ÎCCJ, Decizia nr. 7/2020

Asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 108 din data de 16 aprilie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., formulată de contestatorul-condamnat A. în Dosarul nr. x/2019.

Totodată, a respins ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul-condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 131 din data de 03 iunie 2016, pronunțată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2015.

Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 alin. (1) lit. d) teza I din C. proc. pen., formulată de contestatorul condamnat A., s-a reținut că, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menționată.

În continuare, s-a arătat că această analiză se efectuează întotdeauna de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate și presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. S-a apreciat că, fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Instanța supremă a constatat că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare, o atare evaluare nefiind contrară dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. În acest sens s-a reținut că a admite că instanța în fața căreia a fost invocată excepția nu ar avea posibilitatea de a cenzura cererile de sesizare echivalează cu a considera că, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, evaluarea instanței are doar un caracter pur formal, concluzie inconciliabilă cu specificul cerințelor de admisibilitate ce trebuie evaluate și care, așa cum s-a arătat, nu antamează întotdeauna doar chestiuni de formă.

Referitor la examenul legăturii cu cauza s-a apreciat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în procesul în care a intervenit astfel încât, decizia Curții Constituționale pronunțată în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Așadar, scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituționalitate o dispoziție legală care reglementează măsuri sau activități vizând desfășurarea procesului penal.

În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăți și a pronunțării unei soluții în ceea ce o privește, care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională.

Excepția de neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenței excepției, în raport, cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Totodată, s-a apreciat că cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

În contextul acestor argumente, în examinarea interesului cererii, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în opinie majoritară, a constatat că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în fața instanței de judecată (fiind inițial învestită cu soluționarea cauzei în calea extraordinară de atac a contestației în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 131 din data de 03 iunie 2016, pronunțată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2015), de către o parte din proces și vizează dispoziții dintr-o lege aflată în vigoare (respectiv art. 428 alin. (1) din C. proc. pen.) și pe care instanța de contencios constituțional nu le-a declarat anterior neconstituționale, nefiind însă îndeplinită cerința legăturii excepției invocate cu soluționarea cauzei.

Astfel, din examinarea argumentelor invocate de contestatorul condamnat în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, cu majoritate, a apreciat că obiecțiunile formulate cu privire la dispozițiile art. 428 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituționalitate apte să provoace un examen al conformității normei legale cu legea fundamentală a României.

De asemenea, instanța a observat că, deși autorul excepției a susținut că prevederile legale anterior menționate contravin dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 20, art. 23 din Constituția României și art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în concret, criticile formulate tind la modificarea și completarea textului de lege criticat, prin înlăturarea termenului de declarare a contestației în anulare sau stabilirea unor noi criterii de determinare a momentului de la care acest termen începe să curgă.

Totodată, s-a arătat că modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională neavând o astfel de competență, reglementarea căilor de atac reprezentând, în conformitate cu dispozițiile art. 129 și art. 126 alin. (2) din Constituția României ce fac trimitere la "condițiile legii", o opțiune de politică legislativă de competența exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios constituțional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare atunci când este ridicată o excepție de neconstituționalitate a acestora în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial și față de faptul că, în speță, excepția invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituționalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepției de neconstituționalitate nefiind folosit de condamnat în scopul și finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituționale cu legea fundamentală, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, cu majoritate, a apreciat că un asemenea demers este inadmisibil.

Împotriva acestei dispoziții, în termen procedural a formulat recurs contestatorul condamnat A., cauza înregistrându-se pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători la data de 07.11.2019, sub nr. x/2019/a1.1, fiind stabilit termen aleatoriu la data de 15 ianuarie 2020.

În motivarea cererii de recurs a susținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în principiu a excepției de neconstituționalitate, având relevanță în soluționarea etapei admisibilității în principiu a contestației în anulare în cadrul căreia a fost invocată.

În acest sens, a invocat considerentele mai multor decizii pronunțate de Curtea Constituțională, precum și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora, accesul la justiția constituțională este o parte componentă a dreptului la un proces echitabil.

În acest sens a mai susținut că împiedicarea accesului la Curtea Constituțională în vederea susținerii excepției de neconstituționalitate invocate reprezintă o îngrădire a accesului la instanța competentă, iar în situația admiterii cererii de sesizare, soluția ar avea consecințe asupra soluției pe fondul contestației în anulare.

Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea cererii de recurs formulate.

Concluziile apărătorului recurentului și ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 15 ianuarie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, față de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că recursul declarat de contestatorul condamnat A. este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători constată că, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate implică examinarea prealabilă a unor exigențe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menționată.

Efectuată întotdeauna de instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerințe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători reține că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

Unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială este Curtea Constituțională.

Însă, încheierea de sesizare a Curții Constituționale are valențele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională, în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauze.

Pe cale de consecință, legătura dintre norma legală pretins contrară Constituției și soluția ce ar putea fi dată cauzei trebuie să rezulte nu din simpla invocare tangențială a acelei norme, ci implică o analiză prealabilă a două aspecte - aplicabilitatea dispoziție în speță și necesitatea invocării excepției în vederea restabilirii stări de legalitate.

În aceste coordonate de principiu, analizând cererea formulată de contestatorul condamnat, instanța supremă apreciază, în acord cu instanța de fond, că nu se impune sesizarea Curții Constituționale raportat la următoarele considerente:

Referitor la examenul legăturii cu cauza se apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în procesul în care a intervenit astfel încât, decizia Curții Constituționale, pronunțată în soluționarea excepției, să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Așadar, scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituționalitate o dispoziție legală care reglementează măsuri sau activități vizând desfășurarea procesului penal.

În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăți și a pronunțării unei soluții în ceea ce o privește, care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională.

Excepția de neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanța este situația în care o excepție de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, așadar nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului.

Așa cum s-a arătat, legătura cu soluționarea cauzei privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța în procesul aflat pe rolul instanței de judecată.

Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată și soluția ce urmează a se da în cauză.

În contextul acestor argumente, în examinarea interesului cererii, Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. invocată de către contestatorul condamnat A. nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători amintește că situația particulară a cauzelor soluționate de completurile de 5 judecători nelegal constituite a fost tranșată prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curții Constituționale publicată în M. Of. nr. 1021/29.11.2018, care a statuat următoarele: "198. Întrucât atât în materie penală, cât și extrapenală, sancțiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiționată și, prin urmare, absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet și ținând cont de faptul că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, Curtea reține că prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situațiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum și în cele finalizate în măsura în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât și situațiilor viitoare."

Ori, excepția de neconstituționalitate invocată, vizează dispozițiile art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. care reglementează termenul de introducere a cererii de contestație în anulare, contestatorul apreciind că soluția legislativă potrivit căreia contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii este neconstituțională deoarece limitează în timp posibilitatea persoanelor împotriva cărora se face executarea hotărârii de condamnare de a exercita calea de atac a contestației în anulare din motive neimputabile și care nu puteau fi prevăzute în mod rezonabil.

Astfel, prin cererea formulată contestatorul condamnat tinde la modificarea și completarea textului de lege criticat, prin înlăturarea termenului de declarare a contestației în anulare sau stabilirea unor noi criterii de determinare a momentului de la care acest termen începe să curgă, aspecte care nu au legătură cu motivele contestației în anulare formulate, în condițiile în care Curtea Constituțională sa pronunțat asupra nelegalei compuneri a Completelor de 5 judecători prin Decizia nr. . 685 din 2018.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că, în mod judicios, instanța de fond a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu situația juridică a contestatorului condamnat deoarece o posibilă soluție a instanței de contencios constituțional cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor criticate (ce reglementează termenul de introducere a contestației în anulare) nu mai poate avea vreo înrâurire efectivă asupra soluției pronunțate.

Așadar, în condițiile în care, în cauză, nu s-a justificat un interes, soluționarea excepției de neconstituționalitate nefiind de natură să producă un efect concret asupra situației juridice a apelantului inculpat B., neputându-se constata existența unui interes în analiza relevanței excepției invocate în cauza de față, Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 judecători va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., din cuprinsul Deciziei penale nr. 108 din data de 16 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga recurentul contestator la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în sumă de 313 RON rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., din cuprinsul Deciziei penale nr. 108 din data de 16 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă recurentul contestator la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în sumă de 313 RON rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2020.

GGC - NN