ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 688/2020

HOTĂRÂRE

10.03.2020

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 688/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 19 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: să interzică pârâtei folosirea în activitatea sa comercială, oferirea spre comercializare, comercializarea și deținerea produselor și oferirea serviciilor corespunzătoare claselor 16, 30, 35 și 43, identice cu cele pe care reclamanta le comercializează sub marca x, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 1.000 RON/zi; să interzică pârâtei folosirea în activitatea sa comercială, oferirea spre comercializare, comercializarea și deținerea ambalajelor acestor produse, care conțin imaginile identice cu cele pe care le comercializează reclamanta în baza protecției asigurate prin înregistrarea modelului nr. F 2011 148 (019761), sub sancțiunea unor daune cominatorii de 1.000 RON/zi; obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON daune materiale și 10.000 RON daune morale pentru prejudiciile create în ultimii trei ani; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, art. 30 din Legea nr. 129/1992, art. 1357-1359 C. civ. și art. 219 C. civ.

Pârâta SC B. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, precum și cerere reconvențională, în contradictoriu cu reclamanta și pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând decăderea reclamantei-pârâte din drepturile asupra mărcii naționale individuale combinate x, pentru clasele 16, 30, 35 și 43, pentru neutilizarea acesteia pe o perioadă neîntreruptă, de 5 ani anterior promovării cererii; obligarea Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci la publicarea deciziei de decădere a mărcii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială - Secțiunea Mărci și obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 45-47 din Legea nr. 1998.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență:

2.1. Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1157 din data de 25 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, invocate de pârâtă în cererea reconvențională, "Orice persoană interesată poate solicita Tribunalului București, oricând în cursul duratei de protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă: a) fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani".

Prin urmare, a reținut că aceste dispoziții legale reprezintă o normă atributivă de competență teritorială exclusivă în favoarea Tribunalului București, în privința cererilor având ca obiect decăderea din drepturile conferite de o marcă.

În ceea ce privește cererea principală, a apreciat că, din punct de vedere teritorial, Tribunalul București și-a reținut deja competența, prin soluționarea cererii înregistrate sub nr. x/2018.

2.2. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 2407 din data de 17 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Astfel, a reținut că, în speță, competența teritorială pentru judecata cererii principale aparține, față de alegerea reclamantei, instanței de la sediul pârâtei, potrivit dispozițiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., iar declinarea competenței, în temeiul prevederilor legale care reglementează competența pentru judecata cererii reconvenționale, nu se impune, având în vedere dispozițiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, a apreciat că reținerea spre judecată de către Tribunalul București a procesului declanșat de cererea de ordonanță președințială, purtat între aceleași părți, nu are niciun efect asupra prezentei proceduri.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, și Tribunalul București, secția a V-a civilă, și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, prezentul conflict negativ de competență fiind generat de constatările diferite a celor două instanțe cu privire la dispozițiile legale în temeiul cărora se stabilește instanța competentă a soluționa prezentul litigiu.

Astfel, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a dat eficiență dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, prin raportare la cererea reconvențională formulată în cauză, reținând și că, în ceea ce privește cererea principală competența de soluționare a fost deja stabilită ca urmare a judecării de către Tribunalul București a litigiului ce se poartă între aceleași părți și având ca obiect ordonanță președințială, în timp ce Tribunalul București, secția a V-a civilă, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., reținând și prevederile art. 123 alin. (1) din același cod.

Prioritar, Înalta Curte reține că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei se stabilește prin raportare la cererea principală, având în vedere dispozițiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor în materia insolvenței sau concordatului preventiv, care sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul.

De asemenea, întrucât competența de soluționare a unei cauze se stabilește prin raportare la situația concretă și particulară a fiecărei spețe în parte și la dispozițiile legale aplicabile acesteia, nu are relevanță în stabilirea instanței competente a soluționa prezentul litigiu împrejurarea că unul dintre cele două tribunale aflate în conflict a reținut spre judecare o altă cauză, având ca obiect ordonanță președințială, ce se poartă între aceleași părți, în care s-a solicitat luarea unor măsuri provizorii, până la rămânerea definitivă a hotărârii care urmează a se pronunța în dosarul nr. x/2017, aflat pe rolul Tribunalului București, având ca obiect contestație la Hotărârea Comisiei de Contestații Mărci nr. x/2016.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, invocând prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, art. 30 din Legea nr. 129/1992, art. 1357-1359 C. civ. și art. 219 C. civ., reclamanta SC A. SRL a susținut folosirea fără drept de către pârâta SC B. SRL a unui semn identic cu marca și modelul al căror titular este.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediu pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

Pe de altă parte, legiuitorul a înțeles să reglementeze pentru anumite situații o competență teritorială alternativă, astfel încât, pe lângă instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului, mai sunt competente și alte instanțe.

Potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., care reglementează o competență teritorială alternativă, în afară de instanțele prevăzute de art. 107-112 din același cod, mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Totodată, pentru toate cazurile în care legea stabilește o competență teritorială alternativă, dreptul de a alege între mai multe instanțele deopotrivă competente revine exclusiv reclamantului, în temeiul art. 116 C. proc. civ.

În speță, pârâta SC B. SRL, cu sediul în Poiana Brașov, are și un sediu secundar în județul Constanța, iar, prin cererea de chemare în judecată, s-a invocat că pârâta continuă să folosească fără drept semnul identic cu marca și modelul al căror titular este reclamanta, atât la sediu, cât și pe litoral în foarte multe locații aferente punctelor de lucru și sediilor secundare.

Prin urmare, fapta ilicită invocată de către reclamantă se pretinde a fi fost săvârșită inclusiv în locațiile aferente sediului secundar al pârâtei, situate pe raza județului Constanța și, ca atare, în aplicarea criteriului instanței de la locul săvârșirii faptei ilicite, Tribunalul Constanța este competent teritorial a soluționa prezenta pricină.

Totodată, conform normei de competență reglementată de art. 109 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta.

Or, și raportat la aceste dispoziții legale, Tribunalul Constanța este competent a judeca prezenta cauză, obligațiile asupra căruia poartă litigiul urmând a fi executate și la locul în care pârâta își are sediul secundar, respectiv pe raza județului Constanța, prin cererea de chemare în judecată, solicitându-se interzicerea pretinselor acte de folosire fără drept a semnului identic cu marca și modelul al căror titular este reclamanta, săvârșite de către pârâtă, atât la sediul său, cât și în cadrul punctelor de lucru corespunzătoare sediilor secundare.

Cum, în aplicarea art. 116 C. proc. civ., reclamanta a înțeles să introducă acțiunea la Tribunalul Constanța, instanță competentă teritorial să soluționeze pricina, raportat la dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 și art. 109 C. proc. civ., astfel învestit, acest tribunal nu mai putea să dispună declinarea competenței, chiar dacă ar mai fi existat și o altă instanță deopotrivă competentă să soluționeze litigiul.

Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă.