ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2451/2019

Ședința publică din data de 10 mai 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de la data de 05.07.2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul Primarul Municipiului Arad a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în principal, anularea parțială a Hotărârii nr. 357 din 11.05.2016, emisă de pârât, iar în subsidiar, admiterea cererii cu consecința modificării parțiale a hotărârii atacate și înlocuirea amenzii stabilite în sarcina Primarului Municipiului Arad, cu sancțiunea avertismentului.

Prin sentința civilă nr. 251 pronunțată în data de 19 octombrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității de autoritate locală sancționată contravențional a Primarului Municipiul Arad excepția prescripției dreptului de constatare a contravenției privind neasigurarea condițiilor de transport, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilități locomotorii și acțiunea formulată de reclamantul Primarul Municipiului Arad, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs Primarului Municipiul Arad, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond, rejudecând cauza să se dispună anularea parțială a Hotărârii nr. 357 din 11.05.2016, emisă de pârât, iar în subsidiar, admiterea cererii cu consecința modificării parțiale a hotărârii atacate și înlocuirea amenzii stabilite în sarcina Primarului Municipiului Arad, cu sancțiunea avertismentului.

Consideră că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, precum și cu încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Prima critică a vizat faptul că instanța de fond a încălcat prevederile Legii nr. 215/2001 republicată cu modificările ulterioare și ale art. 26 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, apreciind că excepția privind lipsa calității de contravenient a Primarului Municipiului Arad este nefondată.

Consideră că argumentele primei instanțe cu referire la atribuțiile prevăzute de art. 2, lit. d) și de art. 36, alin. (6) din Legea nr. 215/2001 nu sunt suficiente pentru înlăturarea dispozițiilor speciale ale art. 26, alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 și art. 21, alin. (1) din Legea nr. 215/2001 republicată.

Susține că Primarul Municipiului Arad nu are calitate de contravenient și nu poate fi parte în cadrul raportului obligațional stabilit în cadrul Hotărârii nr. 357 din 11.05.2016, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, neputând fi obligat la plata amenzii contravenționale în condițiile în care legiuitorul prin prisma prevederilor O.G. nr. 137/2000, stabilește posibilitatea sancționării doar a persoanelor juridice și nu direct a reprezentaților acestora.

A doua critică a vizat faptul că în mod nelegal Curtea de apel Timișoara a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului de constatare a contravenției privind neasigurarea condițiilor de transport, prin mijloacele de transport în comun, a persoanelor cu dizabilități locomotorii, invocate de către reclamant, făcând o aplicare greșită prevederilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Sub acest aspect a menționat că parcul auto și de tramvaie din municipiul Arad ce asigură transportul local, funcționează dinainte de anul 2000, iar pârâta însărcinată cu verificarea și sancționarea neregulilor avea posibilitatea să constate și să le sancționeze anterior anului 2014.

De asemenea, consideră că prima instanță în mod greșit a apreciat prezența unei contravenții continue, cât timp în speță municipiul Arad nu a adoptat o poziție inactivă și de ignorare a prevederilor Legii nr. 448/2006 republicată. Sub acest aspect arată că municipiul Arad din anul 2014 și-a îmbunătățit parcul mijloacelor de transport prin adaptarea și achiziționarea vehiculelor de transport în comun, care asigură transportul persoanelor cu dizabilități. În speță așa cum reiese și din tabelul evidențiat la pagina 5 al hotărârii atacate, de la 56 de autobuze adaptate în anul 2014, la 60 de autobuze și 6 tramvaie adaptate existente în parcul mijloacelor de transport în comun din Arad în anul 2016.

Pe fond, arată că, instanța de fond a înlăturat nelegal argumentele prezentate în acțiunea formulată de reclamant și a stabilit în mod netemeinic că a încălcat obligațiile impuse de art. 22 din Legea nr. 448/2006.

Susține că Municipiul Arad a făcut și face eforturi financiare deosebite pentru a asigura accesul cât mai facil al persoanelor cu handicap locomotor la mijloacele de transport în comun. Astfel, din totalul de 126 stații de tramvai urbane existente în Municipiul Arad, 69 dintre acestea sunt amenajate pentru persoanele cu dizabilităti locomotorii, alte două stații fiind amenajate în localitățile suburbane.

Curtea de Apel Timișoara a reținut în mod greșit încălcarea de către reclamant a obligațiilor impuse de art. 22 din Legea nr. 448/2006, apreciind în mod netemeinic existența unei discriminări directe în sensul art. 2, alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Pornind de la principiile care stau la baza protecția și promovării drepturilor persoanelor cu handicap prevăzute la art. 3 din Legea nr. 448/2006 ce impun autorităților publice obligația să promoveze, să respecte și să garanteze drepturile persoanei cu handicap, consideră că la nivelul transportului public în comun realizat la nivelul municipiului Arad, reclamantul a dovedit o atitudine pozitivă în respectarea principiilor enunțate în articolul mai sus enunțat.

În acest sens, consideră aprecierea primei instanțe, cu privire la nerespectarea prevederilor art. 22 din Legea nr. 448/2006, ca fiind neîntemeiată cât timp în rețeaua transportului urban există achiziționate 6 tramvaie noi complet dotate pentru persoanele cu dizabilităti, care circulă pe cea mai lungă rută din municipiu, fapt ce demonstrează aplicarea de către reclamant a dispozițiilor lit. a) al art. 22, precum și a lit. b) al aceluiași articol, în condițiile în care există un număr de 18 autobuze dotate cu trapă manuală și 42 de autobuze dotate cu trapă manuală și podea înclinată, special pentru persoanele cu dizabilităti locomotorii, în scopul facilitării accesului în mijloace de transport în comun a acestor persoane.

Or, în condițiile în care la nivelul transportului public în comun din municipiul Arad există vehicule adaptate și concepute cu sisteme ce asigură transportul în comun pentru persoanelor cu dezabilități nu se poate reține pasivitatea autorității locale și nici incidența art. 2 alin. (4) și art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2010, cât timp nu se află în prezența unui tratament injust și nici un refuz privind accesul unei persoane la serviciile oferite de companiile de transport în comun.

În ceea ce privește cererea de înlocuire a sancțiunii amenzii aplicate cu avertismentul, curtea de apel în mod neîntemeiat a arătat că solicitarea nu poate fi primită.

Față de argumentele expuse în motivarea acțiunii rezultă fără îndoială că nu se află în prezența unei discriminări directe conturate într-un refuz din partea reclamantului de a asigura accesul persoanelor cu dizabilități la serviciile de transport public în comun, cât timp a dovedit existența vehiculelor adaptate la nevoile persoanelor cu dizabilități, precum și demersurile continue ale municipalității pentru achiziționarea mijloacelor de transport în comun adaptate cerințelor persoanelor cu dizabilități, aspect ce scoate din sfera pasivității autoritatea publică locală, situație în care prima instanță în analizarea acestei cereri trebuia să facă aplicabilitate prevederilor art. 21, alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, raportat la împrejurările săvârșirii presupusei fapte contravenționale.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentul-reclamant, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat.

Prin Hotărârea nr. 357/11.05.2016 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a constatat întrunirea elementelor constitutive ale contravenției prevăzute de art. 2 alin. (1) și (4) coroborate cu art. 10 lit. g) și h) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 pentru fapta de a nu asigura condițiile de transport pentru persoanele cu dizabilități și Convenția privind dreptul persoanelor cu dizabilități, aplicându-se sancțiunea amenzii contravenționale de 8.000 RON pentru primarii mai multor localități, printre care și Primarul Municipiului Arad.

Primarul Municipiului Arad a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu verificarea legalității Hotărârii nr. 357/2016 a C.N.C.D., acțiune ce a fost respinsă de prima instanță.

Se constată că, prin argumentele dezvoltate în cererea de recurs, recurentul-reclamant nu face altceva decât să reia criticile de nelegalitate expuse în cererea de chemare în judecată, instanța de fond pronunțându-se în mod corect cu privire la toate aceste aspecte.

Astfel, prin motivele de recurs, întemeiate formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu arată care sunt motivele de nelegalitate ale sentinței recurate din perspectiva dispozițiilor legale evocate, susținând, în esență, că Primarul Municipiului Arad nu are niciun fel de atribuții raportat la transportul local, că este prescris dreptul de constatare al contravenției și că a respectat prevederile art. 22 din Legea nr. 448/2016, cumpărând și dotând mijloacele de transport în comun cu trape manuale pentru persoanele cu dizabilități locomotorii.

Prima critică nu poate fi reținută având în vedere că primarul este autoritate a administrației publice locale prin care se realizează autonomia locală conform art. 121 alin. (1) din Constituția României.

Înalta Curte consideră că reclamantul, în calitatea sa de Primar al Municipiului. Arad are calitatea de subiect al contravenției, aceasta fiind justificată prin prisma art. 61 alin. (2) din Legea 215/2001, deoarece este obligat să asigure respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, din această perspectivă excepția de nulitate a hotărârii contestate nu este întemeiată.

Chiar dacă Consiliul Local are atribuții în adoptarea hotărârilor în sensul asigurării cadrului necesar privind furnizarea serviciilor publice de transport local conform art. 36 alin. (2) lit. d) și 36 alin. (6) lit. a) pct. 14 din Legea 215/2001 pe care le coordonează Primarul, acesta are drept de inițiativă în adoptarea acestor hotărâri și conduce întreg aparatul administrativ în calitate de autoritate executivă a U.A.T.

De asemenea, potrivit art. 22 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, "Autoritățile administrației publice locale au obligația să ia următoarele măsuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap:

a) să achiziționeze mijloace de transport în comun adaptate;

b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulație în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare."

Potrivit art. 63 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 215/2004, primarul ia măsuri pentru organizarea exercitării și executării în concret a activității din domeniile prevăzute la art. 36 alin. (6) lit. d) privind gestionarea serviciilor furnizate către cetățeni.

În cauză contravenția constă în neluarea măsurilor necesare pentru adaptarea parcului auto de transport public local pentru nevoile persoanelor cu dizabilități. Persistența în timp a acestei situații nu este în măsură de a genera o contravenție neacoperită de actul normativ, ci de a sancționa o conduită neconformă stabilită de acesta. A arunca responsabilitatea între Consiliul local și Primar înseamnă a goli de conținut prevederile legale și convenționale și de a lăsa persoanele cu nevoi speciale în imposibilitate de deplasare.

Față de dispozițiile legale evocate, se constată că în mod corect a reținut instanța de fond că instituția primarului, în calitate de organ executiv, are obligația de a lua măsurile necesare pentru asigurarea accesului în mijloacele de transport în comun a persoanelor cu dizabilități locomotorii.

În ceea ce privește incidența excepției prescrierii dreptului de constatare al contravenției, nici această critică nu este fondată, întrucât, astfel cum în mod corect a reținut și motivat judecătorul fondului, în cauză contravenția nu s-a prescris, ci ea este continuă, situația respectivă, conform susținerilor recurentului-reclamant, existând în timp, încă dinainte de anul 2000, aspect ce se încadrează în prevederile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte nu poate reține ca fiind întemeiate nici una dintre criticile din recurs, față de următoarele aspecte:

Recurentul-reclamant Primarul Municipiului Arad a fost chestionat cu privire la numărul de mijloace de transport adaptate persoanelor cu nevoi speciale, dar a înțeles să nu răspundă solicitării, așa încât nu poate acuza CNCD de lipsă de diligență fiind singurul responsabil de faptul că situația a fost considerată neschimbată.

Totodată, situația a fost consemnată și în Hotărârile nr. 251/2014 și nr. 271/2015 prin care s-au acordat termene de remediere a situației, fără însă să se fi adaptat toate mijloacele de transport în comun. De altfel, cum în mod legal a reținut nstanța de fond, împrejurarea că o parte din acestea au fost adaptate (puține ca număr, însă) a și atras aplicarea unei sancțiuni contravenționale cu un cuantum mai mic al amenzii decât cel aplicat primarilor din localitățile unde nu s-a luat nicio măsură de înlăturare a situației discriminatorii

În privința criticii vizând caracterul disproporționat al amenzii, Înalta Curte reține că este nefondată, întrucât cuantumul a fost justificat de C.N.C.D. Instituția pârâtă văzând că situația nu se îndreaptă în sensul adaptării tuturor mijloacelor de transport, iar solicitările îi sunt ignorate nu a avut de ales decât sa aplice amenda spre maximul acesteia.

De asemenea, nu se poate reține caracterul injust al amenzii, fiind evident că, raportat la situația de fapt reținută prin hotărârea nr. 357/2016 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, reclamantul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 448/2006, potrivit cărora, pentru protecția sănătății fizice și mentale a persoanelor cu handicap, autoritățile publice au obligația să creeze condiții de disponibilitate, respectiv de transport, infrastructură, rețele de comunicare, a serviciilor medicale și sociomedicale.

Rezultă, prin urmare, din dispozițiile legale enunțate, că obligația de a adapta mijloacele de transport în comun aflate în circulație se referă la toate mijloacele de transport, neputându-se impune persoanelor cu handicap să aștepte un mijloc de transport adaptat nevoilor lor.

Prin urmare, în mod legal prima instanță a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale contravenției și a constatat legalitatea hotărârii atacate în parte de reclamant.

De aceea, apreciind că soluția instanței de fond a fost dată cu respectarea prevederilor legale, în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Primarul Municipiului Arad împotriva sentinței civile nr. 251 din 19 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 mai 2019.