ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4032/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 03 mai 2016, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj, reprezentată prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, a solicitat:

- anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 423 din 30.10.2015, emisă de pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor;

- obligarea pârâtei ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor la soluționarea pe fond a contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x din 09.07.2015, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj, reprezentată prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare;

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 215 din 10 octombrie 2016, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj, reprezentată prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare.

Împotriva sentinței civile nr. 215 din 10 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanta a susținut că instanța de fond nu a verificat temeinic condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, din perspectiva legăturii indisolubile dintre sesizarea penală și contestația fiscală îndreptată împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

Recurenta-reclamantă învederează că sesizarea penală a fost formulată la data de 29.07.2015, iar de la această dată nu s-a efectuat niciun demers de soluționare a plângerii. Perioada foarte lungă de timp scursă de la momentul suspendării soluționării contestației administrative încalcă prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la dreptul la un proces echitabil și dreptul de acces la justiție, recurenta fiind în imposibilitatea de a solicita unei instanțe de judecată să examineze fondul deciziei de impunere, împrejurări pe care instanța de fond nu le-a apreciat în mod corect.

O altă critică adusă sentinței recurate privește lipsa unei motivări cu privire la elementele de probă din procedura penală, de natură a influența soluția din procedura fiscală. Prima instanță nu a indicat faptele care pot fi lămurite doar cu mijloacele de probă administrate în procedura penală și nici modalitatea în care o eventuală soluție de clasare sau de condamnare din procedura penală ar putea determina modificarea modului de calcul a obligațiilor fiscale din procedura fiscală.

Recurenta-reclamantă a apreciat că procedura administrativ fiscală trebuie soluționată cu prioritate față de procedura penală, cu luarea în considerare a hotărârii CJUE pronunțată în cauza C-277/14, potrivit căreia identificarea unui comportament fiscal inadecvat al furnizorilor nu poate genera concluzia participării contribuabilului la un circuit fraudulos din punct de vedere fiscal.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 31.01.2017, intimata-pârâtă ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă a arătat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, coroborate cu dispozițiile art. 8 și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, soluția de suspendare a contestației administrative fiind legală.

Intimata-pârâtă a susținut, în esență, că între stabilirea obligațiilor fiscale cuprinse în Decizia de impunere nr. x din 09.07.2015 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor ce fac obiectul sesizării penale adresate Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, există o strânsă legătură, de care depinde soluționarea contestației administrative. Organele de inspecție fiscală au considerat că scopul operațiunilor comerciale desfășurate de recurenta-reclamantă cu diverși furnizori a fost eludarea plății TVA, realitatea acestor tranzacții putând fi stabilită doar de către organele de cercetare penală, conform procedurii specifice.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 08.02.2017, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj, reprezentată prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă a învederat că, în urma controlului fiscal, s-a constatat că recurenta-reclamantă a adus un prejudiciu bugetului de stat, prin crearea unui circuit fictiv de operațiuni comerciale, în scopul scăderii valorii TVA, ceea ce a impus sesizarea organelor de urmărire penală, pentru a verifica realitatea tranzacțiilor consemnate în evidența contabilă a reclamantei. În acest sens, arată că, în cazul pronunțării unei hotărâri definitive de către instanța penală, cele statuate sunt opozabile organelor fiscale, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Totodată, intimata-pârâtă apreciază că nu este relevantă perioada de timp scursă de la data formulării sesizării penale, iar susținerile recurentei-reclamante privitoare la îngrădirea dreptului de acces la justiție nu sunt întemeiate, aceasta având posibilitatea de a formula o cerere de suspendare a executării actului administrativ fiscal.

În ceea ce privește trimiterile recurentei-reclamante la jurisprudența CJUE, intimata-pârâtă invocă, la rândul său, hotărârile instanței europene în cauzele reunite 11C-354/355/03 Optigen Ldt Fulcrum Electronics Ltd și Bond Hoare Sistem LDT c. Commisioners of Costoms & Excize și cauzele reunite C 80/11 și C 142/11.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. este fondat, pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă privesc chestiunea litigioasă a interpretării și aplicării, de către instanța de fond, a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condițiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x din 09.07.2015.

Conform art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligație a organului fiscal de a suspenda soluționarea contestației administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat, poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale, prin raportare la definiția excesului de putere, cuprins în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 și la principiul proporționalității.

Raportând aceste considerații de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, precum și la înscrisurile existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că părțile nu au contestat îndeplinirea primei cerințe a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, la data de 29.07.2015, în vederea verificării tranzacțiilor derulate de reclamantă cu furnizorii săi. Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiții prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existența raportului de interdependență dintre obligațiile bugetare stabilite prin decizia de impunere și stabilirea caracterului infracțional al faptelor imputate reprezentanților societății debitoare, legătură de care depinde soluționarea contestației administrative.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod greșit a fi îndeplinită condiția ca rezultatul sesizării penale să aibă o înrâurire hotărâtoare în soluționarea contestației administrative, apreciind, așadar, că organul fiscal se află în imposibilitatea de a soluționa contestația reclamantei, în lipsa concluziilor organelor de cercetare penală.

Fără a face aprecieri cu privire la forța probantă a înscrisurilor prezentate de recurenta-reclamantă ori cu privire la argumentele de fapt și de drept invocate în timpul controlului fiscal sau în timpul soluționării prezentului litigiu, în vederea stabilirii caracterului real al achizițiilor evidențiate în contabilitate, Înalta Curte constată că, în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate susține că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate absolută să se pronunțe asupra contestației administrative formulate de reclamantă, cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni.

Înalta Curte reține că interpretarea prevederilor din legislația națională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența CEDO, cu precădere cu privire la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare.

Raportând susținerile recurentei-reclamante la aceste garanții și principii, Înalta Curte le apreciază a fi întemeiate, reținând că suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative a avut drept consecință amânarea pe o perioadă consistentă de timp (peste 4 ani) a dreptului contribuabil de acces la justiție. Aceasta în condițiile în care, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că organele de urmărire penală ar fi întreprins vreun act de cercetare ori ar fi ajuns la o soluție privind existența ori inexistența infracțiunilor ce fac obiectul plângerii formulate de organele fiscale.

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile și interesele legitime ale reclamantei, situație ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal la soluționarea pe fond a contestației administrative cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât, Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile suspendării soluționării contestației administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, impunându-se reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., va casa sentința civilă atacată și, în rejudecare, va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, va anula Decizia nr. 423 din 30.10.2015, emisă de pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și va obliga această pârâtă la soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x din 09.07.2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 215 din 10 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare.

Anulează Decizia nr. 423 din 30.10.2015, emisă de pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și obligă pe această pârâtă la soluționarea contestației administrative formulate de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x din 09.07.2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2019.