ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1503/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 4 martie 2016, astfel cum a fost modificată prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2016, reclamanta Societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar CII B., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, Agenția Națională de Administrare Fiscala - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Directia Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, a solicitat:

- în principal, anularea Deciziei nr. 624/8.09.2015, emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și obligarea pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca la soluționarea contestației formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 1.04.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 1.04.2015;

- în subsidiar, constatarea faptului că reclamanta nu a încălcat nici una dintre prevederile legale menționate în cuprinsul Raportului de inspecție fiscală nr. x din 1.04.2015 și în cuprinsul Deciziei de impunere nr. x din 1.04.2015, emise de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și, pe cale de consecință, anularea acestor acte administrative.

Prin Sentința civilă nr. 107 din 2 iunie 2016, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal:

(i) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și, în consecință, a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

(ii) a admis cererea precizată, formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și, în consecință, a dispus anularea Deciziei nr. 624/8.09.2015, emisă de pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și a obligat pârâta sa soluționeze contestația formulată de reclamantă.

Împotriva Sentinței civile nr. 107 din 2.06.2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În susținerea recursului, pârâta a arătat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, întrucât erau îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege pentru suspendarea soluționării contestației administrative formulate împotriva deciziei de impunere, respectiv:

- Activitatea de Inspecție Fiscală Bihor a înaintat sesizarea penală către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor;

- între stabilirea obligațiilor fiscale de plată la bugetul de stat, prin decizia de impunere și stabilirea eventualului caracter infracțional al faptelor săvârșite de reprezentanții societății contestatoare există o strânsă interdependență, de care depinde modul de soluționare a contestației;

- întrucât, în urma inspecției fiscale, s-a pus problema realității operațiunilor de achiziții înregistrate în evidența contabilă și fiscală, singurele organe competente să realizeze verificări sunt organele de cercetare penală.

Având suspiciuni cu privire la realitatea și legalitatea documentelor de achiziție prezentate de societatea verificată, organul fiscal a procedat la efectuarea unor controale inopinate/încrucișate la furnizorii societății, însă acestea nu au putut fi realizate, întrucât societățile nu desfășoară activitate la sediile sociale declarate și nu s-a putut lua legătura cu reprezentanții legali ai acestora. Totodată, din informațiile preluate din bazele de date ANAF s-a constatat că o serie de societăți nu au declarat livrări către societatea reclamantă.

În raport de aceste împrejurări, organul fiscal a constatat că există suspiciuni cu privire la realitatea achizițiilor de bunuri și servicii înregistrate de reclamantă în evidența sa fiscală, astfel încât era necesară sesizarea organelor de cercetare penală pentru clarificarea situației sesizate.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că decizia de a suspenda procedura administrativă de soluționare a contestației până la definitivarea cauzei penale este întemeiată în fapt și în drept, fiind întrunite condițiile prevăzute de lege, în sensul că s-a înaintat o sesizare penală pentru constatările efectuate și există indicii ale săvârșirii unei infracțiuni, a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Suspendarea procedurii administrative este necesară întrucât organul fiscal competent se află în imposibilitatea de a se pronunța pe fondul cauzei, în ceea ce privește realitatea achizițiilor înregistrate, constatările și argumentele avute la dispoziție în acest moment fiind insuficiente și neputând conduce la o soluție certă și clară, fundamentată legal, de admitere sau de respingere a contestației.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că împrejurarea că societatea supusă controlului se află în procedura de faliment ori faptul că organele de cercetări penale nu au solicitat lămuriri și explicații de la administratorul special al societății nu sunt chestiuni de natură să susțină soluția primei instanțe, câtă vreme legiuitorul nu a înțeles să condiționeze instituția suspendării soluționării contestației de aceste aspecte.

În conformitate cu prevederile alin. (3) și (4) ale art. 214 din Codul de procedură fiscală, procedura administrativă se va relua la încetarea motivului care a determinat suspendarea, motivația rezoluției organelor de cercetare penală sau hotărârea definitivă a instanței penale, prin care se va soluționa acțiunea civilă, fiind opozabile organelor competente de soluționare a contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă, în conformitate cu dispozițiile pct. 10 din Instrucțiunile pentru aplicarea titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin Ordinul Președintelui ANAF nr. 2.906/2014.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 septembrie 2016, intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Prin concluziile scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 9 septembrie 2016, pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat scoaterea sa din cauză, cu motivarea că, prin sentința atacată, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte, soluție ce nu a făcut obiectul recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 9 mai 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a dispus rectificarea citativului cauzei, în sensul menținerii, în calitate de intimată, doar a reclamantei Societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., reținând că pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală nu are calitate procesuală pasivă în prezentul recurs.

Prin Rezoluția din 18 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă privesc chestiunea litigioasă a interpretării și aplicării, de către instanța de fond, a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condițiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate de intimata-reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 1 aprilie 2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 1.04.2015.

Conform art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligație a organului fiscal de a suspenda soluționarea contestației administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale, prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare.

Raportând aceste considerații de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de pârâtă, precum și la actele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că părțile nu au contestat îndeplinirea primei cerințe a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, la data de 19.05.2015, în vederea verificării tranzacțiilor derulate de reclamantă cu furnizorii săi. Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiții prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existența raportului de interdependență dintre obligațiile bugetare stabilite prin decizia de impunere și stabilirea caracterului infracțional al faptelor imputate reprezentanților societății debitoare, legătură de care depinde soluționarea contestației administrative.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă analiză a acestei cerințe, reținând că nu este îndeplinită condiția ca rezultatul sesizării penale să aibă o înrâurire hotărâtoare în soluționarea contestației administrative și că organul fiscal nu se află într-o imposibilitate absolută de a soluționa contestația reclamantei.

Fără a face aprecieri asupra forței probante a înscrisurilor prezentate de intimata-reclamantă în timpul controlului fiscal și în timpul soluționării prezentului litigiu, în vederea stabilirii caracterului real al achizițiilor evidențiate în contabilitate, Înalta Curte constată că, în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate susține că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative formulate de reclamantă cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni.

Înalta Curte reține că interpretarea prevederilor din legislația națională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare.

Raportând aceste garanții la susținerile recurentei-pârâte privind lipsa de relevanță a procedurii falimentului deschisă împotriva debitoarei ori a faptului că organele de cercetare penală nu au solicitat lămuriri și informații de la reprezentanții societății, Înalta Curte reține că suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative a avut drept consecință amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiție al reclamantei, în speță aproximativ 4 ani. Aceasta în condițiile în care, prin Ordonanța emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor la data de 12 octombrie 2018, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus clasarea cauzei cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

De asemenea, faptul că societatea reclamantă este supusă procedurii falimentului reclamă o urgență sporită în clarificarea situației creanțelor datorate de debitoarea insolventă, fără de care nu se poate finaliza procedura de lichidare a persoanei juridice.

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile și interesele legitime ale reclamantei, situație ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal de a soluționa pe fond contestația administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile suspendării soluționării contestației administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, împotriva Sentinței civile nr. 107 din 2 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 martie 2019.

GGC - MM