ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1707/2019

Asupra cererii de recurs, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, la 28 februarie 2017 sub nr. x/2017 reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat constatarea nulității Contractului individual de muncă înregistrat în registrul general de evidență al salariaților sub nr. x/15.09.2015 și obligarea pârâtului la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de salariu în perioada în care a avut calitatea de salariat al reclamantei, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a modificat acțiunea, prin cererea depusă la 16 noiembrie 2017, în sensul adăugării unui nou capăt de cerere, de obligare a pârâtului la plata sumelor achitate de societate către bugetul de stat, cu titlu de plata a contribuțiilor sociale, precum și la plata dobânzii legale aferentă.

Prin Sentința civilă nr. 3177 din 16 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 23 ianuarie 2018.

Prin Sentința civilă nr. 5946 din 19 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul B., fiind constatată nulitatea contractului individual de muncă înregistrat cu nr. x din 15 septembrie 2015.

A fost obligat pârâtul să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de drepturi salariale în începând cu data de 17 septembrie 2015.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea având ca obiect plata contribuțiilor la bugetul de stat și la bugetul asigurărilor sociale, achitate de reclamantă, aferente drepturilor salariale ale pârâtului.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul B. a declarat apel.

Prin încheierea din 13 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 64 alin. (4) C. proc. civ. a fost suspendată judecata apelului declarat de apelantul B. împotriva Sentinței civile nr. 5946 din 19 iulie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.R.L., până la soluționarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie.

Împotriva acestei încheieri, recurenta C. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, cu consecința admiterii cererii de intervenție accesorie în interesul intimatei A. S.R.L.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține că în privința aplicabilității instituției intervenției voluntare într-un litigiu de muncă s-a concluzionat de către doctrina de specialitate că aceasta are aplicare universală, mai puțin cererile cu caracter strict personal, sens în care, consideră că cererea de intervenție accesorie este admisibilă în situația de față.

Cu toate acestea, contrar celor reținute de către Curtea de Apel București prin încheierea de ședința din 13 iunie 2019, cererea de intervenție accesorie nu este doar admisibilă, față de natura litigiului, ci și pentru îndeplinirea condițiilor impuse de C. proc. civ., recurenta justificând un interes juridic conex cu procesul și fiind dovedită legătura dintre cererea principală și cererea de intervenție accesorie.

Fiind o forma de intervenție voluntară, intervenientul accesoriu participă la soluționarea cauzei prin apărarea drepturilor uneia dintre părțile inițiale. În acest context, se apreciază că trebuie avut în vedere și faptul că intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenții proprii, ci doar urmărește, prin apărările pe care le face, ca instanța să pronunțe o soluție favorabilă părții pentru care a intervenit.

Toate aceste aspecte au fost prezentate Curții de Apel București, în susținerea cererii de intervenție accesorie a recurentei, fără însă ca aceasta să le aibă efectiv în vedere. După cum rezultă din considerentele încheierii recurate, s-a apreciat că nu se arată dacă este pusă în discuție calitatea de administrator statutar sau de asociat al intimatei A. și în ce ar consta mai exact interesul invocat și că nu se face dovada, pe de-o parte, a existenței unor drepturi conexe cu situația juridică rezultată din proces, iar pe de altă parte că aceste drepturi conexe ar putea fi afectate prin neparticiparea terțului în proces.

Activitatea unei societăți trebuie să fie circumscrisă unor operațiuni legale, indiferent de natura acestora, de efectele pe care le produc ori de entitățile implicate, respectiv indiferent dacă vorbim despre operațiuni ce decurg din relații contractuale, cu partenerii comerciali, cu instituțiile statului sau activități ce țin de structura internă.

În cauza dedusă judecații, activitatea societății A. S.R.L., analizată prin prisma contractului de muncă încheiat între societate, prin administrator B. și persoana fizică B., nu se circumscrie prevederilor legale, fiind vorba despre operațiuni fictive.

În calitate de asociat majoritar al societății intimate A. S.R.L., recurenta susține că a fost prejudiciată de modul în care s-a dispus de resursele financiare ale societății - prin plata unui salariu lunar și a contribuțiilor sociale aferente - precum și de faptul că toate consecințele negative ale acestor operațiuni fictive s-au răsfrânt asupra societății intimate cât și asupra sa, ca asociat majoritar, cu atât mai mult cu cât apelantul a susținut că a avut acordul său, ca asociat majoritar la încheierea contractului de muncă, împrejurare complet nereală.

După cum rezultă din întregul probatoriu administrat în cauză, toată activitatea desfășurată de domnul B. pentru societatea A. a avut drept bază mandatul acestuia de administrator statutar, iar nu calitatea de director economic. Prin urmare, activitățile prevăzute în fișa postului și care ar fi trebuit să fie efectiv desfășurate de acesta încă de la momentul încheierii contractului de munca nu pot fi stabilite, întrucât ele nu există și nu sunt circumstanțiate de împrejurări reale.

Din această perspectivă, recurenta apreciază ca neîntemeiate dispozițiile Curții de Apel București, având în vedere că interesul personal al intervenientei în promovarea și susținerea cererii de intervenție accesorie în interesul intimatei A. este pe deplin dovedit.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurentei C. este fondat și va fi admis, pentru următoarele considerente:

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta critică încheierea atacată, apreciind ca fiind întrunite condițiile intervenției accesorii, astfel cum sunt cuprinse în art. 61 alin. (1) alin. (3) din C. proc. civ., context în care, poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare oricine justifică un interes, intervenția fiind accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părți.

Din această perspectivă se constată că recurenta a pus în discuție aplicarea greșită, de către instanța de apel a dispozițiilor evocate, fiind dispusă în mod eronat măsura de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie.

Această susținere a recurentei este întemeiată, având în vedere că soluția instanței de apel nu poate fi apreciată ca fondată,în considerarea următoarelor:

Conform prevederilor art. 61 alin. (1) din C. proc. civ. "oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare", iar potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (3) din același Cod "intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți".

Astfel, din reglementările evocate, se desprind cerințele esențiale ale intervenției voluntare, care caracterizează oricare dintre formele acesteia, și anume: existența unui proces în curs de desfășurare, inițiativa introducerii în proces a terțului să aparțină acestuia, invocarea de către terț a unui interes propriu și, de principiu, lipsa calității de parte originară a terțului intervenient.

Totodată, se reține că persoana care formulează cererea de intervenție voluntară trebuie să justifice întotdeauna un interes personal, indiferent dacă intervenția este principală, când terțul pretinde pentru sine dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta, sau accesorie, când hotărârea ce s-ar putea pronunța împotriva părții în apărarea căreia intervine terțul i-ar prejudicia acestuia drepturile și interesele.

Așadar, în cazul cererii de intervenție accesorie, terțul trebuie să justifice un interes personal, care constă în apărarea unui drept sau interes propriu, suplimentar dreptului părții în folosul căreia a intervenit.

Analizând cerințele intervenției voluntare în cauza de față, se constată că prin cererea de intervenție accesorie aflată la dosarul cauzei s-a arătat în mod concret că interesul intervenientei C. derivă tocmai din calitatea de asociat majoritar al societății A. S.R.L.

Astfel, un asociat majoritar în mod evident are un interes personal, propriu, născut și actual în apărarea poziției societății cu privire la modul în care s-a încheiat un act fictiv cu impact asupra patrimoniului societății și soarta acesteia, cu atât mai mult cu cât apărările terțului sunt întemeiate pe aspecte care privesc acordul asociatului majoritar, adică al recurentei.

Prin urmare, poziția recurentei se circumscrie celei pe care un intervenient accesoriu trebuie să o adopte, existând evident și o legătură între drepturile de care se bucura aceasta, în calitate de asociat majoritar și situația juridică dedusă judecății. Totodată, este evident faptul că neparticiparea recurentei, în calitate de intervenient accesoriu în favoarea intimatei, ar putea avea o înrâurire asupra acestor drepturi, atât timp cât motivele de apel formulate de B. prezintă o situație de fapt străină de realitatea efectivă, ce se bazează pe o conduită pe care recurenta nu a adoptat-o niciodată.

În acest context, se reține că intervenienta C. a promovat cererea pentru prevenirea încălcării unui drept subiectiv amenințat, precum și pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, context în care, Înalta Curte constată că cererea de intervenție accesorie este admisibilă în principiu, aspect în considerarea căruia, încheierea pronunțată este desființată de drept, iar în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ., Curtea de Apel București va proceda la judecarea apelului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ. raportat la art. 64 alin. (4) din același Cod, va admite recursul declarat de recurenta C. împotriva încheierii din 13 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cu consecința casării încheierii atacate și trimiterii cauzei aceleiași instanțe pentru judecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta C. împotriva încheierii din 13 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în contradictoriu cu intimații A. S.R.L. și B.

Casează încheierea atacată și trimite cauza pentru judecarea apelului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2019.

GGC - NN