ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 107/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.07.2016, reclamantul Primarul Municipiului Călărași a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea în parte a Hotărârii nr. 357/11.05.2016 emisă de CNCD, în ceea ce privește amenda contravențională aplicată reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 4215 din 28 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea reclamantului și a fost anulată în parte Hotărârea nr. 357/11.05.2016 emisă de CNCD, în ceea ce privește amenda contravențională aplicată reclamantului Primarul Municipiului Călărași.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că sentința Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal este criticabilă sub aspectul nelegalității întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap și art. 63 alin. (1) lit. d) și alin. (5) lit. c) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale.

Cu alte cuvinte, Primarul coordonează realizarea serviciilor publice de interes local prestate prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local și totodată ia măsuri pentru organizarea executării și executarea în concret a activității din domeniile prevăzute în competența consiliului local la art. 36 alin. (6) lit. a-b).

Așa fiind, responsabilitatea asigurării mijloacelor de transport în comun adaptate persoanelor cu handicap revine în mod direct Primarului Municipiului Călărași, în calitatea sa de organ executiv al deciziilor luate de Consiliul Local al Municipiului Călărași, for legislativ ce răspunde inclusiv pentru neluarea unor decizii concrete de către acesta.

Intimatului-reclamant îi revenea, în principal, obligația de a lua măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, iar pentru neîndeplinirea acestei obligații, sancțiunea poate fi aplicată acestuia.

Potrivit competențelor stabilite prin Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, atât autoritatea deliberativă (consiliul local), cât și autoritatea executivă (primarul), în calitatea lor de autorități publice locale, au competențe comune în ceea ce privește buna funcționare a serviciilor publice de interes local și, mai mult, Primarul este cel care ia măsuri necesare pentru executarea în concret a acestor atribuții de furnizare a serviciilor publice de interes local, consiliul local având doar atribuția adoptării hotărârilor ce fixează cadrul legal în care se desfășoară aceste servicii.

Din analiza dispozițiilor art. 20 alin. (1),art. 21 alin. (1) și (2) și art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, trebuie reținut faptul că numai unitatea administrativ-teritorială este înzestrată cu personalitate juridică și numai aceasta poate sta în judecată în nume propriu.

Astfel, unitatea administrativ-teritorială este Municipiul Călărași prin Primar, Consiliul local al Municipiului Călărași neavând personalitate juridică și nici patrimoniu propriu. Fiind o structură fără personalitate juridică, Consiliul Local al Municipiului Călărași nu avea capacitate de folosință a drepturilor civile pentru a fi fost parte reclamată în dosarul CNCD nr. x/2016, astfel încât nu putea fi sancționat contravențional pentru neasigurarea serviciilor comunitare de transport public local.

Prin raportare la dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 137/2000, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții.

a) Existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile):

b) Existența unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1), criteriile de discriminare sunt: rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sexul orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea cu virusul HIV, apartenența la a categoric defavorizată precum și orice alt criteriu.

c) Tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege.

d) Tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop să nu fie adecvate și necesare.

În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniu, diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze o justificare rezonabilă și obiectivă. Instanța europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să producă "trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă".

În analiza cauzei, Colegiul director al CNCD a stabilit că, în conformitate cu definiția dată, discriminarea reprezintă o diferențiere pe un criteriu care atinge un drept fără să existe o justificare obiectivă.

Examinând sesizarea, documentele depuse la dosar, precum și dispozițiile legale incidente, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut faptul că, prin neasigurarea transportului persoanelor cu dizabilități locomotorii, practic a fost refuzat accesul acestor categorii de persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun, fiind refuzată și acordarea drepturilor stabilite de legislație, fiind incidente, astfel prevederile art. 10 lit. g) și h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a mai reținut faptul că, la data de 01.03.2016, (data expirării ultimei monitorizări), Primarul Municipiului Calărași nu a răspuns solicitărilor CNCD, netransmițând informații cu privire la mijloacele de transport în comun adaptate nevoilor persoanelor cu dizabilități locomotorii, astfel încât C.N.C.D. a fost nevoit să se raporteze la constatările făcute prin Hotărârea C.N.C.D nr. 271/10 06.2015.

Prin urmare, în Municipiul Călărași, din numărul total de 14 de autobuze doar 5 au fost adaptate respectiv din numărul total de 3 microbuze niciunul nu a fost adaptat.

Astfel, persoanele ca handicap locomotor din Municipiul Călărași nu vor putea utiliza decât cele 5 autobuze adaptate din numărul total de 14 respectiv nu vor putea utiliza niciunul din cele 3 microbuze, ceea ce creează o atmosferă umilitoare la adresa persoanelor cu dizabilități locomotorii, fiind incidente prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut faptul că Primarul Municipiul Călărași a avut un comportament pasiv, în ceea ce privește măsurile de accesibilizare a mijloacelor de transport în comun de pe raza administrativ-teritorială a Municipiului Călărași, comportament care a produs efecte ce au defavorizat, în mod nejustificat, persoanele cu dizabilităti locomotorii, fiind astfel incidente prevederile art. 2 alin. (4), din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Astfel, neasigurarea pe toate mijloacele de transport comun local a transportului persoanelor cu dizabilități locomotorii reprezintă discriminare directă, întrucât se creează o deosebire pe criteriul dizabilității, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului de a beneficia de serviciile oferite în domeniul transportului public în comun.

În susținerea recursului recurentul indică și redă texte de lege incidente cauzei precum și practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin întâmpinare a invocat excepția autorității de lucru judecat, arătând faptul că Hotărârea CNCD nr. 251/2014 a fost anulată de Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 3518/18.12.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, definitivă prin nerecurare, iar Hotărârea CNCD nr. 271/2015 a fost anulată prin sentința civilă nr. 292/3.02.2016 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 13 iulie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 02.11.2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Hotărârea nr. 251/30.04.2014 emisă de CNCD, s-a aplicat reclamantului Primarul Municipiului Călărași o amendă contravențională în cuantum de 2.000 RON, pentru încălcarea art. 10 din O.G. nr. 137/2000, prin aceea că autoritățile administrației publice locale din municipiul Călărași nu au luat măsuri pentru a asigura accesul la serviciul public de transport local pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, ceea ce a dus la discriminarea acestora, prin încălcarea art. 22 și art. 64, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 448/2006.

Prin hotărâre s-a stabilit un termen de 6 luni pentru remedierea situației.

Prin sentința civilă nr. 3518/18.12.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a în dosarul nr. x/2014, a fost anulată hotărârea de mai sus, reținându-se ca potrivit art. 36, alin. (2), lit. d) și art. 36, alin. (6), lit. a), pct. 14 din Legea nr. 215/2001, obligația de asigurare a serviciilor comunitare de transport public locale revine consiliilor locale și nu primarului, astfel încât sancțiunea trebuia aplicată autorității deliberative și nu celei executive.

Cu toate acestea, prin Hotărârea nr. 271/10.06.2015 emisă de CNCD, s-a aplicat Primarului Municipiului Călărași sancțiunea avertismentului, pentru încălcarea art. 10 din O.G. nr. 137/2000, prin aceea că autoritățile administrației publice locale din Municipiul Călărași nu au luat măsuri pentru a asigura accesul la serviciul public de transport local pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, ceea ce a dus la discriminarea acestora, prin încălcarea art. 22 și art. 64, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 448/2006.

Prin hotărâre s-a stabilit un nou termen pentru remedierea situației.

Prin sentința civilă nr. 292/03.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a în dosarul nr. x/2015, a fost anulată hotărârea de mai sus, reținându-se puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3518/18.12.2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a în dosarul nr. x/2014, prin care se stabilise deja că potrivit art. 36 alin. (2) lit. d) și art. 36 alin. (6) lit. a) pct. 14 din Legea nr. 215/2001, obligația de asigurare a serviciilor comunitare de transport public local revine consiliilor locale și nu primarului, astfel încât sancțiunea trebuia aplicată autorității deliberative și nu celei executive.

Prin Hotărârea nr. 357/11.05.2016 emisă de CNCD, contestată în cauza de față, s-a aplicat din nou Primarului Municipiului Călărași o amendă contravențională în cuantum de 10.000 RON, pentru încălcarea art. 10 din O.G. nr. 137/2000, pentru perioada ulterioară datei de 01.03.2016, prin aceea că autoritățile administrației publice locale din Municipiul Călărași nu au luat măsuri pentru a asigura accesul la serviciul public de transport local pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, ceea ce a dus la discriminarea acestora, prin încălcarea art. 22 și art. 64, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 448/2006.

Analizând legalitatea acestei ultime hotărâri, instanța de fond a reținut că se menține efectul puterii de lucru judecat al sentinței civile nr. 3518/18.12.2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a in dosarul nr. x/2014, prin care s-a stabilit deja că, potrivit art. 36, alin. (2), lit. d) și art. 36, alin. (6), lit. a), pct. 14 din Legea nr. 215/2001, obligația de asigurare a serviciilor comunitare de transport public local revine consiliilor locale și nu primarului, astfel încât sancțiunea trebuia aplicată autorității deliberative și nu celei executive.

Înalta Curte constată că este legală soluția primei instanțe de anulare în parte a hotărârii CNCD, din moment ce prin sentința civilă nr. 3518/2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, care se bucură de putere de lucru judecat, s-a statuat că primarului nu ii revine obligația de a asigura serviciile comunitare de transport public local.

În consecință, sancționarea acestuia este lipsită de temei legal, în mod corect instanța de fond constatând că aspectele reținute prin sentința sus amintită își păstrează valabilitatea în condițiile în care a nu a intervenit modificarea prevederilor Legii nr. 215/2001 incidente în speță.

Mai mult, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs, recurenta pârâtă nu critică, în concret, considerentele sentinței de fond care au avut în vedere puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3518/2014, ci acestea reprezintă o reluarea argumentelor prezentate în hotărârea a cărei anulare se solicită în litigiul de fată.

Or, instanța de fond nu a mai analizat dispozițiile legale referitoare la autoritățile administrației publice locale care au ca atribuție asigurarea serviciilor comunitare de transport public local și nici prevederile O.G. nr. 137/2000, întrucât se stabilise cu putere de lucru judecat, prin hotărârea judecătorească sus menționată, că primarul autoritatea sancționată de CNCD nu are această atribuție.

În consecință, se reține că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. Pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 4215 din 28 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2018.