ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 427/2019

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea penală din 10 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2016, printre altele, în temeiul art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât aceste prevederi au făcut obiectul verificării de constituționalitate prin Decizia nr. 297/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din data de 25 iunie 2018, prin care s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.

S-a arătat că, în considerentele deciziei anterior menționate, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. instituie o soluție legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu îi sunt comunicate acestuia, astfel că nu îi permit să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale. Instanța de contencios constituțional a constatat, de asemenea, că soluția legislativă anterioară, prevăzută la 123 alin. (1) C. pen. (1969), îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat (paragrafele 31 și 34).

Curtea de Apel București a mai arătat că modalitatea de interpretare a prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen., aspect criticat de inculpat pe calea excepției invocate, intră în competența instanței de control judiciar în considerarea faptului că unul dintre motivele de apel formulate vizează constatarea împlinirii termenului de prescripție în cauză.

Deopotrivă, s-a subliniat că problemele invocate de inculpat au făcut obiectul Dosarului nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care, prin Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, a respins sesizările cu care a fost învestită ca inadmisibile, întrucât nu intră în sfera sa de competență completarea ori modificarea normei juridice declarată ca neconstituțională, acest atribut fiind conferit exclusiv legiuitorului.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul A., arătând că, în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată, inclusiv cea reglementată de alin. (3) a textului de lege, constând în aceea ca prevederile criticate să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional. În acest sens, a arătat că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, s-a constatat doar că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională, așa încât restul textului de lege este în vigoare și la acest moment și, ca urmare, poate forma obiectul verificării de constituționalitate pe calea unei alte excepții.

A precizat, totodată, că, din considerentele Deciziei nr. 5/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, rezultă că doar Curtea Constituțională poate stabili întinderea deciziilor sale, instanțele judecătorești neavând posibilitatea din punct de vedere legal să interpreteze aceste decizii, ci doar să le aplice conform considerentelor, aspect care, în opinia sa, constituie un argument în vederea admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția invocată.

A mai arătat că Decizia nr. 297/2018 este o decizie de neconstituționalitate necondiționată și nu una interpretativă, unicul său efect fiind scoaterea din dreptul pozitiv a sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", atribut care, însă, nu este în competența Curții Constituționale. În plus, modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în sensul completării textului cu soluția legislativă prevăzută de art. 123 alin. (1) C. pen. (1969), care stabilea întreruperea termenului de prescripție prin îndeplinirea unui act care trebuia comunicat persoanei acuzate, contravine dispozițiilor constituționale referitoare la separația puterilor în stat, la rolul Parlamentului și la atribuțiile Curții Constituționale, dar și principiului previzibilității legii penale.

A subliniat că este îndeplinită și condiția legăturii cu cauza, având în vedere că în calea de atac a apelului s-a solicitat constatarea încetării procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale în raport cu infracțiunile reținute în sarcina sa.

Examinând recursul declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, și corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziții normative.

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. invocată de inculpatul A. în fața Curții de Apel București, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că aceasta întrunește doar condițiile reglementate de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar nu și pe cea de la alin. (3) al acestui text de lege, atâta timp cât aspectele criticate au făcut deja obiectul analizei instanței de contencios constituțional, care, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, a stabilit că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.

Astfel, în considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că instituția prescripției răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât instituie, pe de o parte, un termen de decădere al organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, iar, pe de altă parte, un termen apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârșite și efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relațiilor sociale (paragraful 22). Așa fiind, analiza dispozițiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale trebuie făcută din aceeași dublă perspectivă, ea reprezentând (...) o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale (paragraful 23).

Curtea a constatat că întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale (paragraful 24).

Instanța de contencios constituțional a reținut că "prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale" (paragraful 31).

A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale pentru persoana în cauză, o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) C. pen. (paragraful 28). Or, conform jurisprudenței Curții Constituționale, o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar și uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (paragraful 29).

În concluzie, Curtea Constituțională a constatat că "soluția legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. (1) C. pen. 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat" (paragraful 34).

Pe de altă parte, se observă că, prin cererea formulată în fața Curții de Apel București, inculpatul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. în ceea ce privește sintagma "cursul prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", apreciind că, în interpretarea dată de practica judiciară, în sensul că s-ar completa cu soluția legislativă prevăzută de art. 123 alin. (1) C. pen. (1969), acestea contravin prevederilor art. 61 alin. (1), art. 146 lit. d) și, respectiv, art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituția României întrucât nu răspund condițiilor de previzibilitate impuse cu titlu imperativ de legea fundamentală de vreme ce nu reglementează expres cazurile în care poate interveni întreruperea prescripției răspunderii penale. Or, așa cum s-a arătat anterior, aceste aspecte criticate de apărare au fost avute în vedere de Curtea Constituțională la pronunțarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, regăsindu-se printre argumentele ce au determinat declararea ca neconstituțională a soluției legislative care prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură" din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen.

În același sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care, în Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019, a constatat că întrebările cu care a fost sesizată nu ridică veritabile probleme de drept întrucât Curtea Constituțională a furnizat, prin considerentele Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, toate elementele necesare pentru cunoașterea efectelor ce trebuie atribuite acestei hotărâri.

În acest context, trebuie subliniat că, în jurisprudența sa, instanța de contencios constituțional a statuat, cu valoare de principiu, că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care aceasta se sprijină (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

Ca urmare, în condițiile în care Curtea Constituțională a analizat deja constituționalitatea textului de lege criticat, stabilind, cu valoare obligatorie, limitele în care judecătorul trebuie să aplice dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată că cererea de sesizare formulată de recurent nu întrunește condiția reglementată de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, așa încât, în mod corect, a fost respinsă de prima instanță.

Pentru considerentele arătate, constatând că încheierea atacată este legală și temeinică, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii penale din 10 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2016, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului. În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 80 RON, până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul încheierii penale din 10 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în sumă de 80 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 septembrie 2019.

Procesat de GGC - LM