanța de fond, având în vedere că nu trebuie făcută confuzia între calitatea de instituție publică a pârâtei și natura juridică a reglementărilor din Ghidul de finanțare. Astfel cum arată însăși denumirea acestui act, acesta conține norme de îndrumare atât pentru autoritatea contractantă cât și pentru solicitantul finanțării, unele având caracter imperativ de la care părțile nu pot deroga, iar altele supletiv, care dau posibilitatea părților să procedeze în așa fel încât să fie satisfăcute atât interesele lor private, precum și interesul public general.

O astfel de normă este și cea conținută de art. 19 alin. (2) din Ghidul de finanțare, care este în beneficiul autorității, neavând caracter sancționator, astfel cum încearcă să inducă autoritatea pârâtă, având în vedere că nu este prevăzută și ipoteza în care autoritatea contractantă nu încheie, din culpa sa, contractul de finanțare în termenul de 60 de zile de la aprobarea finanțării.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că sentința instanței de fond respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și acest motiv de casare fiind nefondat.

În ceea ce privește cererea formulată de intimata-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceasta îndeplinește cerințele art. 451 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., fiind dovedite corespunzător dispozițiilor art. 452 din același cod și o va admite.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este legală și temeinică, fiind apărată de orice critică de nelegalitate și, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ. va obliga recurenta pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Administrația Fondului pentru Mediu împotriva Sentinței nr. 99 din 16 octombrie 2015 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 500 de RON către intimatul-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2018.

GGC - GV