ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2080/2016

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2080/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2080/2016

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data

de 17 iunie 2014 pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanții

Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin

primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării („CNCD”), pronunțarea unei

hotărâri prin care să dispună:

- anularea

Hotărârii nr. 251 din 30 aprilie 2014, pronunțată de Colegiul

Director al CNCD în Dosarul nr. x/2012;

- anularea

măsurilor dispuse la punctul 7 din Hotărârea nr. 251 din 30 aprilie

2014, respectiv, aplicarea amenzii contravenționale în valoare de 1.000

RON față de Primarul Municipiului Timișoara și recomandarea

adresată acestuia de a revizui toate contractele încheiate cu firmele de

transport, în sensul prelungirii contractelor doar cu firmele care au toate

mijloacele de transport în comun adaptate transportului persoanelor cu

dizabilități locomotorii;

- suspendarea

executării măsurilor dispuse la pct. 7 din Hotărârea nr. 251 din

30 aprilie 2014.

2.

Hotărârea primei instanțe

Prin

Sentința civilă nr. 304 din 12 noiembrie 2014, Curtea de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins,

în întregime, acțiunea formulată de reclamanții Primarul

Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul CNCD - Colegiul Director.

În

considerentele sentinței, Curtea de apel a respins cererea de suspendare a

executării hotărârii atacate, întemeiată pe dispozițiile

art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reținând că nu au fost

identificate motive de nelegalitate a actului contestat.

atac exercitată împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva

sentinței civile menționate la pct. I.2 au declarat recurs

reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara, prin primar, susținând că hotărârea

instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind

pronunțată fără a ține cont de probatoriul administrat

și de excepțiile invocate.

Printr-o

primă critică, se susține că în mod greșit prima

instanță a respins excepția tardivității

adoptării și comunicării hotărârii, față de

termenele instituite prin art. 20 alin. (7) și (8) din O.G. nr. 137/2000,

cu motivarea că acestea sunt termene de recomandare.

Se arată

că, deși este un act normativ special, O.G. nr. 137/2000 se

completează cu dispozițiile O.G. nr. 2/2001, care reprezintă

dreptul comun în materie, de la care nu poate deroga.

Astfel, se

susține că instanța de fond și-a motivat soluția pe

dispozițiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, reținând în mod

eronat pasivitatea autorității publice locale în sensul

defavorizării unui grup de persoane, în speță persoanele cu

dizabilități locomotorii.

Cu referire

la fondul cauzei, se afirmă că soluția instanței de fond

este nelegală, întrucât autoritatea publică locală a respectat

prevederile Legii nr. 448/2006 și s-a conformat acestor cerințe,

astfel că, începând cu anul 2005, a avut loc achiziția a 55 de

autobuze marca A. cu rampe pentru accesul persoanelor cu

dizabilități, respectiv a 4 microbuze marca A. care să asigure,

prin negociere cu asociațiile persoanelor cu dizabilități,

transportul acestora pe raza Municipiului Timișoara.

În anul 2008,

Municipiul Timișoara a achiziționat 50 de troleibuze cu rampe pentru

accesul persoanelor cu dizabilități, respectând cerințele Legii

nr. 448/2006 - secțiunea „Transport”, iar, ulterior, în anul 2010 au fost

achiziționate 30 de troleibuze articulate cu rampe pentru accesul

persoanelor cu dizabilități, respectând cerințele aceleiași

legi.

Începând cu

anul 2014, autoritatea publică locală a inițiat modernizarea

tramvaielor din parcul operatorului de transport prin care s-a rezolvat și

problema accesului persoanelor cu dizabilități. În acest sens,

recurentul anexează Acordul-cadru de prestări servicii - modernizare

a tramvaielor. Transportul cu microbuze pentru persoane cu

dizabilități aprobat și finanțat de către

municipalitate prin Hotărârea nr. 592 din 19 decembrie 2006 Consiliului

Local va fi asigurat în permanență până la asigurarea unui parc

de mijloace de transport public local, în conformitate cu obligațiile

stabilite în sarcina autorităților publice locale prin legea

specială. În acest scop, în baza acestei hotărâri a consiliului

local, a fost încheiată Convenția nr. 64 din 9 ianuarie 2007 privind

aprobarea colaborării între Direcția de Asistență

Socială Comunitară Timișoara - Serviciul pentru protecția

persoanei cu handicap și Regia Autonomă de Transport Timișoara,

pentru realizarea activității de transport a persoanelor cu

dizabilități locomotorii din Municipiul Timișoara (care este

anexata la dosarul cauzei).

Se

subliniază faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 22

din Legea nr. 448/2006, măsurile specifice pe care autoritățile

administrației publice locale sunt obligate să le aplice în vederea

asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, printre care

și adaptarea mijloacelor de transport în comun aflate în circulație,

se vor face „în limitele tehnice posibile”, dispoziție pe care atât CNCD,

cât și instanța de judecată au ignorat-o.

În concluzie,

se susține că autoritatea publică locală nu a avut, nu are

și nu va avea un comportament pasiv așa cum în mod eronat a

reținut instanța de fond. Mai mult decât atât, se afirmă că

autoritatea publică locală face demersuri susținute pentru

modernizarea infrastructurii de transport din fonduri bugetare sau din fonduri

europene pentru achiziția de mijloace de transport noi (troleibuze,

tramvaie și autobuze), respectiv prin modernizarea stațiilor de

urcare și coborâre de pe traseele mijloacelor de transport în comun pentru

a fi accesibile persoanelor cu dizabilități. Astfel, mijloacele de

transport public din Timișoara sunt adaptate nevoilor persoanelor cu

dizabilități locomotorii în proporție 69,23%, autobuzele (85 din

numărul total de 85) și troleibuzele (50 din totalul de 50),

tramvaiele fiind în curs de modernizare și adaptare.

II. Derularea

procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza

motivelor de casare

de filtrare

Recursul

fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de

filtrare a recursului prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin

Încheierea din camera de consiliu de la 16 martie 2016, în temeiul art. 493

alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în principiu recursul și a

fixat termen de judecată pe fond la data de 22 iunie 2016.

motivelor de casare

Cu titlu

preliminar, Înalta Curte observă faptul că atât cererea de chemare în

judecată, cât și recursul au fost formulate de Primarul Municipiului

Timișoara și Municipiul Timișoara, prin primar, iar

sentința primei instanțe a fost pronunțată în acțiunea

privind pe reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și

Consiliul Local al Municipiului Timișoara. În condițiile în care

primarul, municipiul și consiliul local sunt subiecte de drept distincte,

hotărârea CNCD ce formează obiectul litigiului îl vizează în mod

exclusiv pe Primarul Municipiului Timișoara și atribuțiile ce

revin acestei autorități executive a administrației publice

locale, iar nu unitatea administrativ-teritorială ori consiliul local, în

contextul în care pe parcursul litigiului nu au fost formulate obiecțiuni

cu privire la această inadvertență procedurală, împrejurare

apreciată a nu aduce vreuneia dintre părți o vătămare

de natură a atrage sancțiunea nulității actului procedural

în sensul art. 175 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte se va pronunța cu

privire la recursul declarat de Primarul Municipiului Timișoara, ca

destinatar al actului administrativ contestat în cauză.

Analizând

recursul declarat de reclamantul Primarul Municipiului Timișoara, ale

cărui critici se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1)

pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru

considerentele arătate în continuare.

de fapt și de drept relevante

În primul

rând, Înalta Curte observă faptul că recurentul nu a formulat critici

cu privire la soluția de respingere a cererii de suspendare a

executării întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr.

554/2004. Sub acest aspect, instanța de recurs reține că

soluția primei instanțe este legală și temeinică, în

condițiile în care, prin respingerea acțiunii în anulare, nu se poate

considera că este îndeplinită cerința referitoare la existența

unui caz bine justificat, prevăzută de art. 14 alin. (1) raportat la

art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la

susținerile recurentului privind nerespectarea termenelor prevăzute

de art. 20 alin. (7) și (8) din O.G. nr. 137/2000, se constată

că acestea sunt neîntemeiate, raționamentul primei instanțe fiind

la adăpost de orice critică.

Potrivit art.

20 alin. (7) și (8) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014 (forma în vigoare la data

emiterii actului administrativ contestat):

„Art. 20. -

[…]

(7)

Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se

adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării și cuprinde:

numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele,

domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării

și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare,

motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii

Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul,

calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita.

(8)

Hotărârea se comunică părților în termen de 30 de zile de

la adoptare și produce efecte de la data comunicării.”

În deplin

acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că

termenele prevăzute de textele de lege citate sunt termene de recomandare

a căror nerespectare poate atrage sancțiunea nulității

numai în măsura în care se aduce subiectului de drept o vătămare

ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului. Or,

în cauză, reclamantul nu a făcut dovada unei asemenea

vătămări care să fi fost generată de nerespectarea

termenelor în discuție.

De asemenea,

se reține că instanța de fond cu just temei a apreciat că

depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (7)

din O.G. nr. 137/2000 este justificată de complexitatea verificărilor

efectuate în cazul a 41 de municipii cu privire la asigurarea condițiilor

de transport local, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu

dizabilități locomotorii.

Totodată,

Înalta Curte reține că nu pot fi primite nici susținerile prin

care recurentul tinde să demonstreze aplicabilitatea dispozițiilor

O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, atâta timp cât

nu există o normă de trimitere în acest sens în cuprinsul O.G. nr.

137/2000.

În ceea ce

privește fondul cauzei, se constată că, în privința

Primarului Municipiului Timișoara, prin hotărârea contestată,

CNCD a reținut/hotărât următoarele:

„5.

Neasigurarea condițiilor de transport pentru persoanele cu

dizabilități locomotorii reprezintă discriminare conform art. 2

alin. (1) și (4) coroborate cu art. 10 lit. g) și h) și art. 15

din O.G. nr. 137/2000 și conform Convenției privind drepturile

persoanelor cu dizabilități, art. 19, art. 19 și art. 20

ratificată de România prin Legea nr. 221/2010.

amenzii contravenționale în valoare de 1.000 RON față de

primarii din […] Timișoara, conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr.

137/2000.

9.

Recomandă primarilor să revizuiască toate contractele încheiate

cu firmele de transport în sensul prelungirii contractelor doar cu firmele care

au toate mijloacele de transport în comun adaptate transportului persoanelor cu

dizabilități locomotorii, conform prevederilor legale.”

În cuprinsul

hotărârii, CNCD a reținut că în Municipiul Timișoara sunt

adaptate pentru transportul persoanelor cu dizabilități locomotorii,

toate cele 85 de autobuze și 50 de troleibuze, nefiind însă adaptat

niciunul dintre cele 60 de tramvaie, rezultând, cumulat, că este adaptat un

procent de 69,23% din totalul mijloacelor de transport.

Curtea de

apel a reținut legalitatea și temeinicia hotărârii CNCD, prin

raportare la dispozițiile art. 2 alin. (1), art. 10 lit. g) din O.G. nr.

137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, republicată, art. 7 alin. (1) și (2), art. 9 alin. (1)

lit. b) și art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și

promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, art. 2 lit. e), art. 3 alin.

(1), art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1) și alin. (3) lit. d) și lit.

i) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006

și art. 9 din Convenția privind drepturile persoanelor cu

dizabilități, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010. În

condițiile în care aceste dispoziții au fost citate de prima instanță

în cuprinsul sentinței pronunțate, reluarea acestora în cuprinsul

prezentelor considerente ar avea caracter superfluu, cu atât mai mult cu cât

recurentul-reclamant nu combate în mod expres interpretarea și aplicarea

dată acestor dispoziții prin sentința recurată.

Este de

observat faptul că, prin criticile formulate, recurentul expune

demersurile efectuate în perioada 2005 - 2014, pentru a asigura condiții

de transport persoanelor cu dizabilități locomotorii cu autobuzul,

microbuzul și troleibuzul, aspecte care nu sunt de natură a

răsturna prezumția de legalitate și temeinicie a actului

administrativ contestat, atât timp cât sancțiunea amenzii

contravenționale a fost aplicată în considerarea faptului că

numai 69,23% din totalul mijloacelor de transport erau adaptate, procent

determinat de constatarea că niciunul dintre cele 60 de tramvaie nu

răspunde cerinței menționate. Este adevărat că

demersurile efectuate în perioada respectivă reflectă preocuparea

autorităților locale în sensul asigurării accesibilității

persoanelor cu dizabilități locomotorii la transportul în comun,

însă nu sunt apte a demonstra lipsa de veridicitate a constatărilor

CNCD. În condițiile expuse, nu pot fi primite susținerile

recurentului în sensul că s-ar fi conformat prevederilor Legii nr.

448/2006.

De altfel,

procentul de adaptare a mijloacelor de transport și demersurile efectuate

de autoritatea locală reprezintă, în opinia instanței,

circumstanțe atenuante care au fost luate în considerare în mod corect de

către intimatul-pârât la individualizarea sancțiunii

contravenționale aplicate Primarului Municipiului Timișoara, în

cuantum de 1.000 RON, comparativ cu sancțiunea de 2.000 RON aplicată

în cazul primarilor din alte municipii în care s-a constatat existența

unui procent mult mai mic de mijloacele de transport adaptate.

Înalta Curte

constată că susținerile recurentului în sensul că a fost

inițiată modernizarea tramvaielor din parcul operatorului de

transport sunt confirmate de înscrisurile depuse în probațiune, respectiv

Acordul-cadru de prestări servicii nr. 108 din 16 aprilie 2014 și

Contractul subsecvent de prestări servicii nr. 146 din 11 iunie 2014,

încheiate între Municipiul Timișoara, prin primar, și B. Pașcani

- C. SA.

Însă,

este de observat faptul că acordul a fost încheiat cu 14 zile înainte de

adoptarea hotărârii CNCD, iar contractul a fost încheiat la mai mult de o

lună după adoptarea hotărârii contestate în cauză, astfel

că înscrisurile de care se prevalează recurentul, deși pot reliefa

însușirea recomandării prevăzute la pct. 9 din dispozitivul

hotărârii CNCD, nu au valența de a demonstra contrariul aspectele

constatate de CNCD în privința procentului de adaptare a mijloacelor de

transport pentru a asigura accesibilitatea persoanelor cu dizabilități

locomotorii.

Susținerile

recurentului în sensul că CNCD și instanța de fond au ignorat

prevederile art. 22 din Legea nr. 448/2006 conforma cărora adaptarea

mijloacelor de transport în comun se va realiza „în limitele tehnice posibile”

nu pot fi primite, atâta timp cât în cauză nu s-a făcut dovada unor

asemenea limitări care să fi determinat imposibilitatea

obiectivă de adaptare în privința tuturor celor 60 de tramvaie din

parcul operatorului de transport în comun. De altfel, caracterul neverosimil al

acestor susțineri este demonstrat chiar de către recurent, care se

prevalează în apărare de acordul și contractul menționate

anterior încheiate tocmai în scopul asigurării „serviciilor de

reparație generală cu reconstrucție și modernizare a

vagoanelor de tramvai tip GT4”, ceea ce înseamnă că nu au existat

limitări tehnice în privința adaptării acestor mijloace de

transport pentru a fi apte să asigure accesibilitatea persoanelor cu

dizabilități locomotorii.

drept al soluției adoptate în recurs

Având în

vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

Primarul Municipiului Timișoara.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Primarul Municipiului Timișoara împotriva

Sentinței civile nr. 304 din 12 noiembrie 2014 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 iunie 2016.

Procesat de

GGC - LM