ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 167/2021

Deliberând, asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția Penală și de Minori, în Dosarul x/2017, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. - invocată de inculpatul A..

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Cluj a reținut următoarele:

Cererea de sesizare Curții Constituționale a fost formulată în cadrul soluționării apelurilor formulate de inculpatul A. și Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare împotriva sentinței penale nr. 1060 din data de 6.03.2020 pronunțată de Judecătoria Baia Mare, care privește pe inculpații A., B. și SC C. SRL.

Obiectul prezentei excepții îl constituie dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. respectiv cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea.

Conform unor interpretări, ca urmare a Deciziei nr. 297/2018, prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. s-ar completa cu soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, care îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.

În această modalitate prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. contravin dispozițiilor constituționale referitoare la separația puterilor în stat, rolul Parlamentului, atribuțiile Curții Constituționale și, finalmente, principiului previzibilității legii penale, în concret prevederilor art. 61 alin. (1), art. 146 lit. d), respectiv prevederilor art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție.

Cu privire la admisibilitatea excepției s-a invocat că excepția este admisibilă, întrucât îndeplinește cele trei condiții de admisibilitate instituite prin prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Astfel, în primul rând, în raport de condiția prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională nu a admis nicio excepție care să vizeze prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. din perspectiva criticilor aduse prin prezenta excepție.

Cu privire la cea de-a doua condiție, a aflării cauzei în faza de judecată, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată în fața instanței de judecată în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, motiv pentru care și această condiție este îndeplinită.

În fine, excepția îndeplinește și condiția ca textele criticate să aibă legătură cu cauza dedusă judecății. În speță, s-a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale. În măsura în care s-ar accepta faptul că printr-o decizie a Curții nu pot fi introduse în dreptul pozitiv noi prevederi legale atunci cererea de încetarea a procesului penal ar fi întemeiată. Însă, dacă s-ar accepta că întregirea textului art. 155 alin. (1) din C. pen. poate fi realizată printr-o decizie a Curții, cererea de încetare a procesului penal ar fi neîntemeiată.

În consecință, ținând cont de îndeplinirea tuturor condițiilor impuse prin prevederile Legii nr. 47/1992, s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale, pentru ca aceasta să se pronunțe, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție asupra fondului acesteia.

Cu privire la încălcarea separației puterilor în stat, rolului Parlamentului și atribuțiilor Curții Constituționale în măsura în care prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. se completează cu soluția legislativă anterioară, regăsită în art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969.

Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.

Pornind de la aceste prevederi, chiar și în literatura de specialitate s-a arătat că Parlamentul României deține un monopol legislativ, în sensul că nicio altă autoritate publică nu poate emite norme juridice cu caracter de lege. [...] Tot prin Constituție se instituie delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanțe simple sau ordonanțe de urgență, iar Președintele României poate și el să recurgă la delegarea legislativă pe calea unor decrete normative. [...] Delegarea legislativă reprezintă transferul unor atribuții legislative la autoritățile puterii executive, printr-un act de voință al Parlamentului, ori pe cale constituțională în situații extraordinare. în ambele cazuri, transferul este limitat și condiționat. Numai anumite prerogative legislative pot fi transferate puterii executive, pe o perioadă limitată de timp și sub un control parlamentar bine definit. (I. Vida în I. Muraru, E.S. Tănăsescu - coordonatori, Constituția României. Comentariu pe articole, 2008, p. 598),

Pornind de la aceste coordonate, se poate conchide că introducerea în dreptul pozitiv, ca o completare a art. 155 alin. (1) din C. pen., a soluției legislative cuprinse în art. 123 alin. (1) din C, pen. din 1969, ar încălca monopolul legislativ acordat constituțional Parlamentului. Mai mult, delegarea legislativă nu poate fi acordată Curții Constituționale și nici nu a fost acordată prin Constituție sau prin voința Parlamentului.

Nu se poate discuta despre existența unui efect limitat în timp al actului de legiferare realizat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 297/2018, iar asupra deciziei Curții Constituționale de introducere în dreptul pozitiv a unor norme abrogate anterior, Parlamentul nu poate exercita vreo forma de control.

Potrivit prevederilor art. 146 lit. d) din Constituție, Curtea Constituțională are următoarele atribuții (...) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului.

Prevederile constituționale care atribuie rolul de exercitare a controlului constituțional a posteriori asupra dispozițiilor cuprinse în legi trebuie privit în strânsă corelație cu prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 care statuează: Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

În acest sens, s-a arătat că atribuțiile Curții Constituționale au fost limitativ stabilite prin Constituție. Așadar, nicio altă activitate, care trimite la rolul Curții de garant al respectării Legii fundamentale, nu poate fi exercitată de această autoritate publică în lipsa unei învestiri constituționale exprese (C. Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, 2008, p. 857).

În exercitarea atribuțiilor sale de control, Curtea Constituțională nu este competentă să modifice sau să completeze dispozițiile legale a căror neconstituționalitate o constată. Cu alte cuvinte, Curtea se limitează doar la a evidenția neconcordanța unor prevederi legale cu anumite texte înscrise în Constituție. Altfel, ar însemna să se confere acestei autorități publice calitatea de "legiuitor pozitiv". În calitate de garant al respectării. Constituției, Curtea nu își poate asuma rolul de a crea, abroga sau modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de "legiuitor pozitiv" (Decizia nr. 27/1996 a Curții Constituționale a României). [...] Curtea Constituțională nu are dreptul să își asume, prin deciziile pe care le pronunță, rolul de legiuitor pozitiv, subrogându-se astfel funcției legiuitoare a Parlamentului, care potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție este unica autoritate legiuitoare a țării (Decizia nr. 99/2008 a Curții Constituționale a României). În îndeplinirea atribuțiilor sale, Curtea se pronunță numai asupra caracterului constituțional al reglementării ce face obiectul controlului său constituțional (C. Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, 2008, p. 857-858 din Decizia nr. 45/2008 a Curții Constituționale a României).

În concluzie, singurul efect la care poate conduce o decizie a Curții este cel de eliminare din dreptul pozitiv a normei neconformă cu Constituția. Pentru a rămâne într-un cadru constituțional, Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României ar fi putut doar să elimine din dreptul pozitiv prevederea legală neconstituțională: oricărui act de procedură în cauză, urmând ca Parlamentul sau Guvernul, în virtutea prerogativelor lor constituționale, să introducă în dreptul pozitiv situații de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Nicidecum nu îi era îngăduit Curții să introducă ea în dreptul pozitiv norme care să stabilească modalități de întrerupere a cursului prescripției.

Într-adevăr, nu poate fi negat rolul de izvor de drept penal al deciziilor Curții Constituționale. Însă, Curtea trebuie să se limiteze la rolul său constituțional de legiuitor negativ, iar nu pozitiv. În literatura de specialitate s-a arătat că deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe sunt obligatorii și opozabile erga omnes. Pe cale de consecință, aceste decizii au caracter de izvoare de drept penal căci, deși ele nu creează norme de incriminare, au capacitatea de a scoate din vigoare o astfel de normă. De aceea, s-a afirmat că deciziile Curții Constituționale constituie izvoare formale directe cu caracter negativ {F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală. Volumul I, 2008, p. 101).

Jurisprudența Curții Constituționale.

Unica situație cunoscută în care s-a pus problema ca o decizie a Curții să aibă ca efect reintrarea în dreptul pozitiv a unor norme juridice abrogate anterior a fost generată de dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 și de Decizia nr. 62/2007 a Curții Constituționale.

Prevederile art. 1 pct. 56 din Legea nr. 278/2006 stabileau; C. pen. al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: [...} Articolele 205, 206, 207 și 2361 se abrogă. în acest fel, Parlamentul a abrogat printre altele dispozițiile din C. pen. anterior referitoare la infracțiunile de insultă și calomnie, respectiv cele referitoare la proba verității.

Prin Decizia nr. 62/2007 a Curții Constituționale, s-a admis o excepție de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea C. pen., precum și pentru modificarea și completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 și 207 din C. pen., sunt neconstituționale.

În aceste condiții, ca efect al deciziei, s-a ridicat problema reintroducerii în dreptul pozitiv normelor respective.

Cu toate acestea, prin Decizia nr. 8/2010 a Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii s-a statuat că normele de incriminare a insultei și calomniei cuprinse în art. 205 și 206 din C. pen., precum și prevederile art. 207 din C. pen. privind proba verității, abrogate prin dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziții declarate neconstituționale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curții Constituționale, nu sunt în vigoare.

În considerente, instanța supremă a arătat printre altele chiar argumente invocate în cuprinsul prezentei excepții, respectiv: câtă vreme faptele de insultă și de calomnie, dezincriminate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, nu au mai fost reincriminate de puterea legiuitoare, singura abilitată într-un stat de drept să o facă, nu se poate considera că faptele respective ar constitui infracțiuni și că textele de lege abrogate în care erau incriminate ar fi reintrat în vigoare. Prin urmare, neexercitarea de către Parlament a prerogativei de a reexamina textul de lege, considerat neconstituțional nu poate conduce univoc la soluția de suplinire a acestei puteri esențiale în cadrul statului de drept și la emiterea în numele ei, de către o altă autoritate, a unei dispoziții de abrogare, un asemenea procedeu fiind inadmisibil și în raport cu prevederea înscrisă în ort. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, prin care s-a stabilit, cu valoare de neînlăturat pentru tehnica legislativă, că "nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial".

Lipsa de previzibilitate a textului de lege în actuala configurație.

În urma Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, indiferent dacă prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. se completează cu prevederile art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969 sau dacă decizia a eliminat din dreptul pozitiv și a lipsit de efecte juridice cauzele de întrerupere a cursului prescripției intervenite anterior, dispozițiile legale sunt profund neprevizibile.

La acest moment al procesului penal, în care se apropie dezbaterea apelurilor, inculpatul nu are nicio posibilitate să cunoască și să își adapteze susținerile în funcție de situația sa juridică, în concret în funcție de incidența sau lipsa incidenței prescripției răspunderii penale.

Din perspectiva lipsei de previzibilitate, trebuie remarcat și faptul că inclusiv Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale operează cu termeni diferiți și cu modalități diferite de descriere a împrejurării care ar trebui să conducă la întreruperea cursului prescripției. Astfel, dacă la pct. 18 și pct. 34 sunt folosite expresii care vizează efectuarea de acte care, potrivit legii, trebuie comunicate, la pct. 19, pct. 23 și pct. 24 sunt folosite expresii care vizează efectuarea de acte care sunt în concret comunicate.

Folosirea unor termeni diferiți, care evocă situații de fapt diferite (efectuarea de acte care trebuie comunicate versus efectuarea de acte comunicate efectiv), chiar dacă se conchide în finalul deciziei că soluția legislativă anterioară era conformă cu Constituția, e în măsură să genereze confuzie și să introducă arbitrariul în procesul de aplicare a legii.

Pe de altă parte, completarea art. 155 alin. (1) din C. pen. cu prevederile art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969 ar reintroduce în fondul legislativ noțiunea de învinuit, calitate procesuală cu care actualul C. pen. nu operează și care ar fi în măsură să genereze confuzie cu privire la actele apte să întrerupă curgerea termenului de prescripție.

Constituționalitatea unei norme penale presupune ca aceasta să fie redactată cu destulă claritate, astfel încât orice persoană vizată să își poată da seama dacă o acțiune intră sub imperiul său, care este sancțiunea la care se expune și care este termenul în care autoritățile statului pot proceda la tragerea sa la răspundere penală. De dată recentă, chiar Curtea Constituțională a reținut în Decizia nr. 405/2016 că stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare și predictibile este obligatorie.

Din moment ce ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare și predictibile este obligatorie.

De asemenea, jurisprudența Curții Constituționale este în sensul în care:

"în primul rând, legiuitorului îi revine obligația, ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care își exercită această competență constituțională, să dea dovadă de o atenție sporită în respectarea principiului clarității și previzibilității legii. Pe de altă parte, organelor judiciare, în misiunea de interpretare și aplicare a legii și de stabilire a defectuozității îndeplinirii atribuției de serviciu, le revine obligația de a aplica standardul obiectiv, astfel cum acesta a fost stabilit prin prescripția normativă."

În concluzie, prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen., care fac obiectul excepției, nu respectă caracterul lex certa specific unei norme penale, a cărei componentă este predictibilitatea, încălcând astfel art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h).

Nu trebuie ignorat nici faptul că introducerea în fondul legislativ actual a prevederilor art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969 ar fi în contradicție cu o altă decizie a Curții Constituționale, în concret cu Decizia nr. 265/2014 prin care s-a admis o excepție de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 5 din C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

Practic, prin acea decizie a fost interzisă folosirea lex terția în procesul de aplicare a legii, iar în măsura în care Decizia nr. 297/2018 impune completarea art. 155 alin. (1) din C. pen. cu o dispoziție din C. pen. anterior s-ar ajunge tocmai la folosirea acelui procedeu neconstituțional din perspectiva Curții.

În lumina tuturor considerentelor mai sus expuse, este atributul unic al Curții Constituționale de a interveni autoritar și de a constata că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., completate cu prevederile art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969 ca urmare a Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, sunt neconstituționale, fiind încălcate principiul separației puterilor în stat, rolul Parlamentului, atribuțiile Curții Constituționale și, finalmente, principiul previzibilității legii penale, în concret prevederile art. 61 alin. (1), art. 146 lit. d), respectiv prevederilor art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție.

Examinând cererea formulată de inculpatul A. de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., prin prisma cerințelor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea de Apel Cluj a reținut că, prin Decizia nr. 297 din 2018 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale, prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

În consecință, având în vedere împrejurarea că printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. au fost declarate neconstituționale, s-a apreciat că excepția este inadmisibilă impunându-se, pe cale de consecință, respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Împotriva încheierii din 26 ianuarie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția Penală și de Minori, pronunțată în Dosarul x/2017, în termen legal, a declarat recurs inculpatul A., solicitând desființarea încheierii și pe fond admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Prin motivele de recurs formulate în scris, recurentul inculpat a susținut, în esență, că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată, inclusiv cea reglementată de alin. (3) a textului de lege, constând în aceea ca prevederile criticate să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.

A mai arătat că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, s-a constatat doar că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională, așa încât restul textului de lege este în vigoare și la acest moment și, ca urmare, poate forma obiectul verificării de constituționalitate pe calea unei alte excepții.

Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția Penală și de Minori, în Dosarul x/2017, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele următoare:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege [...] în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia și dispoziția nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții.

Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpatul A. întrunește doar condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar nu și pe cea de la alin. (3) al acestui text de lege, întrucât prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen., care fac obiectul excepției, au fost declarate neconstituționale.

Astfel, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituțională a stabilit că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Prin cererea formulată în fața Curții de Apel Cluj, inculpatul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în ceea ce privește sintagma "cursul prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", apreciind că, în interpretarea dată de practica judiciară, în sensul că s-ar completa cu soluția legislativă prevăzută de art. 123 alin. (1) din C. pen. (1969), acestea contravin prevederilor art. 61 alin. (1), art. 146 lit. d) și, respectiv, art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituția României, întrucât nu răspund condițiilor de previzibilitate impuse cu titlu imperativ de legea fundamentală de vreme ce nu reglementează expres cazurile în care poate interveni întreruperea prescripției răspunderii penale.

Or, aceste aspecte au fost avute în vedere de Curtea Constituțională la pronunțarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, regăsindu-se printre argumentele ce au determinat declararea ca neconstituțională a soluției legislative care prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură" din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen.

Astfel, în considerentele deciziei anterior menționate, instanța de contencios constituțional a reținut următoarele:

"Întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale" (parag. 24).

"Având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. asupra persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilității acesteia de a cunoaște aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și al începerii cursului unui nou termen de prescripție. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menționat este și data de la care începe să curgă și poate fi calculat noul termen de prescripție. A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din C. pen.." (paragr. 28).

"Curtea constată că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. instituie o soluție legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite" (paragr. 30).

"( . . . . . . . . . .) Curtea reține că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale" (paragr. 31).

"Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat" (paragr. 34).

Prin urmare, întrucât Decizia nr. 297/2018 este o decizie de admitere și de constatare a textului art. 155 alin. (1) din C. pen. ca fiind neconstituțional într-o anumită interpretare, având în vedere și faptul că una dintre condițiile prevăzute de lege pentru ca cererea de sesizare a Curții Constituționale să fie admisibilă este ca excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, Înalta Curte reține că o nouă sesizare a instanței de contencios constituțional, cu o nouă excepție de neconstituționalitate, vizând același text de lege sau părți din același text de lege nu este posibilă.

Totodată, se reține că, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019, a constatat că întrebările cu care a fost sesizată nu ridică veritabile probleme de drept, întrucât Curtea Constituțională a furnizat, prin considerentele Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, toate elementele necesare pentru cunoașterea efectelor ce trebuie atribuite acestei hotărâri.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția Penală și de Minori, în Dosarul x/2017

În baza art. 275 alin. (2) din C. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul x/2017

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 25 februarie 2021.

GGC - OB