ÎCCJ, decizie (scj.ro #85271)

Cetățean român plecat în străinătate. Depășirea termenului de ședere în statul străin. Suspendarea dreptului de folosire a pașaportului. Reducerea perioadei de suspendare Index alfabetic : Cetățean român Suspendarea pașaportului Perioadă de suspendare Termen de ședere O.G. nr. 65/1997 Măsura suspendării dreptului de folosire a pașaportului poate fi luată și în cazul persoanelor care au depășit termenul de ședere în statul în care au călătorit, dar, având în vedere principiul individualizării sancțiunii, această măsură se stabilește proporțional cu gravitatea faptei comise și consecințele ei . I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 8540 din 26 noiembrie 2004 Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ reclamanta B.I.C.

a chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor solicitând anularea măsurii de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului individual sau, în subsidiar, reducerea perioadei de suspendare la minimul prevăzut de lege. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 2002 a efectuat o deplasare în S.U.A. având drept de muncă pe o perioadă limitată. La expirarea vizei de ședere a continuat însă să lucreze până la 26 octombrie 2003 când, revenind în țară i-a fost comunicată măsura suspendării folosirii pașaportului pe o durată de patru ani. Reclamanta a considerat că această durată este nejustificat de mare față de împrejurarea că nu a săvârșit fapte penale, iar motivul depășirii termenului de ședere în străinătate a fost numai dorința de a lucra în continuare.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ prin sentința civilă nr. 211 din 10 februarie 2004 a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor O.G. nr. 65/1997 privind regimul pașapoartelor modificată prin O.G. nr. 84/2003, împotriva persoanelor care depășesc termenul de ședere în statele în care au călătorit stabilite prin acordurile și convențiile încheiate cu acestea, se poate dispune măsura suspendării dreptului de folosire a pașaportului pe o durată cuprinsă între 1 – 5 ani, iar raportat la starea de fapt expusă, sancțiunea aplicată reclamantei este justificată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile O.G.

nr. 84/2003. Recurenta a susținut, în esență, că nu se justifică aplicarea măsurii spre maximul prevăzut de lege întrucât la expirarea vizei a continuat să lucreze cu contract de muncă până la 26 octombrie 2003, iar intenția legiuitorului a fost în principal de a sancționa persoanele care săvârșesc fapte penale grave în străinătate. Recursul este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 14 din O.G. nr. 65/1997 așa cum a fost modificată și completată prin O.G. nr. 84/2003 „Cetățeanului român i se poate refuza, temporar, eliberarea pașaportului, iar dacă i-a fost eliberat îi poate fi retras ori i se poate suspenda dreptul de folosire a acestuia atunci când: a) există date temeinice că a săvârșit o infracțiune pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani închisoare și că intenționează să folosească pașaportul pentru a se sustrage urmăririi penale.

Măsura se ia la cererea organelor de poliție pentru o perioadă de cel mult 7 zile. b) este învinuit sau inculpat într-o cauză penală și magistratul dispune instituirea măsurii interdicției părăsirii localității sau țării, în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, indiferent de faza în care acesta se află. c) a fost condamnat și are de executat o pedeapsă privativă de libertate. d) este urmărit pentru creanțe exigibile mai mari de 25 milioane lei, datorate unor persoane fizice, persoane juridice sau statului, iar executarea acestora nu este garantată, în acest caz măsura se ia la cererea celor interesați dacă plata creanțelor a fost dispusă prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă.

e) a săvârșit în străinătate fapte de natură să aducă atingere siguranței naționale, menținerii ordinii publice, protecției sănătății sau moralei ori drepturilor și libertăților fundamentale ale altei persoane care sunt stabilite prin hotărâri judecătorești sau fac obiectul urmăririi penale; În astfel de cazuri măsura se dispune de către Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei sau de către formațiunile teritoriale de evidență informatizată a persoanei, după caz, pentru o durată cuprinsă între 1 an și 5 ani stabilită proporțional cu gravitatea faptei comise și cu consecințele ei.

Aceeași măsură poate fi luată și împotriva persoanei care a săvârșit în străinătate fapte de cerșetorie, constatate potrivit legii, precum și împotriva persoanelor returnate în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state și a cetățenilor români care au fost returnați din state cu care România nu a încheiat acorduri de readmisie, indiferent de motive, ori au depășit termenele de ședere în statele în care au călătorit, stabilite prin acordurile sau convențiile încheiate cu acestea. Rezultă așadar, din redactarea articolului sus-menționat că măsura sancționatorie pentru persoanele care au depășit termenele de ședere poate fi stabilită proporțional cu gravitatea faptei comise și consecințele ei.

Or, în speță, instanța apreciază, raportat la dispozițiile precitate și la fapta comisă de reclamantă că gravitatea acesteia nu justifică aplicarea măsurii sancționatorii orientată spre maximul prevăzut de lege. Urmează așadar să se individualizeze măsura prin cuantificarea termenului de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului pentru B.I.C. pornind de la situația de fapt incidentă care nu poate fi comparată cu o faptă penală. În consecință, recursul a fost admis.