ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2285/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 19 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: să interzică pârâtei folosirea în activitatea sa comercială, oferirea spre comercializare, comercializarea și deținerea produselor și oferirea serviciilor corespunzătoare claselor 16, 30, 35 și 43, identice cu cele pe care reclamanta le comercializează sub marca x "C.", sub sancțiunea unor daune cominatorii de 1.000 RON/zi; să interzică pârâtei folosirea în activitatea sa comercială, oferirea spre comercializare, comercializarea și deținerea ambalajelor acestor produse, care conțin imaginile identice cu cele pe care le comercializează reclamanta în baza protecției asigurate prin înregistrarea modelului nr. x, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 1.000 RON/zi; obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON daune materiale și 10.000 RON daune morale pentru prejudiciile create în ultimii trei ani; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, art. 30 din Legea nr. 129/1992, art. 1357-1359 C. civ. și art. 219 C. civ.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, precum și cerere reconvențională, în contradictoriu cu reclamanta și pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, solicitând decăderea reclamantei-pârâte din drepturile asupra mărcii naționale individuale combinate x "C.", pentru clasele 16, 30, 35 și 43, pentru neutilizarea acesteia pe o perioadă neîntreruptă, de 5 ani anterior promovării cererii; obligarea Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci la publicarea deciziei de decădere a mărcii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – Secțiunea Mărci și obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 45-47 din Legea nr. 84/1998.

Tribunalul Constanța – secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 1157 din 25 iunie 2019, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București – secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 2407 din data de 17 octombrie 2019, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Prin decizia nr. 688 din 10 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța – secția a II-a civilă.

Tribunalul Constanța – secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 1202 din 10 noiembrie 2020, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea în decăderea drepturilor conferite de marcă; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L. și OFICIUL DE STAT PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCI; a dispus decăderea reclamantei-pârâte A. S.R.L. din drepturile conferite de marca C. nr. x; a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională față de OFICIUL DE STAT PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCI; reclamanta-pârâtă A. S.R.L. a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.300 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariul de avocat, către pârâta-reclamantă B. S.R.L.; în temeiul art. 55 alin. (6) din Legea nr. 84/1998, a dispus publicarea mențiunii radierii mărcii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, la data rămânerii definitive a hotărârii.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. În principal, a solicitat anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la instanța competentă, motivat de faptul că a fost pronunțată de o instanță necompetentă. În subsidiar, a cerut admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii instanței de fond, urmând ca, prin decizia ce va fi pronunțată, să fie admisă cererea principală.

Prin decizia civilă nr. 450 din 21 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, s-a admis apelul promovat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1202 din 10 noiembrie 2020 a Tribunalului Constanța – secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S.R.L. și OFICIUL DE STAT PENTRU INVENȚII ȘI MĂRCI; a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că s-a respins ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâta- reclamantă B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta- pârâtă A. S.R.L.; s-au menținut celelalte dispoziții din hotărârea apelată.

La data de 11 aprilie 2022 s-au înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2019*, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 450 din 21 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Întemeindu-și calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel este, în parte, netemeinică și nelegală.

Se face referire la existența unui drept asupra mărcii, însă nu se precizează faptul că reclamanta este titulara unui drept asupra modelului.

Recurenta-reclamantă admite faptul că nu are putere de lucru judecat hotărârea pronunțată pe cale de ordonanță președințială, dar apreciază că este o proba concludentă de care nu s-a ținut cont.

Existența unui drept asupra unei mărci nu conferă dreptul titularului acesteia să o folosească abuziv, cu scopul de a crea confuzie în rândul consumatorului mediu.

Atașarea acestei mărci la marca și la modelul societății reclamante reprezintă o încălcare evidentă a drepturilor, ceea ce a condus la crearea unui prejudiciu material și de imagine.

Hotărârea instanței de apel privind contrafacerea cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei.

De asemenea, s-a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în speță Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile și indicațiile geografice, fără să se menționeze de Legea nr. 129 din 29 decembrie 1992 privind protecția desenelor și modelelor.

Se arată că reclamanta nu este îndreptățită să solicite interzicerea utilizării unei mărci înregistrate ulterior.

Prin acțiunea dedusă judecății s-a solicitat ca întreg ansamblu: ambalaj identic cu marca/modelul reclamantei să fie interzise.

Modalitatea în care a fost folosită și intenția de a da o aparență de legalitate dovedește reaua-credință a intimatei.

Instanța de apel, deși a sesizat acest aspect, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, numai în ceea ce privește soluția de admitere a apelului reclamantei și de respingere a cererii reconvenționale, urmând să fie admisă cererea reconvențională, așa cum a stabilit prima instanță. De asemenea, a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Întemeindu-și calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a dezvoltat următoarele critici:

Instanța de apel a apreciat, prin considerente, că sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 44 alin. (5) din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora "înscrierea licenței nu este o condiție pentru ca folosirea unei mărci de beneficiarul licenței să poată fi considerată echivalentul unui act de utilizare de către titular, în cadrul procedurilor referitoare la dobândirea, menținerea validității ori la apărarea drepturilor cu privire la acea marcă".

În opinia recurentei-pârâte, acest text de lege nu este concludent în cauza dedusă judecății, întrucât acesta trebuie să fie coroborat cu situația de fapt și cu situația juridică a părților litigante.

Astfel, s-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice "drepturile asupra mărcii se pot transmite prin cesiune, licență, fuziune, pe cale succesorală (...)".

Or, în cauza dedusă judecății, nu se regăsește niciuna dintre aceste forme de transmitere, singurul înscris prezentat de către intimata-reclamantă fiind Contractul de Licență de Marcă nr. 1 din 30 iulie 2012, prin care, la art. 2, pct. (6) referitor la obiectul contractului, părțile stipulează că acesta "îl reprezintă transmiterea (acordarea licenței) de către licențiator licențiatului a dreptului de utilizare a mărcii pentru toate clasele de produse/servicii pentru care marca a fost înregistrată la OSIM", pentru ca, la Capitolul "PREȚ ȘI MODALITĂȚI DE PLATĂ", la art. 5, să se specifice "licența se vinde licențiatului la prețul de ...".

Se poate constata că, în același contract părțile definesc diferit raportul juridic conform căruia marca C., înregistrată la OSIM cu numărul de marcă x și numărul de registratură x din 28 aprilie 2010, este transmisă către D. S.R.L.

Legiuitorul a instituit o normă clară în ceea ce privește cesiunea, conform art. 42 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 potrivit căruia "cererea va cuprinde, dacă este cazul, informațiile privind datele de identificare a mandatarului noului titular".

Prin urmare, chiar dacă s-ar accepta că marca a fost cesionată, era obligatoriu, conform legii aplicabile în speță, schimbarea titularului și pentru rațiunea de a fi opozabilă terților, conform alin. (3) din același articol, coroborat cu dispozițiile art. 43 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, fiind obligatorie înregistrarea licenței în Registrul Mărcii și publicată în Buletinul Oficial al Proprietății Industriale.

În caz contrar, nu se poate invoca folosirea licenței de către un terț sau mai mulți, dacă nu au fost urmate procedurile legale instituite de actul normativ incident în cauză.

Mai mult, autoarea căii de atac a susținut faptul că intimata-reclamantă, așa cum s-a dovedit, a fost inactivă fiscal, având activitatea economică suspendată începând cu data de 19 decembrie 2012, până la data de 25 iunie 2019, când apare la Oficiul Național al Registrului Comerțului înregistrarea dovezii sediului (Certificat constatator nr. x/06.09.2021), care expirase în anul 2016 (furnizare informații ONRC nr. x/15.04.2019).

Chiar dacă pe site-ul ANAF-ului societatea reclamantă figura ca inactivă fiscal, aceasta a prezentat documente din care rezultă că încasa venituri din cedarea mărcii "C." și, mai mult, accepta, fără a întocmi formalitățile cerute de Legea nr. 84/1998, subcesionarea acestei mărci către mai multe societăți, succesiv în anii 2014, 2015, 2016 și 2019.

Intimata-reclamantă își justifică pretențiile invocându-și propria culpă, prin încălcarea, pe de o parte, a legii fiscalității, desfășurând activități comerciale, deși s-a declarat inactivă fiscal la ANAF din anul 2012 până în anul 2019, iar, pe de altă parte, prin cesionarea mărcii către terți cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 84/1998, aceste cesionări și subcesionări nefiind opozabile terților.

Critica hotărârii recurate se referă la faptul că instanța de apel a motivat hotărârea fără să țină seama de întregul material probator și de dispozițiile legale în vigoare, invocând în considerente un text de lege care trebuia să fie coroborat cu alte texte legale incidente în cauză și cu situația de fapt.

Prin proba testimonială, s-a încercat să se dovedească faptul că produsul C. nr. x a fost utilizat de alte societăți, astfel încât s-a aflat pe piață în ultimii 5 ani, însă nu s-a demonstrat că utilizarea acestui produs marca societății reclamante s-a făcut în mod legal, cu respectarea cerințelor legislației în materie, respectiv ale art. 44 alin. (5) din Legea nr. 84/1998, de vreme ce legiuitorul a prevăzut condiții specifice pentru situația descrisă la art. 40 din lege.

În cauză, nu s-a probat faptul că a fost cesionată licența pentru ca respectiva cesiune să fie opozabilă părților, înscrisurile prezentate fiind la limita legii și, nicidecum, doveditoare.

Din consultarea numărului de depozit x la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci s-a constatat și s-a dovedit că nu sunt depuse contractele de cesiune de licență către nicio altă societate comercială și nici către societățile menționate în cuprinsul deciziei instanței de apel.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că depozițiile martorilor nu au valoare juridică, în condițiile în care societatea reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor legale privind cesionarea licenței de utilizare a mărcii C. nr. x sau a utilizării acesteia de către reclamantă cu 5 ani înainte de introducerea acțiunii.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă, prin care a invocat excepția nulității recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta-pârâtă, prin care a invocat excepția nulității recursului (în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.) și excepția inadmisibilității acestuia, motivat de faptul că recurenta-pârâtă a solicitat casarea cu reținere pentru rejudecare, fără să țină cont de soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 497 din C. proc. civ.. În situația în care se vor respinge excepțiile invocate, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinare.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de partea adversă.

Prin rezoluția din 22 august 2022 s-a fixat termen la data de 3 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat de reclamanta A. S.R.L., invocată de recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale de atac în reformare, nedevolutivă și extraordinară, deoarece nu se poate exercita decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Prin intermediul recursului se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicție. Acest rol al recursului rezultă în mod explicit din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în cadrul acestei căi de atac se examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cum cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, aceasta trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sub denumirea de "motive de casare".

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Sancțiunea nemotivării recursului, așa cum rezultă din prevederile art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (1) C. proc. civ. este nulitatea. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, simpla nemulțumire a părții în privința hotărârii pronunțate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmația cu titlu general că hotărârea atacată este nelegală, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a criticat decizia atacată prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că susținerile acesteia excedează sfera motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât niciuna dintre criticile prezentate nu dezvoltă motive de casare proprii încălcării art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. – încadrabile în ipotezele de la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. – sau aplicării greșite a unor norme de drept material – încadrabile în cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, deși au fost indicate expres motivele de recurs pretins incidente, cerința argumentării lor nu este întrunită, deoarece elementele dezvoltate în susținerea acestora vizează situația de fapt și probatoriul administrat în cauză și reflectă, în realitate, nemulțumirea recurentei-reclamante față de soluția dată de instanțele devolutive demersului său judiciar.

Deși s-a afirmat incidența ipotezelor de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac nu a prezentat critici concrete, prin care să arate în ce a constat nelegalitatea deciziei atacate prin raportare la soluția și considerentele instanței de apel.

Sesizarea cu caracter general a pretinselor neregularități în apel nu este de natură a determina, în lipsa unor argumente concrete, decât un control de fond al cauzei, incompatibil cu calea de atac a recursului.

Mai mult, în ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte remarcă că deși a fost indicat, autoarea căii de atac nu a dezvoltat nicio critică care să vizeze decizia instanței de apel din perspectiva nemotivării, existenței unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei în cuprinsul acesteia și care să poată fi circumscrisă ipotezei invocate.

Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurenta-reclamantă s-a îndepărtat de la dispozițiile menționate de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sub aspectul conținutului său, iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond, nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel.

Față de cele mai sus reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității recursului reclamantei, invocată de recurenta-pârâtă B. S.R.L. prin întâmpinare și, pe cale de consecință, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 450 din 21 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte, în temeiul art. 248 din C. proc. civ., a luat în examinare excepția nulității recursului pârâtei B. S.R.L., invocată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., urmând a o respinge, întrucât din conținutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reținută incidența art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de pârâta B. S.R.L. în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Societatea pârâtă critică decizia instanței de apel numai în ceea ce privește soluția de admitere a apelului reclamantei și de respingere a cererii reconvenționale, urmând să fie admisă cererea reconvențională, așa cum a stabilit prima instanță.

Întemeindu-și calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, faptul că instanța de apel a apreciat, prin considerente, că sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 44 alin. (5) din Legea nr. 84/1998, text de lege care, în opinia sa, nu este concludent, întrucât trebuie să fie coroborat cu situația de fapt și cu situația juridică a părților litigante.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte amintește faptul că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanței de recurs fiind limitată de situația de fapt stabilită de instanțele de fond (pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) și art. 488 din C. proc. civ.).

Față de aceste precizări, criticile recurentei care urmăresc fie stabilirea unei alte situații de fapt, fie tind la o reevaluare a probelor administrate în fața celor două instanțe devolutive, nu vor fi examinate în cadrul recursului pentru că vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, așa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

În mare măsură, recursul nu cuprinde o argumentație juridică a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale, Înalta Curte neputându-se substitui reclamantei, în sensul unei completări deductive a argumentației căii extraordinare de atac.

Analizând motivul de casare invocat de parte, numai în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod, instanța de recurs îl va înlătura, decizia instanței de apel fiind conformă cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, Curtea de Apel Constanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare pentru perioada de referință, "(1) Orice persoană interesată poate solicita oricând în cursul duratei de protecție a mărcii decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă:

a) într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data încheierii procedurii de înregistrare, marca nu a făcut obiectul unei utilizări efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată și dacă nu există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată";

Conform art. 46 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998, "Este asimilată folosirii efective a mărcii: (...)

d) folosirea mărcii de către un terț având consimțământul titularului sau de către orice persoană abilitată să utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de certificare, fiind considerată ca folosire a mărcii de către însuși titularul acesteia".

Din probele administrate în apel a rezultat că apelanta A. S.R.L. este deținătorul mărcii naționale "C." înregistrată la OSIM sub nr. de marcă x și numărul de registratură M x din 28 aprilie 2010, marcă combinată, individuală, acordată pentru clasele E., 30, 35, 43 și titularul modelului înregistrat sub nr. x – "ambalaj cu grafică".

În calitate de titular al acestei mărci, apelanta a încheiat un contract de licență neexclusivă cu drept de sublicențiere către terți cu societatea D. S.R.L. pentru perioada 30.07.2012-01.01.2015, ulterior prelungit până la data 1 ianuarie 2025.

La rândul său, societatea D. S.R.L. a încheiat contracte de sublicențiere cu societatea F. S.R.L. (2014), G. S.R.L. (2015), H. S.R.L. (2016), I. S.R.L. (2018), J. S.R.L. (2019) și K. S.R.L. (2019), cu acordul societății A. S.R.L. .

În ceea ce privește apărarea intimatei-pârâte în sensul nedovedirii înregistrării contractului de licență în Registrul Național al Mărcilor și, respectiv nepublicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 44 alin. (5) din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora "înscrierea licenței nu este o condiție pentru ca folosirea unei mărci de beneficiarul licenței să poată fi considerată echivalentul unui act de utilizare de către titular, în cadrul procedurilor referitoare la dobândirea, menținerea validității ori la apărarea drepturilor cu privire la acea marcă".

Astfel, în urma probatoriului administrat, Curtea a reținut că în cauză s-a făcut dovada utilizării efective a mărcii C. Mx într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data încheierii procedurii de înregistrare, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată, soluția asupra cererii reconvenționale fiind dată cu aplicarea greșită a normelor legale anterior referite la situația de fapt, astfel cum a fost expusă în considerentele deciziei.

Prin cererea reconvențională, pârâta B. S.R.L. a solicitat instanței să dispună decăderea reclamantei-pârâte A. S.R.L. din drepturile asupra mărcii naționale individuale combinate "C." M x pentru neutilizarea acesteia pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani anterior promovării cererii, motiv indicat în conținutul art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Acest text de lege sancționează cu decăderea lipsa unei folosiri efective a mărcii, fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de cinci ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată.

În mod evident, rațiunea soluției decăderii rezultă din faptul că funcția mărcii este aceea de a permite identificarea produselor și serviciilor, iar dreptul conferit titularului nu subzistă decât în măsura în care marca este efectiv utilizată într-un timp rezonabil.

Decăderea reprezintă o sancțiune pentru deturnarea mărcii de la scopul în care i se acordă și i se recunoaște protecția. De asemenea, este o sancțiune civilă, constând în pierderea dreptului la marcă pentru neexercitarea acestui drept o anumită perioadă de timp. Decăderea se întemeiază pe prezumția că o marcă nefolosită o perioadă neîntreruptă de cinci ani, fie a fost abandonată, fie a fost înregistrată ca marcă de rezervă, de apărare ori în scop de baraj.

Art. 46 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998 prevede că este asimilată folosirii efective a mărcii "folosirea mărcii de către un terț având consimțământul titularului sau de către orice persoană abilitată să utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de certificare, fiind considerată ca folosire a mărcii de către însuși titularul acesteia".

Întrucât s-a făcut dovada utilizării efective a mărcii C. Mx într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data încheierii procedurii de înregistrare, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată, rezultă că în mod corect a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvențională de către instanța de prim control judiciar, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Art. 44 alin. (4) din același act normativ prevede că "lipsa înscrierii unei licențe la OSIM nu afectează:

a) valabilitatea înregistrării mărcii care face obiect al licenței ori cu privire la protecția licenței mărcii;

b) intervenția într-o acțiune în contrafacere angajată de titular ori obținerea, în cadrul acestei proceduri, de daune-interese, ca urmare a contrafacerii unei mărci care face obiect al licenței.

De asemenea, alin. (5) al art. 44 din Legea nr. 84/1998 stabilește că "înscrierea licenței nu este o condiție pentru ca folosirea unei mărci de beneficiarul licenței să poată fi considerată echivalentul unui act de utilizare de către titular, în cadrul procedurilor referitoare la dobândirea, menținerea validității ori la apărarea drepturilor cu privire la acea marcă".

Față de aceste dispoziții legale, rezultă că, într-adevăr, licența, chiar neînscrisă, este opozabilă terțului care ar pretinde un drept propriu asupra semnului utilizat ca marcă, terțul nefiind îndreptățit să facă pur și simplu abstracție de dreptul decurgând din licența neînscrisă.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, instanța de prim control judiciar a reținut, în mod corect, incidența dispozițiilor art. 44 alin. (5) din Legea nr. 84/1998, acestea fiind aplicabile raportat la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat.

Autoarea căii extraordinare de atac a mai arătat că în situația în care s-ar accepta că marca a fost cesionată, era obligatoriu, conform legii aplicabile în speță, schimbarea titularului și pentru rațiunea de a fi opozabilă terților, conform alin. (3) din același articol, coroborat cu dispozițiile art. 43 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, fiind obligatorie înregistrarea licenței în Registrul Mărcii și publicată în Buletinul Oficial al Proprietății Industriale. În caz contrar, nu se poate invoca folosirea licenței de către un terț sau mai mulți, dacă nu au fost urmate procedurile legale instituite de actul normativ incident în cauză.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte constată că acestea nu prezintă relevanță în soluționarea recursului, raportat la obiectul cererii reconvenționale.

Susținerea referitoare la faptul că intimata-reclamantă a fost inactivă fiscal, întrucât a avut activitatea economică suspendată începând cu data de 19 decembrie 2012, până la data de 25 iunie 2019, când apare la Oficiul Național al Registrului Comerțului înregistrarea dovezii sediului (Certificat constatator nr. x/06.09.2021), care expirase în anul 2016 (furnizare informații ONRC nr. x/15.04.2019) nu determină lipsa capacității de exercițiu a societății, ci, cel mult, încălcarea legislației fiscale.

Nu poate fi primită nici critica ce vizează faptul că instanța de apel a motivat hotărârea fără să țină seama de întregul material probator și de dispozițiile legale în vigoare.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că nicio ipoteză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se desprinde din argumentele recursului. Recursul nu este cale de atac devolutivă pentru ca instanța sesizată să desprindă eventuale critici din susținerile care au fost făcute în legătură cu acest motiv de nelegalitate.

Distinct de aceste mențiuni, în cauză, se constată că hotărârea curții de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, instanța nefiind ținută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest lucru și cât nu sunt încălcate exigențele dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. - ceea ce în speță nu se regăsește.

Totodată, se constată că soluția pronunțată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unor contradicții, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, criticile recurentei-pârâte nu susțin motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată.

În consecință, împrejurarea că recurenta-pârâtă este nemulțumită de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

De aceea, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se apreciază că a fost doar formal invocat, așa încât încadrarea criticilor prezentate în ipoteza normativă rămâne doar aparentă.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă nu a avut aptitudinea de a demonstra nelegalitatea hotărârii atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de această parte împotriva deciziei instanței de apel.

Față de soluția de anulare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de respingere a recursului formulat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., rezultă că ambele părți sunt în culpă procesuală în calea extraordinară de atac și, pe cale de consecință, nu se impune acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului pârâtei, invocată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 450 din 21 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite excepția nulității recursului reclamantei, invocată de recurenta-pârâtă B. S.R.L. prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2022.