ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1000/2019

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Primarul Municipiului Slatina a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 357/11.05.2016 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminări, în ceea ce privește sancționarea Primarului Municipiului Slatina.

Soluția primei instanțe

Prin Sentința nr. 3202 din 24 octombrie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte contestația formulată de reclamantul Primarul Municipiului Slatina, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a anulat Hotărârea nr. 357/11.05.2016 emisă de pârâtul CNCD, în parte, a înlăturat sancțiunea amenzii aplicată contestatorului prin hotărârea atacată.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea opțiunii sale procesuale recurentul a susținut următoarele: Sentința civilă nr. 3202/24.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este criticabilă sub aspectul nelegalității întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și art. 63 alin. (1) lit. d) și alin. (5) lit. c) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, a dispozițiilor art. 16 respectiv art. 19 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, a dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. g) și h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și a dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Prin Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 357 din 11 mai 2016 s-a constatat că neasigurarea condițiilor de transport local, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilități locomotorii, prin neluare de măsuri concrete pentru facilitarea persoanelor cu dizabilități motorii la transportul local, le încalcă dreptul la demnitate a acestora și reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și (4) coroborate cu art. 10 lit. g) și h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și potrivit prevederilor art. 9, art. 19 și art. 20 din Convenția pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010.

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, "(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.", "(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.".

Conform art. 10 din actul normativ mai sus menționat, "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: (...) g) refuzul accesului unei persoane sau unui grup de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun - prin avion, vapor, tren, metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi sau prin alte mijloace; h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități.".

De asemenea, conform art. 15, "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.".

Din perspectiva normelor mai sus enunțate, în mod corect s-a constatat existența discriminării, potrivit art. 2 alin. (1) și (4), din O.G. nr. 137/2000, prin deosebirea pe criteriul dizabilității, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Neasigurarea pe toate mijloacele de transport comun al transportului persoanelor cu dizabilități locomotorii reprezintă o discriminare directă, întrucât se creează o deosebire pe criteriul dizabilității, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului în comun. Prin neasigurarea pe toate mijloacele de transport comun al transportului persoanelor cu dizabilități locomotorii nu este asigurată acordarea drepturilor stabilite de lege și se refuză accesul acestei categorii de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun.

Dispozițiile art. 19 din Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, prevăd că "Pentru a da persoanelor cu dizabilități posibilitatea să trăiască independent și să participe pe deplin la toate aspectele vieții, Statele Părți vor lua măsurile adecvate pentru a asigura acestor persoane accesul, în condiții de egalitate cu ceilalți, la mediul fizic, la transport, informație și mijloace de comunicare, inclusiv la tehnologiile și sistemele informatice și de comunicații și la alte facilități și servicii deschise sau furnizate publicului, atât în zonele urbane, cât și rurale. Aceste măsuri, care includ identificarea și eliminarea obstacolelor și barierelor față de accesul deplin, trebuie aplicate, printre altele la: (a) Clădiri, drumuri, mijloace de transport și alte facilități interioare sau exterioare, inclusiv școli, locuințe, unități medicale și locuri de muncă; (...)".

De asemenea, în mod legal s-a reținut comportamentul pasiv al reclamantului, raportat la obligațiile care îi reveneau, în calitate de autoritate a administrației publice locale. Au fost validate în mod corect constatările C.N.C.D. potrivit cărora reclamantul a avut un comportament pasiv în ceea ce privește măsurile de accesibilizare a mijloacelor de transport în comun pe raza administrativ-teritorială a municipiului Slatina, îndeplinindu-și parțial obligațiile legale, comportament care a produs efecte ce au defavorizat în mod nejustificat persoanele cu dizabilități locomotorii, în acest sens avându-se în vedere că la nivelul acestui municipiu un procent mai mic de 50% din mijloacele de transport sunt accesibilizate, adică adaptate pentru transportul persoanelor cu dizabilități.

Obligațiile cu privire la adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulație pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport și călătorie sunt prevăzute de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, potrivit cărora "Autoritățile administrației publice locale au obligația să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap: a) să achiziționeze mijloace de transport în comun adaptate; b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulație în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare", și art. 64 alin. (1) din aceeași lege, conform cărora "Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport și călătorie, până la 31 decembrie 2010, autoritățile administrației publice locale au obligația să ia măsuri pentru: a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulație".

În aceste circumstanțe legale, este neîntemeiată apărarea reclamantului referitoare la mărimea efortului bugetar pe care-l impune înnoirea parcului auto și existența unui parc auto învechit. Dispozițiile legale menționate mai sus nu obligă la înnoirea parcului auto cu autobuze, troleibuze sau tramvaie accesibilizate, ci și la alternativa adaptării mijloacelor de transport în comun aflate în circulație, operațiune care implică costuri mai reduse, și care se impunea a fi îndeplinită până în anul 2010.

Neîntemeiată este și critica intimatului-reclamant referitoare le inexistența unor responsabilități în domeniu a instituției primarului.

Primarul este autoritate a administrației publice locale, prin care se realizează autonomia locală, astfel cum prevede chiar art. 121 alin. (1) din Constituția României, iar potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 448/2006, mai sus evocate, responsabilitatea asigurării mijloacelor de transport în comun adaptate persoanelor cu handicap revine în mod direct instituției Primarului, în calitatea sa de organ executiv, acestuia revenindu-i obligația de a lua măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, astfel ca pentru neîndeplinirea acestei obligații îi poate fi antrenată răspunderea administrativă pentru discriminare.

Față de aceste împrejurări, sunt întrunite elementele constitutive ale contravențiilor reținute, prevăzute de art. 10 lit. g) și h) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, întrucât, prin neadaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulație pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu dizabilități la transport și călătorie, până la 31 decembrie 2010, practic s-a refuzat accesul acestei categorii de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun și acordarea drepturilor sau facilităților reglementate de lege, și s-a adus atingere demnității acestei categorii de persoane defavorizate.

În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este legală, sancționând o conduită care e discriminatorie.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, va casa sentința recurată și va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva Sentinței nr. 3202 din 24 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând în fond cauza, respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 februarie 2019.

GGC - NN