ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 99/2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 01.10.2018, sub nr. de dosar x/2018, reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și Ministerul Finanțelor Publice au solicitat obligarea pârâților la emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii drepturilor salariale la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum și a gradelor profesionale obținute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum și pentru viitor. Reclamanții au mai solicitat repararea prejudiciului creat prin neplata diferenței, în urma stabilirii unei salarizări diferențiate între procurori și judecători, reprezentând diferența dintre venitul pe care ar trebui să-l obțină reclamanții conform salarizării stabilite în urma emiterii ordinelor de salarizare conform Ordinului procurorului general nr. 247 din data de 30.01.2018 privind stabilirea drepturilor salariale, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

1.2. Prin Sentința civilă nr. 80/14.01.2019, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de către reclamanții A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și Ministerul Finanțelor Publice în favoarea Curții de Apel București.

A reținut instanța că, obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâților la emiterea de noi ordine de salarizare. Astfel, instanța apreciază că în speță sunt incidente prevederile art. 7 alin. (2) Cap. V raportat la Cap. VIII anexa 5 din Legea nr. 153/2017, care statuează în sensul că:

"Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București."

Instanța a mai constatat că, art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010 instituia de asemenea o procedură specială și o competență exclusivă a instanței de judecată învestită cu soluționarea cererilor privind modul de stabilire a drepturilor salariale: Astfel, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri.

Instanța a reținut că, situația dedusă judecății nu privește modalitatea de calcul a drepturilor salariale pentru a se reține competența Tribunalului, complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă, ci se solicită obligarea pârâților la emiterea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale cuvenite. Astfel, instanța constată că, aparține Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, competența de a soluționa prezenta cerere.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 90 din 3 aprilie 2019, a admis excepția necompetenței materiale a instanței, ridicată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Cluj.

A reținut instanța, că într-adevăr, potrivit art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, articol avut în vedere de prima instanță sesizată, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile, iar potrivit alin. (2), împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri.

Se constată însă că obiectul prezentului dosar nu îl constituie plângerea împotriva hotărârilor ordonatorului de credite, în sensul dispozițiilor anterior menționate, ci, astfel cum se solicită expres și clar prin petitul acțiunii se solicită obligarea la plata drepturilor salariale cu luarea în considerare a vechimii în muncă precum și a gradelor profesionale obținute începând cu data de 01.01.2018 și pentru viitor, alături de repararea prejudiciului creat prin neplata diferenței care ar rezulta din salarizarea diferită dintre procurori și judecători.

Calificând natura juridică a prezentei cauze prin care reclamanții solicită doar obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând diferența de salariu majorată, în lumina dezlegării Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul Deciziei RIL nr. 9/2017, instanța constată că nu sunt aplicabile în cadrul acestui litigiu prevederile alin. (2) al art. 7 din Cap VIII Anexa VI la Legea nr. 284/2010 care conferă Curții de Apel București competență materială exclusivă în soluționarea plângerilor împotriva hotărârilor organelor menționate în alin. (1) al aceluiași articol.

Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, (s.n.) recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

Prin urmare, atunci când pretențiile angajaților nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adițional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaților, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanța specializată în litigii de muncă nu este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile."

Curtea a constatat că în prezenta acțiune cu care Tribunalul Cluj a fost inițial învestit se formulează o acțiune directă de obligare la plată a pârâților la plata drepturilor salariale majorate, inclusiv retroactiv, rezultate dintr-o pretinsă diferențiere de salarizare între procurori și judecători, iar față de acest obiect competența urmează a se stabili prin raportare la competența de soluționare a litigiilor de muncă, nefiind așadar aplicabila norma de competența exclusivă specială din art. 7 alin. (2) al Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010.

De altfel, și poziția procesuală constantă a reclamanților a fost aceea că au promovat un litigiu de dreptul muncii și chiar în cuprinsul acțiunii se arată că distinct de această cerere, reclamanții au promovat contestație împotriva ordinelor de salarizare emise de Procurorul general nr. 247/30.01.2018, astfel încât solicitarea lor în noul litigiu promovat este nu o acțiune întemeiată pe prevederile art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, ci o acțiune specifică jurisdicției litigiilor de dreptul muncii.

Constatând ivit conflict negativ de competență, Curtea, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea acestuia.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Reclamanții procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, au formulat o acțiune directă de obligare la plată a pârâților la plata drepturilor salariale majorate, inclusiv retroactiv, rezultate dintr-o pretinsă diferențiere de salarizare între procurori și judecători și au arătat că distinct de această cerere, au promovat contestație împotriva ordinelor de salarizare emise de Procurorul general nr. 247/30.01.2018.

Conform art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010:

"(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanții nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestației împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâtului la plata diferenței dintre drepturile salariale primite și cele pretins cuvenite.

Așadar, ținând cont și de dezlegarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul Deciziei RIL nr. 9/2017, reține că dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților.

De asemenea, litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamanții nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-au adresat ordonatorilor de credite pârâți, iar aceștia au respins sau nu au soluționat eventualele cereri.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecății, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicția muncii, ci să fie soluționate de către instanțele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenței. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios 4. Temeiul legal al soluției adoptate asupra conflictului de competență administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Or, în privința litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraților, în afara situației circumstanțiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicția muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

Înalta Curte apreciază că instanța competentă material să soluționeze litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată și de către reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secția specializată a Tribunalului Cluj.

Pe cale de consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din C. muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C. și D. și pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare și Ministerul Finanțelor Publice în favoarea Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - NN