ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 563/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 26.01.2017, reclamanta Patriarhia Română a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI - COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARA A UNOR BUNURI CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE, anularea Deciziei nr. 6419 din 17.11.2016 emisa de acesta din urmă și obligarea la soluționarea cererii de retrocedare prin emiterea unei decizii de acordare de măsuri reparatorii - despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atât pentru teren, cât și pentru construcțiile care nu mai pot fi restituite în natură.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 1999 pronunțată în data de 30.05.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca tardivă, contestația formulată de reclamanta PATRIARHIA ROMÂNĂ, în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI - COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARA A UNOR BUNURI CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE.

Cererea de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 1999 din data de 30.05.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, recurenta-reclamantă Patriarhia Română a formulat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În susținerea recursului recurenta a menționat în esență că, dintr-o eroare a lucrătorilor oficiului poștal x pe plic, nu se regăsește ștampila acestui oficiu poștal cu data de prezentare a acțiunii la oficiul poștal, lucrătorii de la acest oficiu poștal aplicând pe plic un autocolant conținând un cod de bare cu nr. x

Din analiza documentului aflat la dosarul de fond (Factura nr. x din data de 23.01.2017 - recipisa de depunere, se poate lesne observa că face referire la prezentarea corespondenței cu nr. x, fiind vorba de același număr ca cel de pe autocolantul lipsit pe plicul aflat la dosar fond, având ca destinatar Curtea de Apel București.

Din cuprinsul acestui document aflat la dosar fond rezultă indubitabil că, în data de 23.01.2017 Patriarhia Română a depus la oficiul poștal nr. x corespondența cu numărul de prezentare x având ca destinatar Curtea de Apel București.

Deci, coborând mențiunile de pe plic cu cele de pe documentul de la fila x rezultă indubitabil că acțiunea subscrisei a fost depusă la oficiul poștal x București în data de 23.01.2017.

În același sens, s-a exprimat și Oficiul Poștal nr. x, ca răspuns la solicitarea părții, prin adresa nr. x/08.05.2017, în care se menționează că recomandata cu nr. x, destinatar Curtea de Apel București, expeditor Patriarhia Română, a fost prezentată la OF. București nr. x din data de 23.01.2017 și distribuită de OF București 1 Ghișeu 4 în data de 26.01.2017.

Documentele anterior evocate, aflate la dosarul de fond, în mod greșit nu au fost luate în considerare de prima instanță.

Susține recurenta - reclamantă că data de 26.01.2017 nu este data la care acțiunea a fost predată Poștei Române spre a fi expediată destinatarului Curtea de Apel București, ci data ștampilei de zi a oficiului care înapoiază confirmarea, precum și data la care recomandata cu nr. x a fost predată destinatarului Curtea de Apel București.

Apreciază recurenta că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 183 alin. (1) din C. proc. civ. conform cărora "Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandata la oficiul poștal sau depus la serviciul de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen".

Astfel, pe baza documentelor aflate la filele x, rezultă fără putință de tăgadă că cererea introductivă de instanță a fost depusă la oficiul poștal nr. x în data de 23 ianuarie 2017, în interiorul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, față de data comunicării Deciziei nr. 6419 din 17.11.20916 emisă de intimat (23.12.2016).

Totodată, susține recurenta - reclamanta ca prima instanță a interpretat greșit prevederile art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., apreciind că recipisa oficiului poștal este documentul de la dosar - confirmarea de primire. Termenul de A.R. provine din denumirea internațională a serviciului. Deci, documentul de la dosar este un aviz de recepție ce se întoarce la expeditor după predarea corespondenței destinatarului, nefiind o recipisă în sensul prevăzut de art. 183 alin. (3) din C. proc. civ. care să ateste depunerea la oficiul poștal.

În schimbul predării la Poșta Română a cererii introductive formulată în cauză, oficiul poștal nr. x a eliberat documentul aflat la dosarul de fond (factura nr. x din data de 23.01.2017 - recipisa de depunere). Acest document cu dată certă - 23.01.2017 este dovada depunerii acțiunii la poștă.

Mai susține recurenta că, potrivit dexonline.ro termenul " Recipisă" are sensul de " dovadă sau adeverință oficială prin care se confirmă primirea unor acte, telegrame, colete, bani, etc. destinate a fi expediate.

Prin urmare, în mod eronat prima instanță, la soluționarea excepției tardivității a omis documentul aflat la dosarul de fond (Factura nr. x din data de 23.01.2017 - recipisa de depunere), pronunțând o soluție greșită.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea sentinței atacate și retrimiterea cauzei în vederea judecării pe fond la Curtea de Apel București.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă a formulat întâmpinare intimata - pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat și pe cale de consecință menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală.

Susține intimata - pârâtă că, față de faptul că plicul de expediere prin poștă a acțiunii reclamantei (dosar) are aplicată ștampila Poștei Române din data de 26.01.2017, instanța de fond a reținut în mod corect că aceasta este data la care reclamanta a depus acțiunea. În consecință, textul hotărârii judecătorești recurate nu conține motive contradictorii, astfel cum a invocat reclamanta în cuprinsul recursului formulat.

În ceea ce motivul de recurs întemeiat de recurentă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susține intimata că, în mod eronat a înțeles recurenta să își întemeieze motivul de recurs pe aceste dispoziții, în condițiile în care instanța de fond nu a avut în vedere norme de drept material prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, ci norme de drept procedural, acțiunea fiind respinsă ca tardivă.

În ceea ce privește fondul cauzei susține intimata - pârâtă că, din analiza coroborată a documentației aflate la dosarul aferent cererii de retrocedare a reieșit că, în cazul de față, nu au fost îndeplinite condițiile esențiale pentru ca restituirea imobilului să devină posibilă, în contextul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că respectivul imobil să se fi aflat în proprietatea unui cult religios și să fi fost preluat în mod abuziv de la acesta.

Față de aspectele prezentate apreciază intimata că recursul formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. este neîntemeiat.

Procedura de soluționare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496 - 499 din C. proc. civ.

Examinând legalitatea hotărârii recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:

În prealabil, Înalta Curte, examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei, ce vizează, în esență, interpretarea greșită a prevederilor art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., apreciază că aceste critici se încadrează mai degrabă la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce reglementează încălcarea regulilor de procedură, respectiv dreptul procesual (sau procedural), în timp ce dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv, de drept substanțial, ce vizează ansamblul acelor categorii de norme juridice care au un conținut normativ propriu-zis.

Prin intermediul motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, or, în recursul de față se invocă în esență încălcarea legii procesuale, respectiv interpretarea greșită a dispozițiilor art. 183 alin. (3) din C. proc. civ.

Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ce reglementează ipoteza când " hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", invocat de asemenea de către recurentul - reclamant, Înalta Curte analizând cererea de recurs nu a putut decela critici care să corespundă acestui motiv de casare, apreciind astfel că a fost invocat doar formal de către parte, motiv pentru care hotărârea de fond nu va fi analizată și din această perspectivă.

Examinând astfel sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanța de control judiciar constată următoarele:

Prin contestația formulată reclamanta, Patriarhia Română, a chemat în judecată Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România pentru ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, instanța să dispună anularea Deciziei nr. 6419/17.11.2016, constatarea calității reclamantei, Patriarhia Română de persoană îndreptățită, și obligarea Comisiei speciale de retrocedare la soluționarea cererii de retrocedare prin emiterea unei decizii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, atât pentru imobilul teren cât și pentru construcțiile care nu mai pot fi restituite în natură.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, în faza procedurii scrise, pârâtul a invocat nerespectarea termenului de introducere a contestației prevăzut de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora "deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora".

Procedând la verificarea termenului de contestare a Deciziei nr. 6419/17.11.2016, instanța de fond a reținut că, în speța de față cadrul normativ care reglementează restituirea bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România este reprezentat de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare iar Decizia ce face obiectul prezentului litigiu a fost transmisă reclamantei prin Poșta Română, în data de 16.12.2016 și primită de către aceasta în data de 23.12.2016, fapt dovedit prin confirmarea de primirea depusă la dosar, fiind anexat și borderoul de prezentare a corespondenței din data de 16.12.2016, astfel că, termenul legal de contestare, de 30 de zile, calculat conform art. 181 pct. 2 din C. proc. civ., se împlinește la data de 23.01.2017.

A reținut instanța de fond că prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a arătat că acțiunea a fost depusă la instanță cu respectarea termenului legal de 30 de zile, deoarece cererea de chemare în judecată a fost transmisă la instanță, prin poștă cu confirmare de primire, fiind depusă la oficiul poștal în data de 23.01.2017 (într-o zi de luni), neavând relevanță faptul că aceasta a fost înregistrată la instanță în data de 26.01.2017, întrucât, potrivit art. 183 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen.

Curtea de Apel a observat însă că plicul de expediere prin poștă a acțiunii, atașat la dosar, are aplicată o ștampilă a Poștei Române - Ghișeul 4 din 26.01.2016, iar pe verso are lipit un timbru care are numărul recipisei oficiului poștal, identificat prin mențiunea: București x of - x.

A apreciat instanța de fond că, raportat la dispozițiile art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., pentru actul depus prin poștă, ceea ce este și cazul în speță, dovada depunerii acțiunii este reprezentată doar de recipisa oficiului poștal și nu de către atestarea făcută de către acesta, întrucât din aceleași reglementări rezultă expres că aceasta este specifică pentru celelalte unități, respectiv pentru serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere.

Instanța a constatat că doar recipisa de la dosar face dovada depunerii acțiunii prin poștă, observând că aceasta indică ca termen de depunere a actului data de 26.01.2016, conținând și timbrul similar celui lipit pe plicul de expediere a acțiunii de la dosar, care atestă numărul acestui document, respectiv: București x of - x.

Ca urmare, apreciind că recipisa oficiului poștal este unica probă admisă de lege prin art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., Curtea de Apel București a constatat că nu există nici un dubiu al faptului că acțiunea de față a fost depusă la poștă la data de 26.01.2016, termen la care dreptul la contestație prevăzut de art. art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 era împlinit, motiv pentru care a respins, ca tardivă, contestația formulată de reclamanta Patriarhia Română.

Înalta Curte nu împărtășește opinia exprimată de prima instanță, apreciind că aceasta a interpretat rigid dispozițiile art. 183din C. proc. civ., raportându-se strict și limitativ doar la recipisa oficiului poștal, "ca unică probă admisă de lege", nesocotind astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

În conformitate cu dispozițiile art. 183 alin. (1) și alin. (3) din C. proc. civ. civilă:

"1) Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen.

3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

Analizând conținutul acestor dispoziții, instanța de control judiciar apreciază că în mod greșit judecătorul fondului a interpretat restrictiv aceste dispoziții în sensul în care " doar recipisa oficiului poștal" poate servi ca dovadă a depunerii acțiunii, în condițiile în care, din conținutul acesteia nu reieșea cu certitudine dacă data de 26.01.01.2017, menționată atât la rubrica expeditorului - Patriarhia Română - cât și la cea a destinatarului - Curtea de Apel - reprezintă data depunerii acțiunii de către parte, prin scrisoare recomandata, ori data primirii acesteia de către destinatar, respectiv, de către Curtea de Apel, iar la dosar au fost depuse înscrisuri ce ar fi putut lămuri acest aspect, înlăturate însă greșit de judecătorul fondului doar pe considerentul că recipisa oficiului poștal este " unica probă admisă de lege prin art. 183 alin. (3) din C. proc. civ..".

Este adevărat că dispozițiile art. 183 alin. (3) din C. proc. civ. menționează " recipisa oficiului poștal", alături de înregistrarea ori atestarea făcută pe actul depus de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, respectiv mențiunea datei și orei primirii faxului sau email-ului, ca și înscrisuri ce fac dovada datei depunerii actului, la poștă, servicii specializate de curierat, unități militare sau locuri de deținere, însă nu pot fi interpretate restrictiv, în sensul în care " doar" acestea sunt admise, mai ales în situația în care, respectivele dovezi sunt incomplete ori dețin date eronate, raportat la susținerile părților și la alte înscrisuri depuse de acestea.

Apreciază Înalta Curte că, în mod greșit instanța de fond a înlăturat celelalte probe depuse de recurenta - reclamantă, ca și dovadă a datei depunerii prin poștă a cererii de chemare în judecată, respectiv factura și adeverința eliberată de Compania Națională Poșta Română SA, pe considerentul că " doar recipisa oficiului poștal este unica probă admisă de lege prin art. 183 alin. (3) din C. proc. civ..", în condițiile în care exclusiv din conținutul acesteia nu reieșea cu certitudine dacă data de 26.01.2017, menționată atât la rubrica destinata expeditorului - Patriarhia Română cât și la cea a destinatarului Curtea de Apel, reprezintă data depunerii de către parte a acțiunii prin poștă, ori data primirii acesteia de către destinatar - Curtea de Apel București.

Înalta Curte reține că judecătorul fondului are dreptul, dar și obligația, de a interpreta textul normativ atât în litera, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive, ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Astfel, verificându-se Recipisa oficiului poștal, aflată la dosar fond, se constată că pe aceasta se află aplicat un autocolant ce conține numărul unui Oficiu Poștal respectiv " București x of, un cod de bare, mențiunea " Corespondența int cu AR" și un cod de identificare, ce poartă numărul x, același număr de identificare AR, regăsindu-se și pe plicul atașat cererii de chemare în judecată și anexat la dosar, precum și data de 26.01.2017, ce se regăsește atât la rubrica destinată expeditorului Patriarhia Română - cât și la cea a destinatarului - Curtea de Apel, precum și 2 ștampile: cea a Ghișeului 4 București și cea a Registraturii Generale din cadrul Curții de Apel București.

Analizând exclusiv această recipisă, instanța de control judiciar apreciază că mențiunile existente nu pot stabili cu certitudine dacă singura dată menționată în cadrul său reprezintă data depunerii la poștă de către parte a acțiunii, ori data primirii acesteia de către destinatar, respectiv Curtea de Apel București, astfel că, se impune ca, pentru a înlătura orice dubiu în aflarea adevărului, pentru a se stabili cu certitudine care este data depunerii contestației de către reclamantă, această probă să fie corobată cu celelalte înscrisuri depuse de parte la dosar.

În acest sens, instanța de control judiciar constată că recurenta - reclamantă a mai depus o factură emisă de Oficiul Poștal și o Adeverință eliberată de Compania Națională Poșta Română SA, ca și documente ce fac dovada depunerii în termen a contestației.

Verificând conținutul Facturii atașată la dosar fond, Înalta Curte reține că aceasta este emisă de Oficiul Poștal București x, la data de 23.01.2017, pe numele beneficiarului Patriarhia Română - A., în cadrul său menționându-se la " destinatar" Curtea de Apel București și, deopotrivă același cod de identificare menționat pe autocolantul aplicat atât pe Recipisa oficiului poștal, atașată la dosar, cât și pe plicul atașat la cererea de chemare în judecată, de la dosar fond, respectiv x.

Totodată, instanța de control judiciar constată că Adeverința eliberată de Compania Națională Poșta Română SA atestă faptul că recomandata având numărul de identificare menționat atât pe recipisa oficiului poștal, cât și pe plicul atașat cererii de chemare în judecată, având ca destinatar Curtea de Apel București și ca expeditor Patriarhia Română, a fost predată la Oficiul București x în data de 23.01.2017 și distribuită la Oficiul București 1 Ghișeul 4, în data de 26.01.2017, această data - 26.01.2017 - regăsindu-se, de altfel aplicată de Ghișeul 4, atât pe ștampila de pe plicul atașat cererii de chemare în judecată (dosar) cât și pe cea de pe Recipisa oficiului poștal (dosar).

Coroborând deci mențiunile de pe plicul de expediere a cererii de chemare în judecată (dosar fond), cu cele de pe recipisa oficiului poștal (fila x) și cu cele cele din cuprinsul Facturii (fila x), rezultă indubitabil că în data de 23.01.2017, și nu în data de 26.01.2017, cum greșit a reținut instanța de fond, Patriarhia Română a depus la oficiul poștal x corespondența cu nr. de înregistrare x (respectiv contestația ce face obiectul judecății, fiind vorba de același număr ca cel de pe autocolantul lipit pe plicul atașat cererii de chemare în judecată, având ca destinatar Curtea de Apel București), iar data de 26.01.2017, menționată în cadrul recipisei, și la care s-a raportat instanța de fond, reprezintă de fapt data primirii de către Curtea de Apel București a contestației transmisă de reclamantă prin scrisoare recomandată și nu data depunerii acesteia.

Înalta Curte, având în vedere toate aceste înscrisuri, constată că instanța de fond a greșit raportându-se doar la recipisa oficiului poștal, ca unică probă admisă de lege, în condițiile în care, din conținutul său nu rezultă cu certitudine dacă data de 26.01.2017, menționată atât la rubrica destinată expeditorului cât și la cea a destinatarului, este data depunerii acțiunii de către parte la oficiul poștal, ori data primirii acesteia de către oficiul poștal arondat Curții de apel (în speța de față Ghișeul 4 fiind cel arondat Curții de Apel București), fiind astfel imperios necesară coroborarea tuturor probelor depuse de părți în acest sens, pentru aflarea adevărului, astfel cum impun dispozițiile art. 22 din C. proc. civ.

În condițiile în care documentele existente la dosarul de fond dovedesc fără putință de tăgadă că cererea de chemare în judecată a fost depusă în data de 23.01.2017 și nu în data de 26.01.2017, Înalta Curte constată că recurenta - reclamantă a depus contestația cu respectarea termenului legal de 30 de zile, calculat conform art. 181 pct. 2 din C. proc. civ., termen ce s-a împlinit chiar la data de 23.01.2017, aceasta fiind ultima zi legală în care partea mai putea contesta Decizia nr. 6419/17.11.2016, termen calculat prin raportare la data de 23.12.2016, data primirii deciziei de către reclamantă și necontestată de niciuna din părți.

Față de toate aceste considerente, interpretând greșit prevederile art. 183 alin. (3) din C. proc. civ., instanța de fond eronat a apreciat că cererea de chemare în judecată a fost depusă de reclamantă cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, respingând, ca tardivă, contestația acesteia.

Interpretându-se greșit dispozițiile art. 183 alin. (3) din C. proc. civ. de către instanța de fond, Înalta Curte reține incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Cod procedură civilă, ce impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, soluție de natură a nu priva părțile de un grad de jurisdicție.

Justificarea acestei soluții rezidă și în împrejurarea că prima instanță, întemeindu-și întregul său raționament pe aprecierea eronată că cererea de chemare în judecată este tardivă, a lăsat neanalizate celelalte motive ale contestației deduse judecății, fapt ce determină casarea sentinței pronunțate în aceste condiții și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, care urmează să o analizeze pe fond.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta Patriarhia Română împotriva sentinței civile nr. 1999 din 30 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.; va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Patriarhia Română împotriva Sentinței civile nr. 1999 din 30 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 februarie 2020.

GGC - OB