ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1416/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Sentința civilă nr. 93/2016 din 11 mai 2016, Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta DGRFP Cluj Napoca, prin Administrația Finanțelor Publice Satu Mare.

Împotriva Sentinței civile nr. 93/2016 din 11 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut în esență că sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, formulând, în esență, următoarele critici:

Recurenta a arătat că soluția de suspendarea a contestației administrative este criticabilă, întrucât intervalul lung de timp scurs de la data formulării sesizării penale - 30 martie 2015 - nu a adus nici un progres în procedura aflată în soluționarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare. Până în prezent administratorul societății noastre nu a fost nici măcar citat pentru a fi audiat în cauza constituită ca urmare a sesizării penale, iar intervalul de timp scurs de la data sesizării organelor de urmărire penală a depășit de acum un an.

În aceste condiții, având în vedere durata extrem de îndelungată de soluționare a unei cauze penale (în medie urmărirea penală durează cel puțin 3 - 4 ani), societatea reclamantă este pusă în situația de a nu beneficia de nici un remediu procesual pentru a lupta împotriva unor constatări nelegale ale inspectorilor din cadrul AJFP SATU MARE.

Pe de alta parte, susține recurenta, modul de rezolvare a sesizării penale nu are o înrâurire hotărâtoare asupra deznodământului prezentului litigiu, cele doua demersuri neexcluzându-se reciproc.

În opinia recurentei, instanța de judecată nu este ținută de judecata de aprecierea organului de soluționare a contestației grațioase, aceasta având îndatorirea de a manifesta rol activ și de a stabili adevărul judiciar.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la soluționarea contestației administrative.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului susținând că motivele invocate de recurent nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte constată că art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. permite evitarea sancțiunii nulității recursului, în cazul în care motivele invocate se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ.

Or, din lecturarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că toate criticile pot fi subsumate motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material").

Ca urmare, se va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, ca nefondată.

În cauză, în urma controlului efectuat la societatea reclamantă, DGRFP CLUJ, prin Administrația Finanțelor Publice a Județului Satu Mare a emis Decizia de impunere nr. x din 13 martie 2014, prin care a stabilit în sarcina reclamantei obligații suplimentare de plată în sumă de 1.012.331 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SRL a formulat contestație, iar prin Decizia nr. 599 din 31 august 2015, DGRFP CLUJ NAPOCA a dispus suspendarea soluționării contestației formulată de reclamantă în ceea ce privește suma totală de 1.012.331 RON, reprezentând TVA, dobânzi de întârziere și penalități de întârziere aferente TVA, până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală, respingerea ca nemotivată a contestației în ce privește suma totală de 1.547 RON reprezentând impozit pe profit, dobânzi de întârziere și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit și respingerea ca neîntemeiată a contestației în ce privește suma de 8.891 RON, din care suma de 7.576 RON reprezintă TVA, suma de 789 RON reprezintă dobânzi aferente TVA și suma de 526 RON reprezintă penalități de întârziere aferente TVA.

Prin sentința recurată, decizia organului fiscal a fost menținută de Curtea de Apel Oradea, apreciindu-se a fi legală și temeinică, în raport de starea de fapt expusă de organul de inspecție fiscală.

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a formulat critici cu privire la decizia emisă de organul administrativ doar în ceea ce privește soluția de suspendare a contestației administrative, prin urmare, legalitatea Deciziei nr. 599 din 31 august 2015 urmează să fie analizată doar sub aspectul soluției referitoare la suspendarea contestației.

Contrar celor reținute de prima instanță, constată că în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. .

Astfel, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , "(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă."

Înalta Curte reține că acest articol instituie o posibilitate, și nu o obligație pentru organul de soluționare a contestației, iar, pentru a se dispune o asemenea măsură, trebuie (i) să existe indiciile săvârșirii unei infracțiuni și (ii) infracțiunea să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. În speță, nu este, însă, îndeplinită niciuna dintre aceste condiții.

Fără a face aprecieri asupra forței probante a înscrisurilor prezentate de recurenta-reclamantă în timpul controlului fiscal și în timpul soluționării prezentului litigiu, în vederea stabilirii realității operațiunilor de achiziție de triticale efectuate de reclamantă, Înalta Curte constată că, în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate susține că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative formulate de reclamantă cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni.

Referitor la condiția înrâuririi asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă, organul de soluționare a contestației are de analizat contestația recurentei-reclamante în funcție de documentația avută în vedere de emitentul actelor contestate la data controlului precum și de prevederile legale incidente. Împrejurarea că ar exista o lucrare penală în curs de cercetare, cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, nu are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în această procedură administrativă.

Înalta Curte reține că interpretarea prevederilor din legislația națională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt fondate susținerile recurentei-reclamante referitoare la durata îndelungată de soluționare a sesizării penale, întrucât suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative a avut drept consecință amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiție al reclamantei.

În speță, decizia de suspendare a contestației administrative a fost emisă la data de 31 august 2015, durata procedurii administrative de aproximativ 4 ani, devenind nerezonabilă.

Această concluzie se fundamentează pe principiul celerității procedurii jurisdicționale, exigență a statului de drept care impune ca practicile administrative și judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor.

Or, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului, implicând recunoașterea dreptului de a obține rezolvarea situației sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale.

În același sens, în jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului s-a reținut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (Cauza Janosevici contra Suediei, Hotărârea din 23 iulie 2002).

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile și interesele legitime ale reclamantei, situație ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal de a soluționa pe fond contestația administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

În consecință, prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. .

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată în sensul admiterii acțiunii reclamantei, va anula în parte Decizia nr. 599 din 31 august 2015 emisă de DGRFP CLUJ NAPOCA și va obliga intimata-pârâtă la soluționarea contestației administrative în ce privește suma de 1.012.331 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca.

Admite recursul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 93/2016 din 11 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, în rejudecare, admite acțiunea.

Dispune anularea, în parte, a Deciziei nr. 599 din 31 august 2015 emisă de DGRFP CLUJ NAPOCA și obligă intimata-pârâtă la soluționarea contestației administrative în ce privește suma de 1.012.331 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 martie 2019.

GGC - CP