ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2080/2016

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 17 iunie 2014 pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin primar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării („CNCD”), pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună: - anularea Hotărârii nr. 251 din 30 aprilie 2014, pronunțată de Colegiul Director al CNCD în Dosarul nr. x/2012; - anularea măsurilor dispuse la punctul 7 din Hotărârea nr. 251 din 30 aprilie 2014, respectiv, aplicarea amenzii contravenționale în valoare de 1.000 RON față de Primarul Municipiului Timișoara și recomandarea adresată acestuia de a revizui toate contractele încheiate cu firmele de transport, în sensul prelungirii contractelor doar cu firmele care au toate mijloacele de transport în comun adaptate transportului persoanelor cu dizabilități locomotorii; - suspendarea executării măsurilor dispuse la pct. 7 din Hotărârea nr. 251 din 30 aprilie 2014.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 304 din 12 noiembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins, în întregime, acțiunea formulată de reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul CNCD - Colegiul Director. În considerentele sentinței, Curtea de apel a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate, întemeiată pe dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reținând că nu au fost identificate motive de nelegalitate a actului contestat.

Calea de atac exercitată împotriva hotărârii primei instanțe Împotriva sentinței civile menționate la pct. I.2 au declarat recurs reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin primar, susținând că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată fără a ține cont de probatoriul administrat și de excepțiile invocate. Printr-o primă critică, se susține că în mod greșit prima instanță a respins excepția tardivității adoptării și comunicării hotărârii, față de termenele instituite prin art. 20 alin. (7) și (8) din O.G. nr. 137/2000, cu motivarea că acestea sunt termene de recomandare. Se arată că, deși este un act normativ special, O.G. nr. 137/2000 se completează cu dispozițiile O.G. nr. 2/2001, care reprezintă dreptul comun în materie, de la care nu poate deroga. Astfel, se susține că instanța de fond și-a motivat soluția pe dispozițiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, reținând în mod eronat pasivitatea autorității publice locale în sensul defavorizării unui grup de persoane, în speță persoanele cu dizabilități locomotorii. Cu referire la fondul cauzei, se afirmă că soluția instanței de fond este nelegală, întrucât autoritatea publică locală a respectat prevederile Legii nr. 448/2006 și s-a conformat acestor cerințe, astfel că, începând cu anul 2005, a avut loc achiziția a 55 de autobuze marca A. cu rampe pentru accesul persoanelor cu dizabilități, respectiv a 4 microbuze marca A. care să asigure, prin negociere cu asociațiile persoanelor cu dizabilități, transportul acestora pe raza Municipiului Timișoara. În anul 2008, Municipiul Timișoara a achiziționat 50 de troleibuze cu rampe pentru accesul persoanelor cu dizabilități, respectând cerințele Legii nr. 448/2006 - secțiunea „Transport”, iar, ulterior, în anul 2010 au fost achiziționate 30 de troleibuze articulate cu rampe pentru accesul persoanelor cu dizabilități, respectând cerințele aceleiași legi. Începând cu anul 2014, autoritatea publică locală a inițiat modernizarea tramvaielor din parcul operatorului de transport prin care s-a rezolvat și problema accesului persoanelor cu dizabilități. În acest sens, recurentul anexează Acordul-cadru de prestări servicii - modernizare a tramvaielor. Transportul cu microbuze pentru persoane cu dizabilități aprobat și finanțat de către municipalitate prin Hotărârea nr. 592 din 19 decembrie 2006 Consiliului Local va fi asigurat în permanență până la asigurarea unui parc de mijloace de transport public local, în conformitate cu obligațiile stabilite în sarcina autorităților publice locale prin legea specială. În acest scop, în baza acestei hotărâri a consiliului local, a fost încheiată Convenția nr. 64 din 9 ianuarie 2007 privind aprobarea colaborării între Direcția de Asistență Socială Comunitară Timișoara - Serviciul pentru protecția persoanei cu handicap și Regia Autonomă de Transport Timișoara, pentru realizarea activității de transport a persoanelor cu dizabilități locomotorii din Municipiul Timișoara (care este anexata la dosarul cauzei). Se subliniază faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 448/2006, măsurile specifice pe care autoritățile administrației publice locale sunt obligate să le aplice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, printre care și adaptarea mijloacelor de transport în comun aflate în circulație, se vor face „în limitele tehnice posibile”, dispoziție pe care atât CNCD, cât și instanța de judecată au ignorat-o. În concluzie, se susține că autoritatea publică locală nu a avut, nu are și nu va avea un comportament pasiv așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond. Mai mult decât atât, se afirmă că autoritatea publică locală face demersuri susținute pentru modernizarea infrastructurii de transport din fonduri bugetare sau din fonduri europene pentru achiziția de mijloace de transport noi (troleibuze, tramvaie și autobuze), respectiv prin modernizarea stațiilor de urcare și coborâre de pe traseele mijloacelor de transport în comun pentru a fi accesibile persoanelor cu dizabilități. Astfel, mijloacele de transport public din Timișoara sunt adaptate nevoilor persoanelor cu dizabilități locomotorii în proporție 69,23%, autobuzele (85 din numărul total de 85) și troleibuzele (50 din totalul de 50), tramvaiele fiind în curs de modernizare și adaptare. II. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare 1. Procedura de filtrare Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare a recursului prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din camera de consiliu de la 16 martie 2016, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 22 iunie 2016. 2. Analiza motivelor de casare Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă faptul că atât cererea de chemare în judecată, cât și recursul au fost formulate de Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin primar, iar sentința primei instanțe a fost pronunțată în acțiunea privind pe reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara. În condițiile în care primarul, municipiul și consiliul local sunt subiecte de drept distincte, hotărârea CNCD ce formează obiectul litigiului îl vizează în mod exclusiv pe Primarul Municipiului Timișoara și atribuțiile ce revin acestei autorități executive a administrației publice locale, iar nu unitatea administrativ-teritorială ori consiliul local, în contextul în care pe parcursul litigiului nu au fost formulate obiecțiuni cu privire la această inadvertență procedurală, împrejurare apreciată a nu aduce vreuneia dintre părți o vătămare de natură a atrage sancțiunea nulității actului procedural în sensul art. 175 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte se va pronunța cu privire la recursul declarat de Primarul Municipiului Timișoara, ca destinatar al actului administrativ contestat în cauză. Analizând recursul declarat de reclamantul Primarul Municipiului Timișoara, ale cărui critici se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele arătate în continuare. 3. Argumente de fapt și de drept relevante În primul rând, Înalta Curte observă faptul că recurentul nu a formulat critici cu privire la soluția de respingere a cererii de suspendare a executării întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004. Sub acest aspect, instanța de recurs reține că soluția primei instanțe este legală și temeinică, în condițiile în care, prin respingerea acțiunii în anulare, nu se poate considera că este îndeplinită cerința referitoare la existența unui caz bine justificat, prevăzută de art. 14 alin. (1) raportat la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Referitor la susținerile recurentului privind nerespectarea termenelor prevăzute de art. 20 alin. (7) și (8) din O.G. nr. 137/2000, se constată că acestea sunt neîntemeiate, raționamentul primei instanțe fiind la adăpost de orice critică. Potrivit art. 20 alin. (7) și (8) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014 (forma în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat): „Art. 20. - […] (7) Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării și cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita. (8) Hotărârea se comunică părților în termen de 30 de zile de la adoptare și produce efecte de la data comunicării.” În deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că termenele prevăzute de textele de lege citate sunt termene de recomandare a căror nerespectare poate atrage sancțiunea nulității numai în măsura în care se aduce subiectului de drept o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului. Or, în cauză, reclamantul nu a făcut dovada unei asemenea vătămări care să fi fost generată de nerespectarea termenelor în discuție. De asemenea, se reține că instanța de fond cu just temei a apreciat că depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 este justificată de complexitatea verificărilor efectuate în cazul a 41 de municipii cu privire la asigurarea condițiilor de transport local, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilități locomotorii. Totodată, Înalta Curte reține că nu pot fi primite nici susținerile prin care recurentul tinde să demonstreze aplicabilitatea dispozițiilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, atâta timp cât nu există o normă de trimitere în acest sens în cuprinsul O.G. nr. 137/2000. În ceea ce privește fondul cauzei, se constată că, în privința Primarului Municipiului Timișoara, prin hotărârea contestată, CNCD a reținut/hotărât următoarele: „5. Neasigurarea condițiilor de transport pentru persoanele cu dizabilități locomotorii reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și (4) coroborate cu art. 10 lit. g) și h) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 și conform Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități, art. 19, art. 19 și art. 20 ratificată de România prin Legea nr. 221/2010.

Aplicarea amenzii contravenționale în valoare de 1.000 RON față de primarii din […] Timișoara, conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Recomandă primarilor să revizuiască toate contractele încheiate cu firmele de transport în sensul prelungirii contractelor doar cu firmele care au toate mijloacele de transport în comun adaptate transportului persoanelor cu dizabilități locomotorii, conform prevederilor legale.” În cuprinsul hotărârii, CNCD a reținut că în Municipiul Timișoara sunt adaptate pentru transportul persoanelor cu dizabilități locomotorii, toate cele 85 de autobuze și 50 de troleibuze, nefiind însă adaptat niciunul dintre cele 60 de tramvaie, rezultând, cumulat, că este adaptat un procent de 69,23% din totalul mijloacelor de transport. Curtea de apel a reținut legalitatea și temeinicia hotărârii CNCD, prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (1), art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, art. 7 alin. (1) și (2), art. 9 alin. (1) lit. b) și art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, art. 2 lit. e), art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1) și alin. (3) lit. d) și lit. i) din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006 și art. 9 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010. În condițiile în care aceste dispoziții au fost citate de prima instanță în cuprinsul sentinței pronunțate, reluarea acestora în cuprinsul prezentelor considerente ar avea caracter superfluu, cu atât mai mult cu cât recurentul-reclamant nu combate în mod expres interpretarea și aplicarea dată acestor dispoziții prin sentința recurată. Este de observat faptul că, prin criticile formulate, recurentul expune demersurile efectuate în perioada 2005 - 2014, pentru a asigura condiții de transport persoanelor cu dizabilități locomotorii cu autobuzul, microbuzul și troleibuzul, aspecte care nu sunt de natură a răsturna prezumția de legalitate și temeinicie a actului administrativ contestat, atât timp cât sancțiunea amenzii contravenționale a fost aplicată în considerarea faptului că numai 69,23% din totalul mijloacelor de transport erau adaptate, procent determinat de constatarea că niciunul dintre cele 60 de tramvaie nu răspunde cerinței menționate. Este adevărat că demersurile efectuate în perioada respectivă reflectă preocuparea autorităților locale în sensul asigurării accesibilității persoanelor cu dizabilități locomotorii la transportul în comun, însă nu sunt apte a demonstra lipsa de veridicitate a constatărilor CNCD. În condițiile expuse, nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că s-ar fi conformat prevederilor Legii nr. 448/2006. De altfel, procentul de adaptare a mijloacelor de transport și demersurile efectuate de autoritatea locală reprezintă, în opinia instanței, circumstanțe atenuante care au fost luate în considerare în mod corect de către intimatul-pârât la individualizarea sancțiunii contravenționale aplicate Primarului Municipiului Timișoara, în cuantum de 1.000 RON, comparativ cu sancțiunea de 2.000 RON aplicată în cazul primarilor din alte municipii în care s-a constatat existența unui procent mult mai mic de mijloacele de transport adaptate. Înalta Curte constată că susținerile recurentului în sensul că a fost inițiată modernizarea tramvaielor din parcul operatorului de transport sunt confirmate de înscrisurile depuse în probațiune, respectiv Acordul-cadru de prestări servicii nr. 108 din 16 aprilie 2014 și Contractul subsecvent de prestări servicii nr. 146 din 11 iunie 2014, încheiate între Municipiul Timișoara, prin primar, și B. Pașcani - C. SA. Însă, este de observat faptul că acordul a fost încheiat cu 14 zile înainte de adoptarea hotărârii CNCD, iar contractul a fost încheiat la mai mult de o lună după adoptarea hotărârii contestate în cauză, astfel că înscrisurile de care se prevalează recurentul, deși pot reliefa însușirea recomandării prevăzute la pct. 9 din dispozitivul hotărârii CNCD, nu au valența de a demonstra contrariul aspectele constatate de CNCD în privința procentului de adaptare a mijloacelor de transport pentru a asigura accesibilitatea persoanelor cu dizabilități locomotorii. Susținerile recurentului în sensul că CNCD și instanța de fond au ignorat prevederile art. 22 din Legea nr. 448/2006 conforma cărora adaptarea mijloacelor de transport în comun se va realiza „în limitele tehnice posibile” nu pot fi primite, atâta timp cât în cauză nu s-a făcut dovada unor asemenea limitări care să fi determinat imposibilitatea obiectivă de adaptare în privința tuturor celor 60 de tramvaie din parcul operatorului de transport în comun. De altfel, caracterul neverosimil al acestor susțineri este demonstrat chiar de către recurent, care se prevalează în apărare de acordul și contractul menționate anterior încheiate tocmai în scopul asigurării „serviciilor de reparație generală cu reconstrucție și modernizare a vagoanelor de tramvai tip GT4”, ceea ce înseamnă că nu au existat limitări tehnice în privința adaptării acestor mijloace de transport pentru a fi apte să asigure accesibilitatea persoanelor cu dizabilități locomotorii. 4. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Primarul Municipiului Timișoara.