ÎCCJ, Decizia nr. 168/2020

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 161 din 11 iunie 2019, pronunțată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2019, printre altele a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., formulată de contestatorul-condamnat A. în Dosarul nr. x/2019.

Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., prin prisma cerințelor legale prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată instanța supremă a constatat că, în speță, excepția a fost ridicată în fața acestei instanțe de judecată (fiind inițial învestită cu soluționarea cauzei în calea extraordinară de atac a contestației în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 11 din 27 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2014, de către o parte din proces (condamnatul A.) și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare (respectiv art. 428 alin. (1) C. proc. pen.), și pe care instanța de contencios constituțional nu le-a declarat anterior neconstituționale. Însă, se reține că cererea de sesizare a Curții Constituționale întrunește doar trei din cele patru condiții cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerința legăturii excepției invocate cu soluționarea cauzei.

Astfel, instanța a reținut că după expirarea termenului de exercitarea a căii de atac prevăzut de legea în vigoare la data pronunțării hotărârii sau după soluționarea căii de atac exercitate în acel termen, dreptul de exercitare a respectivei căi de atac s-a epuizat. Nu există dreptul la exercitarea din nou a respectivei căi de atac, dacă legea nouă nu prevede în mod expres această posibilitate, de exemplu, ca în speța de față, atunci când a expirat termenul prevăzut de legea veche, iar prin intrarea în vigoare a unei legi noi nu se prevede un alt interval de declarare a căii de atac.

În consecință, în baza unei asemenea prevederi, s-a apreciat că petentul este decăzut din dreptul de exercitare a căii de atac în termenul prevăzut de legea nouă atunci când fie și-a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de legea anterioară, fie termenul respectiv a expirat fără exercitarea căii de atac.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că, în mod evident, nu poate avea legătură cu fondul cauzei o excepție de neconstituționalitate care se referă la repunerea în termenul de exercitarea a căii de atac, dacă se constată că petentul este decăzut din dreptul de a exercita calea de atac.

În acest sens, au fost avute în vedere considerentele Deciziei nr. 784 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 202 din 6 martie 2018, prin care Curtea Constituțională a reținut că o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția. Având în vedere că instanța a examinat aptitudinea de a exercita calea de atac, constatând decăderea din drept și inadmisibilitatea contestației în anulare, cerea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția vizând termenul de declarare a căii de atac este inadmisibilă. Instanța soluționând contestația în anulare nu a avut în vedere la pronunțarea soluției textul de lege a cărei neconstituționalitate se invocă.

În prezenta cauză, contestatorul condamnat a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 11 din 27 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2014, invocând cazul prevăzut de dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. d) teza I din C. proc. pen., constând în aceea că instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii.

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți a constatat că decizia împotriva căreia s-au formulat prezentele contestații în anulare a fost pronunțată la data de 27 ianuarie 2015, dată la care potrivit dispozițiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen. (în forma în vigoare anterioară modificării apărute prin O.U.G. nr. 18/2016):

"contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere".

Totodată, s-a reținut că, în conformitate cu art. 13 alin. (1) C. proc. pen.:

"Legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare și până în momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii", iar O.U.G. nr. 18 din 18 mai 2016 nu a prevăzut dispoziții tranzitorii referitoare la termenul de declarare a contestației în anulare.

Din actele dosarului și din evidențele ECRIS, a rezultat că decizia penală contestată a fost pronunțată la data de 27 ianuarie 2015, iar contestatorul condamnat a luat cunoștință de aceasta fie la data de 17.11.2015 (când i-a fost comunicată apărătorilor aleși o copie a deciziei),fie la data de 4.12.2015 (când contestatorul a formulat o cerere inițială de contestație în anulare, înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, sub nr. x/2015).

Prin urmare, conform art. 428 alin. (1) C. proc. pen. în vigoare la acea dată, contestatorul condamnat putea exercita calea extraordinară de atac în termenul prevăzut de lege în acest sens, respectiv în 10 zile de la data când a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere .

Pe cale de consecință, din analiza textului a cărui neconstituționalitate a fost invocată și a obiectului cauzei, se constată că nu există legătură între soluționarea ce se va da în cadrul litigiului și soluția ce ar putea fi pronunțată de Curtea Constituțională.

II. Împotriva dispoziției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 161 din 11 iunie 2019, pronunțată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2019, în termenul legal, contestatorul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Penal 1 - 2020 la data de 8 iulie 2020, sub nr. x/2019/a1.1 fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 5 octombrie 2020.

Concluziile apărătorului recurentului contestator și ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 5 octombrie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul declarat de contestatorul A.. este nefondat.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține, ca prin cererea formulată la data de 28 octombrie 2019, contestatorul, prin apărător ales, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen.

În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat, în esență, că dispozițiile art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) din C. proc. pen. sunt neconstituționale apreciind că opțiunea legiuitorului de a reglementa un termen pentru introducerea contestației în anulare, în situația cazului prevăzut de art. 426 lit. d) din C. proc. pen. nu este rezonabilă din perspectiva relației existente între interesul general și cel individual, această condiționare impunând în sarcina individului o condiție excesivă pentru exercitarea contestației în anulare și producând un dezechilibru în defavoare justițiabilului.

În concret, contestatorul a arătat că, în situația în care nelegalitatea compunerii instanței de judecată a fost constatată ulterior pronunțării hotărârii definitive de condamnare, dreptul persoanei condamnate de a formula contestație în anulare apare ca fiind formal, aceasta aflându-se în situația discriminatorie de a nu-și putea exercită în mod efectiv calea de atac prevăzută de lege.

În susținerea neconstituționalității normelor procesual penale criticate, autorul excepției invocă atât prevederile constituționale ale art. 16 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți), art. 124 (înfăptuirea justiției) cât și dispozițiile art. 6 (dreptul la un proces echitabil) și art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menționată.

Efectuată întotdeauna de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

În ceea ce privește primele trei condiții, se constată că acestea sunt îndeplinite: excepția a fost invocată de contestator în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secției penale având ca obiect contestația în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 11 din data de 27 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2014 de către o persoană având calitatea de contestator (A.) și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare (428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. (ce reglementează termenul de introducere a contestației în anulare și respectiv cazul de contestație în anulare "când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate"), texte în vigoare și care nu au fost declarate neconstituționale.

În privința ultimei condiții de admisibilitate, se reține că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția criticată pentru neconstituționalitate trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că obiecțiunile formulate cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, în concret nu reprezintă adevărate critici de neconstituționalitate a textului de lege.

În cauză, așa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, ceea ce depinde de modul de soluționare a cauzei este prevederea în lege a posibilității ca termenul de 30 de zile, de declarare a contestației în anulare să înceapă să curgă de la data la care decizia de apel, comunicată părții, cuprinde toate informațiile necesare pentru ca partea să poată aprecia legalitatea hotărârii din perspectiva condițiilor de exercitare a căilor extraordinare de atac, contestatorul urmărind o intervenție de natură legislativă asupra textului supus analizei.

Totodată, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curții Constituționale (inclusiv a celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilității sesizărilor, se reține că instanța de judecată trebuie să ia în considerare și hotărârile Curții înseși, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudențe constante și îndelungate a instanței constituționale în materia analizată.

Nu în ultimul rând se reține că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitatea a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 206/2019 publicată în Monitorul Oficial al României în vigoare de la 04 iulie 2019 prilej cu care a statuat:" 18. (...) stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție (în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Însă legiuitorul este ținut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigențele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăși existența dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014).

Totodată, se reține că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 Curtea Constituțională a statuat că ... stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.

Astfel, atât art. 129, cât și art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, urmând a fi prevăzute "numai prin lege".

(...) Nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.

Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituție prevede că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii."

Ca atare, față de argumentația ce precede, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale astfel că va respinge ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 161 din 11 iunie 2019, pronunțată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 161 din 11 iunie 2019, pronunțată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 octombrie 2020.

GGC - ED