ÎCCJ, Decizia nr. 74/2020

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 27 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2013 a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. formulată de apelantul intimat inculpat A..

În opinie majoritară, Înalta Curte, secția penală, a constatat că prin cererea de sesizare a Curții Constituționale nu se urmărește constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. ci, în realitate, ceea ce se solicită a se stabili este natura și interpretarea deciziei Curții Constituționale, în scopul aplicării acesteia într-un anumit sens în cazul dedus judecății.

Or, aceste aspecte constituie veritabile apărări de fond în sprijinul solicitării formulate în cauză de inculpat, de a se dispune încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, solicitare cu privire la care este competentă a se pronunța exclusiv instanța de apel, prin raportare și la Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale.

Or, din examinarea argumentelor invocate de apelantul intimat inculpat în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a constatat că obiecțiunile formulate de acesta cu privire la dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normelor legale cu legea fundamentală a României, ci urmăresc o clarificare a deciziei date anterior de Curtea Constituțională.

Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de interpretare și clarificare a unei decizii anterioare a Curții Constituționale, în sensul stabilirii că aceasta a fost o decizie radicală și nu una interpretativă, ceea ce ar determina înlăturarea din alin. (1) al art. 155 a cazului de întrerupere a cursului termenului de prescripție a răspunderii penale, s-a apreciat că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci apărări de fond care urmează a fi analizate la soluționarea apelului declarat în cauză de inculpat.

În opinie minoritară s-a constatat că, cererea de sesizare a Curții Constituționale întrunește doar condițiile reglementate de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar nu și pe cea de la alin. (3) al acestui text de lege, atâta timp cât aspectele criticate au făcut deja obiectul analizei instanței de contencios constituțional, care, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518/25.06.2018, a stabilit că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.

Astfel, în considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că "instituția prescripției răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât instituie, pe de o parte, un termen de decădere al organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, iar, pe de altă parte, un termen apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârșite și efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relațiilor sociale (parag. 22). Așa fiind, analiza dispozițiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale trebuie făcută din aceeași dublă perspectivă, ea reprezentând (...) o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoștința suspectului sau inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârșit-o nu și-a pierdut rezonanța socială avută în momentul comiterii sale (parag. 23). Se constată că întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale (parag. 24)."

Instanța de contencios constituțional a reținut că "prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale" (parag. 31).

A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale pentru persoana în cauză, o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) C. pen. (parag. 28).

Or, conform jurisprudenței Curții Constituționale, o dispoziție legală trebuie să fie precisă, neechivocă și să instituie norme clare, previzibile și accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar și uniform și să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (parag. 29).

În concluzie, Curtea Constituțională a constatat că "soluția legislativă anterioară, prevăzută de art. 123 alin. (1) C. pen. 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat" (parag. 34).

Ca urmare, în condițiile în care Curtea Constituțională a analizat deja constituționalitatea textului de lege criticat, stabilind, cu valoare obligatorie, limitele în care judecătorul trebuie să aplice dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., Înalta Curte, în opinie concordantă, a constatat că cererea de sesizare formulată de apelantul intimat inculpat A. nu întrunește condiția reglementată de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

II. Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., cuprinse în încheierea din data de 27 februarie 2020, în termenul legal, inculpatul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Penal 1 - 2020 la data de 30 martie 2020 sub nr. x/2020, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 11 mai 2020.

Prin rezoluția din Camera de consiliu din data de 16 aprilie 2020, având în vedere dispozițiile art. 64 alin. (5) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Președintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311/14.04.2020, Ordinul nr. 71 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 3 martie 2020, forma consolidată la data de 17 martie 2020 cu modificările aduse prin Ordinul nr. 111 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 15 aprilie 2020 s-a constatat suspendată de drept judecarea cauzei aflată pe rolul Completului de 5 Judecători P1-2020 din ședința de judecată cu termen la data 11 mai 2020.

Prin rezoluția din Camera de consiliu din data de 15 mai 2020, având în vedere, încetarea începând cu data de 15 mai 2020, a stării de urgență instituită pe o durată de 30 de zile pe întreg teritoriul României prin art. 1 din Decretul nr. 195 din data de 16 martie 2020 emis de Președintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 212/16.03.2020 și prelungită prin dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Președintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311/14.04.2020; art. 1 din Hotărârea nr. 24 din 14 mai 2020 privind aprobarea instituirii stării de alertă la nivel național și a măsurilor de prevenire și control a infecțiilor, în contextul situației epidemiologice generate de virusul SARS - Cov-2, emisă de Guvernul României - Comitetul Național pentru Situații de Urgență, potrivit cărora începând cu data de 15 mai 2020, se declară Starea de alertă la nivel național, pentru o perioadă de 30 de zile; precum și dispozițiile art. 64 alin. (6) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din data de 14 aprilie 2020 emis de Președintele României, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 311/14.04.2020, potrivit cărora în termen de 10 zile de la încetarea stării de urgență vor fi luate măsuri pentru stabilirea termenului de judecată și citarea părților s-a stabilit termen la data de 26 mai 2020.

Concluziile apărătorului recurentului și ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 26 mai 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că recursul formulat de A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. cuprinsă în încheierea din data de 27 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2013 este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, constată că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menționată.

Efectuată întotdeauna de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

În analiza condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cadrul judecării cauzei penale având ca obiect apelurile declarate de declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Alba Iulia privind pe inculpații B., C., D., E., F., G., H., A., I., J., K. și L., de inculpații B., C., D., E., F., G., H., A., M. și I. și de părțile civile N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD. și EE. împotriva Sentinței penale nr. 93 din data de 04 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală.

Deopotrivă, se constată întrunită și cerința prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (respectiv ca dispozițiile a căror neconstituționalitate se invocă să aibă legătură cu soluționarea cauzei).

Astfel, se constată că în susținerea apelului formulat inculpatul A. a criticat soluția dispusă de instanța de fond și din perspectiva stabilirii legii penale mai favorabilă acestui inculpat, respectiv a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

Totodată, inculpatul a susținut că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma actuală nu conferă nicio soluție legislativă prin care instituția de drept substanțial a întreruperii cursului prescripției penale să opereze.

În susținerea excepției s-a arătat că în conformitate cu unele interpretări apărute în practica judiciară ca urmare a Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României, prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. s-ar completa cu soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, care îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale întrucât reglementa întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. Or, în această modalitate, a susținut inculpatul, prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. contravin dispozițiilor constituționale referitoare la separația puterilor în stat, rolul Parlamentului, atribuțiile Curții Constituționale și, finalmente, principiului previzibilității legii penale, în concret prevederilor art. 61 alin. (1), art. 146 lit. d), respectiv prevederilor art. 23 alin. (12) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, inculpatul, a susținut, totodată că, în raport de condiția prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională nu a admis vreo excepție care să vizeze prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. din perspectiva criticilor aduse prin prezenta excepție.

Contrar celor susținute de recurentul contestator, instanța de control judiciar constată că în cauză nu este îndeplinită cerința prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit căruia "Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale."

Această prevedere legală este o expresie a caracterului erga omnes al deciziilor de constatare a neconstituționalității ce previne, totodată, posibilitatea ca instanța constituțională să fie sesizată în mod repetitiv cu aceeași excepție de neconstituționalitate și eventual să o și admită. Astfel, efectele unei decizii prin care Curtea Constituțională declară neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt expres prevăzute de art. 147 alin. (4) din Constituția României, respectiv ele sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial și au putere numai pentru viitor.

În plus, forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16/26.01.1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256/18.04.2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71/29.01.2014).

Analizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., prin Decizia nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518/25.06.2018), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională nu a constatat numai neconstituționalitatea soluției legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen., ci a oferit o interpretare lipsită de echivoc a sintagmei respective prin trimiterea la reglementarea din cuprinsul art. 123 al C. pen. de la 1969 care prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat, statuând astfel că numai în această interpretare legea devine previzibilă.

Or, în acest context argumentativ neechivoc, a solicita instanței supreme clarificări suplimentare cu privire la aceste aspecte echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicție a Curții Constituționale în domeniul controlului de neconstituționalitate.

Prin urmare, cum în speță se solicită instanței supreme să sesizeze Curtea Constituțională pentru a se pronunța asupra interpretării și aplicării unei decizii anterioare a acesteia, constatând excepția inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (3), ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, în majoritate, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. cuprinsă în încheierea din data de 27 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2013.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. cuprinsă în încheierea din data de 27 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2013.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2020.

GGC - GV