ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 632/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pentru a se dispune anularea parțială a Hotărârii nr. 271/10.06.2015 adoptată de acesta, în privința măsurilor dispuse față de Primarul Municipiului Timișoara, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 319 din 8.11.2015, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea promovată de reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, împotriva pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva sentinței nr. 319 din 8.11.2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs Primăria Municipiului Timișoara prin Primar, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că în mod greșit instanța de fond a motivat soluția pe dispozițiile art. 2 alin. (1), art. 4 și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 reținând în mod eronat pasivitatea autorității publice locale în sensul defavorizării unui grup de persoane, în speță persoanele cu dizabilități locomotorii.

Soluția data de instanță este nelegală, întrucât autoritatea publică locală a respectat prevederile Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea persoanelor cu handicap și s-a conformat acestor cerințe, astfel că începând cu anul 2014, Municipiul Timișoara a încheiat, în baza O.U.G. nr. 34/2006, Acordul-cadru de prestări servicii nr. x/16.04.2014 cu A. S.A. având ca obiect servicii de reparație generală cu reconstrucție și modernizare a vagoanelor de tip tramvai tip GT4 pentru un număr maxim de 30 tramvaie, cu o durată de 48 luni.

Urmare a acestui acord, s-a încheiat primul Contract subsecvent de prestări servicii nr. x/11.06.2014 cu A. S.A., care a și fost executat în întregime în sensul că au fost reabilitate primele două tramvaie, ă acestea fiind dotate inclusiv cu rampă de acces pentru persoanele cu dizabilități locomotorii.

Ulterior, în baza aceluiași acord-cadru s-a încheiat Contractul subsecvent de prestări servicii nr. 252/24.08.2015 de reparație generală reconstrucție și modernizare a tramvaielor, în baza căruia s-au transmis spre reabilitare și sunt în lucru un număr de 7 tramvaie, urmând ca treptat să se aplice asupra tuturor celor 30 de tramvaie existente în Municipiul Timișoara.

Se mai arată că la punctul 5.24 din Hotărârea nr. 271/10.06.2015, Colegiul Director al CNCD reține că, în virtutea prevederilor art. 19 lit. d din O.G. nr. 137/2000, măsurile concrete de remediere pentru administrațiile publice locale înseamnă: "decizii ale Consiliului Local sau dispoziții de primar care sprijină accesibilizarea transportului; încheierea unor contracte cu firme private care stipulează ca și condiție accesibilizarea tuturor mijloacelor de transport...".

Se mai precizează că instanța de fond a considerat insuficiente toate aceste măsuri și a menținut sancțiunea aplicată Primarului Municipiului, deși în ciuda faptului că mijloacele de transport nu sunt adaptate în totalitate, există alternativa programelor de colaborare cu Serviciul de Asistență Socială Comunitară prin care se asigură în permanență și la orice oră, pe bază de solicitare expresă, transportul persoanelor cu handicap locomotor, cu ajutorul celor 4 microbuze, adaptate în acest sens.

În opinia recurenților, autoritatea publică locală nu a avut, nu are și nu va avea un comportament pasiv așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond. Mai mult, autoritatea publică locală face demersuri susținute pentru modernizarea infrastructurii de transport din fonduri bugetare sau din fonduri europene pentru achiziția de mijloace de transport noi (troleibuze, tramvaie și autobuze), respectiv prin modernizarea stațiilor de urcare și coborâre de pe traseele mijloacelor de transport în comun în vederea accesabilizării acestora pentru persoanele cu dizabilități. În prezent, mijloacele de transport public din Timișoara sunt adaptate persoanelor cu dizabilități locomotorii în proporție de 69,23 %, autobuzele (85 din numărul total de 85), troleibuzele (50 din totalul de 50), tramvaiele (2 din 30) restul fiind în curs de modernizare și adaptare.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 11.12.2010, recursul a fost admis în principiu.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a dispozițiilor legale incidente,Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Hotărârea nr. 251/30.04.2014, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat caracterul discriminatoriu al omisiunii de asigurare a condițiilor de transport pentru persoanele cu dizabilități locomotorii în mijloacele de transport în comun, acordând un termen de 6 luni pentru remedierea acestor condiții.

La 06.11.2014, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a autosesizat, în scopul monitorizării situației de fapt la expirarea termenului de 6 luni, astfel încât a solicitat ca primarii sancționați anterior să comunice măsurile luate pentru remedierea condițiilor pe mijloacele de transport în comun, în scopul asigurării accesului pentru persoanele cu dizabilități locomotorii.

Primarul Municipiului Timișoara a înaintat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării adresa nr. x/6.11.2014, însoțită de adresa RATT nr. x/6.11.2014, comunicând astfel că toate mijloacele de transport în comun noi achiziționate sunt dotate cu rampă de acces pentru persoanele cu dizabilități locomotorii (50 de troleibuze și 85 de autobuze), că dotarea tramvaielor vechi cu rampă de acces nu a fost posibilă, datorită limitelor tehnice, fiind în curs de aprobare un studiu de prefezabilitate pentru achiziția de tramvaie noi adaptate pentru nevoile persoanelor cu dizabilități locomotorii, precum și că au fost achiziționate 4 microbuze adaptate pentru transportul acestor persoane, ce sunt utilizate în baza unei convenții aprobate prin hotărâre a CLM Timișoara, de către Serviciul pentru Protecția Persoanelor cu Handicap din cadrul Direcției de Asistență Socială Comunitară Timișoara.

Prin Hotărârea nr. 271/10.06.2015, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut că "neasigurarea condițiilor de transport pentru persoanele cu dizabilități locomotorii reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și (4), coroborat cu art. 10 lit. g și h) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 și conform Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, art. 9, 19 și 20, ratificate de România prin Legea nr. 221/2010", dispunându-se sancționarea cu avertisment contravențional a mai multor autorități publice, între care și Primarul Municipiului Timișoara, conform art. 5 alin. (2) lit. a, art. 6 alin. (1) și art. 7 din O.G. nr. 2/2001, precum și monitorizarea măsurilor dispuse pentru remedierea situației de fapt constatate până la data de 01.03.2016, conform art. 19 lit. d din O.G. nr. 137/2000.

După cum rezultă din cuprinsul Hotărârii nr. 271/10.06.2015, în cazul Municipiului Timișoara s-a constatat că parcul circulant cuprinde 85 de autobuze, 50 de troleibuze și 60 de tramvaie din care au fost adaptate doar autobuzele și troleibuzele, dar nu și tramvaiele, astfel încât măsurile dispuse au fost îndeplinite doare în procent de 69,2%. De asemenea, s-a reținut că Primarul Municipiului Timișoara nu a plătit amenda stabilită prin Hotărârea nr. 251/30.04.2014, nu a publicat rezumatul hotărârii pentru aducerea la cunoștință publică și a contestat-o în instanță.

Urmare a acestor constatări, s-a reținut că se impune sancționare a contravențională a autorităților publice monitorizate, însă, în vederea individualizării sancțiunii, s-a luat în considerare faptul că termenul de 6 luni de monitorizare a fost prea scurt pentru a se obține o modificare reală a situației, astfel încât s-a aplicat doar avertisment contravențional primarilor municipiilor în care au fost adaptate doar o parte din mijloacele de transport în comun, categorie în care a fost inclusă și reclamantul Primarul Municipiului Timișoara.

Fapta reținută în sarcina recurentului reprezintă un comportament pasiv, constând în încălcarea art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap care prevede că "Autoritățile administrației publice locale au obligația să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap:

a) să achiziționeze mijloace de transport în comun adaptate;

b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulație în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare;

c) să realizeze, în colaborare ori în parteneriat cu persoanele juridice, publice sau private, programe de transport al persoanelor cu handicap.

Înalta Curte apreciază că susținerile din recurs sunt nefondate, instanța de fond reținând corect o îndeplinire numai parțială a obligației care îi revenea, în calitatea sa de autoritate a administrației publice locale, de a lua măsurile specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu dizabilități locomotorii.

Raportat la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b, art. 22 și art. 64 alin. (1) lit. a din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, art. 9, art. 19 și art. 20 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități respectiv prevederile art. 2 alin. (1), (4), art. 10 lit. g și h) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, rezultă că autorităților administrației publice locale le revine obligația de a asigura accesul nediscriminatoriu, în condiții de egalitate cu ceilalți, la serviciul de transport public local, pentru această categorie de utilizatori, respectiv obligația de a lua măsurile specific prevăzute de art. 22 din Legea nr. 448/2006, în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu dizabilități locomotorii, care să conducă la asigurarea utilizării de către aceste persoane a tuturor mijloacelor de transport în comun local.

Împrejurarea că o parte a mijloacelor de transport sunt adaptate în scopul utilizării de către persoanele cu dizabilități locomotorii, în mod corect, a constituit numai o circumstanță pentru individualizarea sancțiunii, care a fost orientată spre minimul prevăzut de lege.

Înalta Curte constată că discriminarea și implicit, incidența prevederilor O.U.G. nr. 137/2000, este dată de existența unui tratament diferențiat manifestat prin neasigurarea condițiilor optime de transport pentru persoanele cu dizabilități locomotorii aceștia fiind nevoiți să aștepte autobuzele dotate cu facilitățile necesare sau adaptate pentru a permite accesul.

Primarul, ca autoritate executivă, are obligația de a coordona serviciul public de transport aflat în subordinea autorității publice locale acesta răspunzând de modul în care se realizează efectiv acest serviciu.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții Municipiul Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara împotriva sentinței civilă nr. 319 din 18 noiembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2018.